Viața și opera lui Charles Dickens (IV) „N-am să uit niciodată”

charles dickensDouă săptămâni după ce Charles Dickens începuse să lucreze la firma „Warren’s blaking Factory”, la 20 februarie, John Dickens, dat în judecată pentru o datorie de patruzeci de lire sterline, este întemniţat la închisoarea datornicilor „Marshalsea”, întemeiată pe vremea regelui Edward al III-lea (1312-1377), pe lângă curtea contelui Marshal, unde se judecau infracţiunile slujitorilor din Gospodăria regală; mai târziu, după 1780, sediul închisorii a fost mutat lângă biserica St. George, ulterior fiind folosită, până în 1849, când a fost desfiinţată, numai ca loc de detenţie pentru datornici.

Elizabeth Dickens încearcă să o scoată singură la capăt, amanetând şi vânzând din lucrurile ce le mai rămăseseră, dar, excedată de dificultăţile penibile ale indigenţei, la 25 martie se mută şi ea, împreună cu copiii mai mici, la închisoarea datornicilor. Charles Dickens locuieşte acum pe strada Little College, din Camden Town, la doamna Roylance. Duminica, Charles Dickens trece pe la sora sa, Fanny, care studia la „Academia Regală de Muzică”, şi, luând-o cu sine, îşi vizitează împreună părinţii, la „Marshalsea”. Deoarece Camden Town e prea departe de cartierul Southwark, unde se afla închisoarea, cu îngăduinţa tatălui său, Charles îşi schimbă locuinţa şi se mută în apropiere, pe strada Lant, lângă spitalul Guy, într-o mansardă cu ferestrele dând spre dosul casei.

În aprilie, moare mama lui John Dickens. Graţie unei moşteniri de 250 lire sterline, John Dickens îşi poate plăti, prin fratele său William, datoriile, şi astfel, la 28 mai, este pus în libertate şi îşi reia slujba la Intendenţa Marinei Regale. Familia revine în Camden Town, pe strada Little College. Charles însă continuă să lucreze la „Warren’s blacking Factory”, care între timp îşi mutase sediul.

Charles îşi întrerupe brusc munca la firma „Warren’s blacking Factory”, în urma unui diferend între John Dickens şi James Lamert: „în sfârşit, într-o bună zi, tata şi ruda mea se certară; se certară violent, de la o scrisoare. Eu i-am înmânat [lui James LamertJ scrisoarea de la tata, care a pricinuit explozia. A fost o ceartă cumplită, în legătură cu mine. Se pare că cearta a fost precedată de câteva discuţii, după câte ştiu, în legătură cu folosirea mea, ca reclamă, lângă fereastră. Tot ce știu sigur este că nu mult după ce i-am dat scrisoarea, vărul meu (un fel de văr prin alianţă) mi-a spus că a fost insultat din cauza mea şi că, după cele petrecute, îi era cu neputinţă să mă mai ţină. Am plâns mult, fiindcă totul s-a întâmplat pe neaşteptate şi pentru că, în mânia lui, vărul meu, deşi binevoitor cu mine, fusese necuviincios vorbind despre tata.”

Elizabeth Dickens se străduieşte să-i împace pe cei doi bărbaţi pentru ca Charles să-şi poată
continua munca la „Warren’s blacking Factory”:

„A doua zi, mama s-a făcut luntre şi punte să repare lucrurile şi îmi spuse să mă întorc la depozit în dimineaţa următoare. Aparent surprinzător, John Dickens „a pus piciorul în prag cu acea zgomotoasă şi foarte rară hotărâre cu care (o dată la zece ani şi adesea pentru fleacuri) omul cel mai slab domjnă femeia cea mai tare.” „Tata însă hotărî că nu mai am ce căuta acolo, că va trebui să mă duc la şcoală. Nu scriu aceste rânduri cu ură sau cu necaz, pentru că ştiu cum s-a întâmplat să fiu ceea ce sunt, dar niciodată n-am uitat, niciodată n-am să uit, n-am să pot uita niciodată că tocmai mama a fost aceea care a dorit din toată inima să mă întorc la fabrică.”

În iunie familia John Dickens se mută din Camden Town în suburbia şi mai mizeră Somers Town, într-o căsuţă închiriată pe numele doamnei Dickens, unde vor rămâne până în 1827. Deoarece John Dickens trecuse prin închisoarea datornicilor, este pensionat de la Intendenţa Marinei Regale. Dar pentru că pensia este prea mică — 145 de lire anual —, John Dickens solicită ajutorul cumnatului său, J. H. Barrow, redactor-şef la revista The Mirror of Parliament [Oglinda Parlamentului], care îl angajează ca „reporter” (stenograf) politic. John Dickens mai lucrase în ziaristică, la Chatham, cu ani în urmă, dar acum dă dovadă de uimitoare cunoştinţe de stenografie, încât se presupune că ar fi făcut exerciţii în timpul detenţiei de la „Marshalsea”. Îmbunătăţirea situaţiei financiare îi îngăduie să plătească taxele la şcoala intitulată pompos „Wellington House Classical and Comercial Academy”, ţinută de un anume Jones, unde îl va înscrie pe Charles:

1825 În ianuarie, John Dickens, datorită faimei de bun reporter parlamentar, este angajat la The British Press (Presa britanică), publicaţie ce întreţine legături cu S. C. Hall, viitorul editor al romancierului Charles Dickens.

1827 În aprilie, Charles Dickens părăseşte şcoala şi se angajează „office-boy”, un fel de „băiat la toate”, la avocatul Charles Molloy. Nu rămâne aici decât decât vreo şase săptămâni. În mai, John Dickens reuşeşte să obţină, prin mijlocirea unei mătuşi a soţiei sale, doamna Charlton, care locuia în acelaşi imobil cu avocatul Edward Blackmore, angajarea lui Charles ca secretar în biroul avocaţial „Ellis & Blackmore”, birou asociat unuia din cele mai vechi colegii de jurisconsulţi londonezi, care îşi avea sediul în Gray’s Inn, loc adeseori evocat de scriitor în romanele sale.

1828 Perspectiva de a deveni un bun secretar de avocat nu satisface veleităţile lui Charles Dickens, ale cărui ambiţii erau alimentate de o conştiinţă certă a valorii proprii, de convingerea chemării sale de scriitor şi, mai cu seamă, de dorinţa de a scrie, pe care şi-o manifestase redactând încă din anii copilăriei „câteva schiţe despre oamenii originali pe care-i întâlnise, cea mai remarcabilă fiind a bărbierului unchiului său, a cărui principală manie era să explice cum ar fi trebuit să procedeze Napoleon în materie de tactică militară”. Aşa se explică de ce, în noiembrie, părăseşte biroul avocaţial „Ellis & Blackmore” cu intenţia de a deveni, ca şi tatăl său, „reporter” al dezbaterilor din Camera Comunelor, ocupaţie ce îl apropie de profesiunea de ziarist şi, implicit, de aceea de scriitor. În acest scop învaţă, cu o îndârjire a voinţei ce îi este caracteristică în toate acţiunile socotite de el importante, stenografia. Fiind prea tânăr — nu avea decât 16 ani! — Charles Dickens nu este acceptat în Galeria reporterilor din Parlament. Prin mijlocirea vărului său, Thomas Charlton, se angajează ca secretar-stenograf la „Doctors Commons”, veche asociaţie a juriştilor londonezi.

Partea a cincea AICI


sursa: Charles Dickens, Pagini alese, Retrospectivă elaborată în redacţie de G.Pienescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1982

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: