Viața și opera lui Dante Alighieri (II)

dante alighieriDezvoltare intelectuală

O a doua figură poetică vizibilă în biografia lui Dante a fost Guido Guinizelli, poetul responsabil de schimbarea stilului de poezie predominant local (sau „municipal”). Versurile lui Guinizelli furnizau ceea ce căutau Cavalcanti şi Dante – un remarcabil simţ sărbătoresc drapat într-o estetică rafinată şi lucidă. Atracţia versurilor sale a fost sporită de conţinutul intelectual, chiar filozofic. Poemele lui erau scrise spre lauda doamnei şi a ei gentilezza, virtutea pe care aceasta o inspira admiratorilor săi. Conceptul de dragoste preamărit de poet este parte a spiritului nobil şi rafinat al vieţii.

Influenţa lui Guinizelli a determinat cotitura reprezentată de Vita nuova. Aşa cum se spune în capitolele XVII-XXI, Dante s-a răzgândit: în loc să scrie poeme despre suferinţă, s-a hotărât să scrie poeme de laudă la adresa doamnei Iui, în special cântecul Doamne care înţeleg dragostea (Donne ch’avete intelletto d’amore). Acest cântec a fost urmat imediat de sonetul Iubirea şi sufletul nobil sunt totuna (Amore e’l cor gentil sono una cosa), al cărui prim vers este o adaptare după Dragostea găseşte adăpost în fiecare suflet nobil (Al cor gentil ripara sempre amore) al lui Guinizelli. Acesta a fost începutul asocierii lui Dante cu un nou stil poetic, dulcele stil nou, a cărui semnificaţie – mijloacele simple prin care depăşeşte paleta săracă a poeziei mai regionale – o explică dramatic în Purgatoriul (XXIV).

Acest interes pentru poezia filozofică l-a condus pe Dante spre o altă schimbare importantă din viaţa sa, pe care o descrie în Convivio. Căutând consolare după moartea lui Beatrice, Dante povesteşte că s-a întors spre filozofie, în special spre scrierile lui Boethius şi Cicero. Dar ceea ce se dorea a fi o amânare temporară a suferinţei a devenit o ocupaţie pe viaţă şi unul dintre evenimentele intelectuale cruciale din cariera lui Dante. Donna gentile din Vita nuova a fost transformată în Doamna Filozofie, care a acaparat curând gândurile lui Dante. A început să participe la şcolile religioase din Florenţa pentru a asculta disputele pe marginea filozofiei şi, după numai doi ani şi jumătate, „iubirea pentru a ei [filozofie] a alungat şi a distrus orice alt gând”. În poemul Voi cei care prin inteligenţă mişcaţi a treia sferă (Voi che’ntendendo il terzo ciel movete), dramatizează această trecere de la dulcele stil vechi, asociat cu Beatrice şi cu Vita nuova, la noul stil, riguros, chiar sever, asociat cu filozofia. Această perioadă de studiu a dat expresie unei serii de cântece care aveau să formeze baza poetică pentru comentariul filozofic asupra operei Convivio.

Carieră publică

O altă mare schimbare a fost implicarea politică mai activă a lui Dante în problemele comunităţii. În 1295 a devenit membru al breslei doctorilor şi farmaciştilor (din care puteau face parte filozofii), fapt care i-a deschis drumul spre o funcţie publică. Dar a urcat pe scena publică în cel mai periculos moment din politica oraşului. Aşa cum se întâmplase şi pe vremea conflictului dintre guelfi şi ghibelini, în anii 1290 Florenţa a devenit din nou un oraş sfâşiat de conflicte. Clasa conducătoare a guelfilor din Florenţa s-a scindat într-un partid al „Negrilor”, condus de Corso Donaţi, şi un partid al „Albilor”, din care făcea parte Dante. Albii au triumfat şi i-au trimis pe Negrii în exil.

Există informaţii ample cu privire la activităţile lui Dante de după 1295. În mai 1300 a făcut parte dintr-o delegaţie importantă la San Gimignano, un oraş din vecinătate, al cărei scop a fost de a consolida liga guelfilor din oraşele Toscanei împotriva ambiţiilor crescânde ale noului papă Bonifaciu VIII. Când Dante a fost ales în magistratură (priorat) în 1300, se presupune că fusese deja acceptat ca purtător de cuvânt al celor din comunitate, hotărâţi să se opună politicilor suveranului pontif. Astfel, Dante a suferit o schimbare completă de atitudine faţă de extinderea puterii papale. Hegemonia guelfilor – susţinători ai papei – se refăcuse în Florenţa în 1266 prin alianţa încheiată între forţele Franţei şi papalitate. În 1300 însă, Dante se opunea ambiţiilor teritoriale ale papei, iar acest lucru oferea motivaţia intelectuală pentru o altă schimbare, încă şi mai importantă: Dante, guelful moderat, prin experienţa directă a efectelor dăunătoare ale implicării papale în chestiuni politice, avea să devină în Convivio, în opera polemică ulterioară Despre monarhie şi, cel mai important, în Divina comedie, unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai punctului de vedere potrivit căruia imperiul nu îşi trage autoritatea politică de la papă.

În plus, evenimentele l-au propulsat pe Dante într-o opoziţie şi mai profundă faţă de politicile papale. S-a format o nouă alianţă între papalitate, francezi (fratele regelui Filip IV, Carol de Valois, acţiona în tandem cu Bonifaciu) şi guelfii negri exilaţi. Când Carol de Valois a cerut permisiunea de a intra în Florenţa, oraşul s-a aflat într-o stare de indecizie politică. Dorind să ştie intenţiile papei, oraşul a trimis o delegaţie la Roma pentru a discuta cu Bonifaciu aceste probleme. Dante a fost unul dintre emisari, dar impasul în care se afla a fost exprimat în legendara frază „Dacă merg, cine rămâne; dacă rămân, cine merge?”.

Dante a fost înşelat. Papa i-a alungat pe ceilalţi doi emisari şi l-a închis pe Dante. La începutul lunii noiembrie 1301, forţele lui Carol de Valois au primit permisiunea de a intra în Florenţa. În aceeaşi noapte, Negrii exilaţi au intrat pe ascuns în Florenţa şi au terorizat oraşul timp de şase zile. Dante a aflat despre înşelătorie prima dată când se afla la Roma, apoi la Siena. În ianuarie 1302 a fost somat să apară în faţa noului guvern florentin şi, pentru că nu s-a prezentat, a fost condamnat, împreună cu alţi foşti magistraţi, pentru infracţiuni pe care nu le-a comis. Neprezentându-se, din nou, la 10 martie 1302, Dante şi ceilalţi 14 Albi au fost condamnaţi să fie arşi pe rug. Astfel, Dante a suferit cea mai decisivă criză din viaţa sa. În Divina comedie vorbeşte frecvent şi cu tărie despre această ruptură, făcând din ea actul dramatic central spre care indică un şir lung de profeţii. Dar scopul lui Dante este şi acela de a arăta mijloacele prin care a triumfat în faţa dezastrului personal, transformându-şi astfel poemul într-o adevărată „comedie divină”.

Partea a treia AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 5, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: