Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)
N-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.
Opera
Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.
Invazia barbarilor, domnia proştilor şi trădarea oamenilor cumsecade
Citind Jurnalul fericirii, cartea excepţională a lui Nicolae Steinhardt, am găsit un fragment foarte interesant despre modul în care funcţiona societatea din anul 1937. Există, cred, numeroase similitudini cu ceea ce se întâmplă în vremea noastră, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit.
Comentarii recente