Arhive etichetă: Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (V)

steinhardtDespre asceză, poezie, iubire, păcat

După dispariția lui Steinhardt au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar și convorbirile sale, cum sunt acelea cu Zaharia Sângiorzan. Monahul a răspuns prompt, cu fantezie, cu voioșie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările puse de criticul ieșean. A ieșit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre fățăria și corupția care au pătruns în societatea românească și-i amenință ființa morală.

O face, repet, în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Părintele Nicolae nu se sfiiește să-și judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) și să-și spună părerea fără ocolișuri despre operele și comportamentul lor social. N-a renunțat de tot la „neteama de admirație“, dar începe să-și nuanțeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul știe să și afurisească, atunci când este cazul, nu numai să laude. În sprijinul lui Steinhardt este buna lui credință. Când judecă pe alții, nu-i judecă din invidie și cu ură. Și apoi, nu se ocrotește nici pe sine, e chiar mai aspru cu el decât cu ceilalți. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credința creștină ortodoxă) și încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputințele sale… Cum să nu-ți fie simpatic acest călugăr instruit și cum să nu-i ierți micile lui severități morale și, din când în când, ezitările gustului său estetic?

Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela pe care îl cunoaștem din jurnalul său. Mai ager, parcă, mai malițios, cu judecăți de valoare tranșante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog și portretist – în latura morală – foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbește să construiască un sistem moral. Este morala creștin-existențială, nu „bucherească și ipocrită“, zice el într-un loc. „Creștin-existențial“ este o definiție care i se potrivește. Când răspunde corespondentului său de la Iași, se simte „bătrân și resemnat“, dar scrie „detașat și voios“, nu are teorii, nu crede în estetică și nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie și ideologiile au devenit, în secolul nostru, primejdioase. Scrie „totodată bătrânește și copilăros“, de aceea e mirat că este luat în serios și e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant… Se răsfață, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol…

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)

steinhardtN-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.

Opera

Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (III)

nicolae-steinhardtLa 64 de ani, Steinhardt debutează editorial cu volumul de eseuri și critică literară Între viață și cărți (1976), urmat de Incertitudini literare (1980, premiul criticii literare al Uniunii Scriitorilor). Un debut așa de târziu reprezintă o performanță în critica literară românească.

Viața religioasă

Steinhardt continuă să scrie, are succes printre tineri, călătorește în străinătate, viața lui religioasă nedumerește pe unii contemporani. El tânjește după o viață creștină mai intensă și, după moartea tatălui (1967), începe să caute o mănăstire pentru a se retrage. Este ajutat de prietenul său, Noica, filosoful care va căuta și el un loc de refugiu și de meditație (îl află, se știe, la Păltiniș). Steinhardt alege mănăstirea Rohia din Maramureș și, la 16 august 1980, este tuns în monahism de către episcopul Justinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, iar starețul mănăstirii, arhimandritul Serafim Man, îl rânduiește în obștea mănăstirii. Devine bibliotecar, cu obligația de a pune ordine și să întrețină cele 23.000 de cărți câte are Mănăstirea Rohia.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (I)

nicolae-steinhardt biografiaSTEINHARDT, Nicolae (Nicu-Aurelian; 12.VII.1912, Com. Pantelimon – 29.III.1989, Baia Mare) eseist, diarist, critic literar, teolog.

Începuturile

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de cherestea și mobilă în această comună (Pantelimon) situată la periferia Bucureștilor. Luase parte, ca ofițer în rezervă, la primul război mondial, fusese rănit la Mărășești și decorat cu „Virtutea militară“. O ramură a familiei Steinhardt se înrudește cu Freud, creatorul psihanalizei.

Steinhardt urmează clasele primare acasă, apoi la Școala „Clementa“ din București (unde se mutase familia), iar studiile liceale le face la „Spiru Haret“, liceu reputat, care număra atunci printre elevii săi pe Mircea Eliade și Constantin Noica. De confesiune mozaică, Steinhardt urmează (singurul dintre cei patru elevi izraeliți) cursurile de religie creștină din școală cu preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sfântul Silvestru. Printre colegii de liceu se află și Al. Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Ciorănescu, Marcel Avramescu, Haig și Arșavir Acterian.

Continuă citirea →

Invazia barbarilor, domnia proştilor şi trădarea oamenilor cumsecade

Citind Jurnalul fericirii, cartea excepţională a lui Nicolae Steinhardt, am găsit un fragment foarte interesant despre modul în care funcţiona societatea din anul 1937. Există, cred, numeroase similitudini cu ceea ce se întâmplă în vremea noastră, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit.

Continuă citirea →