Viața și opera lui Dante Alighieri

Dante AlighieriDante (Alighieri) (21.05/20.06.1265, Florenţa, Italia – 13/14.09.1321, Ravenna). Poet, prozator, teoretician literar, filozof moral şi gânditor politic italian. Este cunoscut, în special, pentru poemul epic monumental Comedia, denumit ulterior Divina comedie (La divina commedia).

Divina comedie a lui Dante, o capodoperă a literaturii medievale, este o viziune profund creştină asupra destinului temporal şi etern al omului. La nivel personal, se bazează pe experienţa exilului trăită de poet departe de oraşul său natal, Florenţa. Într-un plan mai general poate fi citită şi ca o alegorie, sub forma unei călătorii prin Infern, Purgatoriu şi Paradis. Poemul se remarcă prin gama de învăţături, analiza penetrantă şi cuprinzătoare a problemelor contemporane şi prin inventivitatea limbajului şi a imagisticii. Alegând să scrie acest poem în italiană şi nu în latină, Dante a influenţat decisiv cursul dezvoltării literaturii. Nu doar că a dat glas culturii laice incipiente din ţara sa, dar a reuşit să transforme limba italiană în limba literară a Europei occidentale timp de câteva secole.

Pe lângă poezie, Dante a scris importante lucrări teoretice, de la discuţii despre retorică la filozofie morală şi meditaţii pe teme politice. Era foarte familiarizat cu tradiţia clasică, studiind pentru propria plăcere scriitori precum Vergiliu, Cicero şi Boethius. Dar, lucru neobişnuit pentru un laic, stăpânea impresionant de bine noţiuni de filozofie scolastică şi de teologie. Studiile şi implicarea personală în controversele politice aprinse ale epocii au dus la scrierea lucrării Despre monarhie (De monarchia), unul dintre tratatele majore ale filozofiei politice medievale.

Anii de început şi Vita nuova

Cele mai multe detalii cunoscute despre viaţa lui Dante au fost povestite chiar de el. S-a născut în Florenţa, în 1265, în zodia Gemenilor (între 21 mai şi 20 iunie) şi a rămas devotat întreaga viaţă oraşului său natal. Dante descrie cum a luptat în cavalerie împotriva ghibelinilor, o partidă politică florentină exilată care susţinea cauza imperială. Vorbeşte, de asemenea, despre marele său profesor Brunetto Latini şi despre talentatul său prieten Guido Cavalcanti, despre cultura poetică în care a făcut primele încercări artistice, despre îndatorarea poetică faţă de Guido Guinizelli, despre originile familiei sale prin stră-stră-străbunicul său, Cacciaguida, pe care cititorii îl regăsesc în cântul central din Paradisul (de la a cărui soţiei derivă numele de familie, Alighieri) şi, mergând chiar mai mult în trecut, despre cât de mândru a fost când a aflat că strămoşii săi îndepărtaţi au fost descendenţi ai soldaţilor romani care s-au stabilit pe malurile râului Arno.

Familia

Însă Dante nu povesteşte prea multe despre familia lui mai apropiată. În Divina comedie nu pomeneşte despre tatăl sau mama sa, nici despre fratele sau sora lui. Există o posibilă referire la o soră în Vita nuova, iar tatăl său este subiectul sonetelor insultătoare schimbate în glumă între Dante şi prietenul său Forese Donaţi. Întrucât Dante s-a născut în 1265, iar guelfii, ai căror simpatizanţi erau şi cei din familia lui Dante, nu s-au întors din exil decât în 1266, rezultă că tatăl lui Dante nu a fost o figură suficient de importantă pentru a fi trimis în exil. Mama lui Dante a murit când acesta era copil, cu siguranţă înainte de a împlini 14 ani. Numele ei a fost Bella, dar nu se cunoaşte familia din care provenea. Tatăl lui Dante s-a căsătorit apoi cu Lapa di Chiarissimo Cialulfi şi a avut un fiu, Francesco, şi o fiică, Gaetana. Tatăl lui Dante a murit înainte de 1283, întrucât la acea vreme Dante, împlinind deja vârsta majoratului, a putut, ca orfan, să anuleze un credit al tatălui său. Bătrânul Alighieri le-a lăsat copiilor un patrimoniu modest, dar confortabil, de proprietăţi în Florenţa şi în ţară. Cam la acea vreme, Dante s-a căsătorit cu Gemma Donaţi, cu care fusese logodit încă din 1277.

Ghibelini și guelfi

Viaţa lui Dante a fost modelată de îndelungata istorie conflictuală dintre partizanii imperiali şi cei papali, denumiţi ghibelini, respectiv guelfi. Din a doua jumătate a sec. XIII, antagonismele au devenit brutale şi mortale, fiecare parte câştigând alternativ luptele pentru a impune pedepse înfiorătoare şi exilul adversarilor. În 1260, guelfii, după o perioadă ascendentă, au fost învinşi în bătălia de la Montaperti (Infernul X, XXXII), dar în 1266 o armată a guelfilor, susţinută de armata papală şi de cea franceză, a reuşit să îi înfrângă pe ghibelini la Benevento, alungându-i pentru totdeauna din Florenţa. Acest lucru indică faptul că Dante a crescut într-un oraş plin de mândrie postbelică şi de expansionism, nerăbdător să îşi extindă controlul politic asupra Toscanei. Florentinii se comparau cu Roma şi cu civilizaţia oraşelor-stat din Antichitate. Florenţa nu şi-a extins doar puterea politică, ci era gata să îşi exercite şi dominaţia intelectuală.

Brunetto Latini

Figura principală a autorităţii intelectuale florentine a fost Brunetto Latini, reîntors din exil. Când în Infernul Dante descrie întâlnirea sa cu marele profesor, aceasta nu trebuie privită doar ca o simplă întâlnire între elev şi maestru, ci, mai degrabă, ca o întâlnire dintre o întreagă generaţie şi mentorul intelectual al acesteia. Latini trezise o nouă conştiinţă publică reprezentată de figurile generaţiei tinere, incluzându-i pe Guido Cavalcanti, Forese Donaţi şi Dante însuşi, încurajându-i să îşi pună cunoştinţele şi talentul de scriitori în slujba oraşului sau ţării lor. Dante a îmbrăţişat cu dragă inimă ipoteza lui Aristotel că omul este o fiinţă socială (politică). Chiar şi în Paradisul (VIII, 117) Dante consideră de netăgăduit faptul că lucrurile ar fi stat mult mai rău pentru om dacă el nu ar fi fost membru al unui oraş-stat.

Un istoric contemporan, Giovanni Villani, l-a caracterizat pe Latini drept „iniţiator şi maestru în rafinarea florentinilor, învăţându-i cum să vorbească corect şi cum să îşi conducă republica conform filozofiei politice”. Deşi cea mai importantă operă a lui Latini, Comoara (1262-1266), a fost scrisă în franceză (Latini şi-a petrecut anii de exil în Franţa), cultura sa este cultura lui Dante; este o antologie de citate clasice. Prima parte a Cărţii a Il-a conţine una dintre primele traduceri într-o limbă modernă europeană a Eticii lui Aristotel. La fiecare întrebare sau temă de filozofie, etică şi politică, Latini citează liber din Cicero şi Seneca. Şi, aproape la fel de frecvent, când tratează probleme de guvernare, citează din cartea biblică a Proverbelor, aşa cum avea să facă şi Dante. Biblia, împreună cu scrierile lui Aristotel, Cicero şi Seneca, aşa cum sunt reprezentate în opera lui Latini, au fost stâlpii de susţinere ai culturii danteşti timpurii. Între acestea, Roma reprezintă cea mai însufleţitoare sursă de identificare. Cultul lui Cicero a început să se dezvolte odată cu cel al lui Aristotel. Cicero era reprezentat nu doar predicând, ci întruchipând în totalitate cetăţeanul intelectual.

Un al doilea element roman din moştenirea lui Latini, care avea să devină parte importantă a culturii lui Dante, a fost dragostea de glorie, căutarea faimei prin devotamentul absolut în excelenţă. Din acest motiv, în Infernul (XV), Latini este lăudat pentru că l-a învăţat pe Dante prin ce mijloace poate deveni nemuritor şi, în cuvintele de adio. Latini îi încredinţează lui Dante Comoara sa, fiind sigur că astfel amintirea lui va dăinui.

Dante a fost înzestrat cu o remarcabilă siguranţă de sine intelectuală şi estetică. Pe când avea 18 ani, aşa cum el însuşi spune în Vita nuova, învăţase singur arta de a scrie versuri (capitolul III). A trimis unul dintre primele sonete, care avea să devină primul poem din Vita nuova, celor mai cunoscuţi poeţi ai vremii. A primit câteva răspunsuri, dar cel mai important a venit din partea lui Cavalcanti, acesta fiind începutul unei mari prietenii.

Guido Cavalcanti

Ca în toate întâlnirile dintre două minţi strălucite, relaţia dintre Dante şi Cavalcanti a fost complicată. În capitolul XXX din Vita nuova, Dante spune că a scris, la îndemnul lui Cavalcanti, prima operă în italiană, nu în latină. Mai târziu, în Convivio, scrisă în italiană, şi în De vulgari eloquentia, scrisă în latină, Dante avea să ofere una dintre cele mai convingătoare apărări renascentiste a limbilor naţionale. Gândurile sale de mai târziu despre acest subiect s-au născut din discuţiile cu Cavalcanti, care l-a influenţat să scrie numai în vernaculară. Graţie acestei îndatorări intelectuale, Dante a dedicat Vita nuova lui Cavalcanti – cel mai bun prieten al său (primo amico). Mai târziu însă, când Dante a devenit unul dintre cei şase priori ai Florenţei, a fost obligat să fie de acord cu decizia de a-l trimite pe Cavalcanti în exil, unde acesta s-a îmbolnăvit de malarie şi a murit în august 1300. În Infernul (X) Dante a ridicat un monument în cinstea marelui său prieten, un tribut la fel de sfâşietor precum cel închinat lui Latini. În ambele cazuri, Dante aminteşte ce le datorează, dragostea şi aprecierea lui faţă de meritele lor, dar, în fiecare dintre ele, se simte obligat să consemneze şi împrejurările despărţirii. Pentru a se salva pe sine, trebuie să găsească (sau a găsit) alt patronaj estetic, intelectual şi spiritual, mai puternic decât cel oferit de vechii săi prieteni şi profesori.

Beatrice

Unul dintre aceşti ghizi spirituali, pentru care Cavalcanti nu a avut aceeaşi apreciere, a fost Beatrice, figură prin care Dante a creat unul dintre cele mai apreciate personaje feminine din întreaga literatură. Ţinând pasul cu direcţia schimbătoare a gândirii lui Dante şi cu vicisitudinile carierei sale, Beatrice a suferit, la rândul său, schimbări enorme în operele sale – a fost sanctificată în Vita nuova, retrogradată în cânturile (poemele) din Convivio, doar pentru a se reîntoarce cu mult mai multă profunzime în Divina comedie în chipul femeii care l-a îndepărtat pe Dante de „gloata vulgară”.

Viaţa nouă

Viaţa nouă (La vita nuova, cca 1293) este prima dintre cele două colecţii de versuri scrise de Dante în cariera sa, cealaltă fiind Convivio. Fiecare este un prosimetrum, adică o operă în versuri şi proză. În fiecare caz, proza este instrumentul care face legătura între poemele compuse pe o perioadă de zece ani. Vita nuova combină eforturile poetice ale lui Dante dinainte de 1283 până în 1292-1293. Convivio, o operă mai voluminoasă şi mai ambiţioasă, conţine cele mai importante scrieri poetice ale lui Dante anterioare anului 1294 şi până la Divina comedie.

Vita nuova, pe care Dante o numeşte libello (cărticică), este o operă remarcabilă. Conţine 42 de capitole scurte având comentarii la 25 de sonete, o baladă şi patru cântece; un al cincilea cântec este întrerupt dramatic de moartea lui Beatrice. Comentariile în proză stabilesc povestea cadru, care nu reiese din poeme (s-ar putea ca unele să fi fost scrise pentru alte ocazii decât cele invocate de Dante). Povestea, destul de simplă, ne istoriseşte momentul în care, pentru prima dată, Dante o zăreşte pe Beatrice, pe când amândoi aveau nouă ani, cum o salută când aveau 18 ani, mijloacele prin care îşi ascunde dragostea faţă de ea, criza prin care trece când Beatrice nu îi răspunde la salut, suferinţa gândindu-se că ea îşi râde de el, hotărârea lui de a depăşi suferinţa şi de a cânta numai virtuţile doamnei sale, anticiparea morţii ei (aceea a unui prieten tânăr, moartea tatălui ei şi visul prevestitor al lui Dante) şi, în final, moartea lui Beatrice, doliul lui Dante, tentaţia înduioşătoarei donna gentile (o tânără femeie care o înlocuieşte temporar pe Beatrice), triumful final, apoteoza lui Beatrice şi, în ultimul capitol, hotărârea lui Dante de a scrie mai târziu despre ea, „ce nu s-a mai scris despre vreo femeie”.

Însă, în ciuda acestei aspiraţii aparent autobiografice, Vita nuova este neobişnuit de impersonală. Circumstanţele pe care le trasează sunt lipsite de orice fapte istorice sau detalii descriptive (zădărnicind astfel orice dezbatere legată de identitatea istorică a lui Beatrice). Tonul comentariilor se ridică şi el la un nivel înalt de generalizare. Numele sunt rareori folosite – se fac trei referiri la Cavalcanti drept „cel mai bun prieten” al lui Dante; despre sora lui Dante se spune „cea care îmi este cea mai apropiată legătură de sânge“. Pe de-o parte, Dante sugerează cele mai semnificative etape ale experienţei emoţionale, dar, pe de altă parte, pare să îşi ţină la distanţă descrierile de reacţiile emoţionale puternice. Structura la scară mai mare în care Dante şi-a aranjat poemele scrise pe o perioadă de zece ani şi caracterul general al limbajului său poetic sunt indicii ale ambiţiei sale timpurii şi statornice de a depăşi practicile poeţilor locali.

Partea a doua AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. Săptămâna viitoare-i vizitez casa memorială.

  2. Este interesant blogul, îmi pare rău că l-am cam ignorat. Nu se mai întâmplă.

    Se poate prelua citatul lui Nicolae Manolescu din partea dreaptă a blogului? 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: