Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)

steinhardtN-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.

Opera

Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.

Citește pe Gide și Proust (modelele generației tinere de prozatori de după război), dar nu face o pasiune specială pentru ei. […] Temele lui Steinhardt sunt foarte variate: de la Cezar Petrescu trece la Thomas Mann, Camus, Valéry, W. Somersat Maugham, de aici la Brătescu-Voinești, Mateiu Caragiale, Ioan Alexandru apoi din nou la Romain Rolland, Jules Romains, André Gide, Céline, Proust, Kipling, Sartre… într-o ordine care contrazice toate cronologiile. Opera literară (cele mai multe eseuri pleacă de la cărțile apărute) este un pretext pentru disocieri ingenioase și colorate. Personajele lui Mauriac, zice eseistul, „sunt toate pe grătar și se frig la foc mic“, „secretul infernului sartrian este zicerea tatălui, a verbului a face, dispariția lui din limbaj, însoțită […] de suveranitatea nemărginită a lui a fi. Faciosfera cedează pasul ființosferei. Essa a izgonit definitiv pe facere“… Boema lui Arthur Enășescu stimulează o incursiune în mai multe culturi, cu referiri la O’Neill, Musset, G.B.Shaw, Odobescu, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Chesterton, Goethe, Proust, Tolstoi, Flaubert etc. cu încheierea, deloc surprinzătoare, că boema nu-i o soluție sigură pentru împlinirea artistică.

Fantezia eseistului se consumă în beția asocierilor. În Incertitudini literare vorbește de două școli în literatura engleză (școala ceaiului și școala whisky-ului) reprezentate de Galswortzy (ceaiul) și Virginia Woolf (whisky). Steinhardt nu se angajează propriu zis în judecăți de valoare. Preferă să ia un fapt dintr-o operă și să-l comenteze în stilul său: stilul unui om de carte pentru care arta este o formă de cunoaștere și de comunicare în sens moral. Autorul cel mai des citat (în Incertitudini... cel puțin) este Dostoievski, iar ideea ce se repetă este aceea de cunoaștere prin suferință. Eseistica lui Steinhardt se bizuie pe un estetism moral exprimat (și aici este originalitatea sa) într-un limbaj în care se răsfață vocabulele dâmbovițene. De la „țicneli“ și „nădufuri“, „înpănoșați boieri“ și de la craii care s-au „pârguit“, eseistul evadează spre Hegel și lumea conceptelor.

În studiul despre poezia lui Geo Bogza aplică o retorică neobișnuită, trasă în pseudo concepte computerizate (ECD, adică: efect de contrast, prin folosirea declamatoriului sau a derizoriului; ESCG: efect silogistic de Concluzii Grave și de Mare Emoționalitate; GREX, EP, OȘ, ASBC etc.). Analiza, în interiorul acestor spații definite în chipul arătat înainte, este normală și pertinentă. Steinhardt, care a osândit la apariție Poemul invectivă, îi află acum justificarea estetică în stilul său de excursie livrescă.

Stilul criticului moralist, care nu se teme să admire autorii pe care îi comentează (el vorbește, într-un loc de „neteama de admirație“), continuă în Monologul polifonic (1991). Aflăm și aici un moralist care iubește jocurile lingvistice ale spiritului cărturăresc. El zice „cu osebire“, „filotim“, „povățuitor de neatârnare“, „credincioșenie“ sau oprește analiza critică pentru a face un portret, o referință subiectivă, chiar o rugăciune. Criticii literari sunt, de regulă, „răi“. G. Călinescu spune chiar că un critic care „nu latră“ în text mănâncă degeaba pâinea literaturii. Bucuria lui Steinhardt este însă să laude o carte, să admire un autor, să repare o injustiție. Cere discreție și sentimentalitate. Nu se rușinează să lăcrimeze în timpul lecturii și să reabiliteze personajele năpăstuite, calomniate. De pildă, personajele lui I. L. Caragiale, cărora le descoperă curățenia morală, sinceritatea, complexitatea interioară, adică tot ceea ce contestă critica literară tradițională.

Steinhardt este de părere că opera de artă adevărată este, în chip fatal, morală. Morală, nu moralizatoare, nuanțează el ideea, pe drept cuvânt. Respectă tradițiile spiritualității românești și face o listă a miturilor esențiale printre care figurează: ospitalitatea, casa (vatra, căminul, loc de sfințenie), cinstea casei (cu „păzitoarea“ ei, femeia), concepția netragică a vieții etc. Nu-i place structuralismul și în genere, este sceptic față de școlile formaliste în critică. Steinhardt este, nu mai încape vorbă, un tradiționalist, însă unul european, disponibil, permisiv față de fenomenele culturii moderne.

Câtă vreme nu se pune problema judecății de valoare, discursul critic astfel gândit și practicat este mai mult decât acceptabil. Dificultatea apare când criticul trebuie să spună da sau nu despre o carte. Steinhardt spune aproape mereu da și face analogii care stârnesc mirarea cea mai mare. Îi place, de exemplu, cartea domnului Gheorghe Iancovici și, prezentând-o, o raportează la Gide, Malraux, Valéry. Pe Magdalena Ghica o compară cu Shakespare, necunoscutul Cornel Marandiuc îi pare mai comunicativ decât Truman Capote și, pentru a fi mai convingător, cheamă în ajutor pe Plutarh, Jünger și Montherland… Atâta bunăvoință în critică strică scara de valori. Critica lui Steinhardt se salvează prin eseistica din interior. Ea place, la lectură, prin imaginația ideilor și prin finețea portretului moral.

Jurnalul fericirii

În 1991, Virgil Ciomoș a publicat Jurnalul fericirii, o confesiune care se îndepărtează de formele tradiționale ale memoriilor și ale autobiografiei. Este un jurnal de detenție scris după ce detenția s-a încheiat. Un jurnal intim care nu respectă clauza simultaneității, nici clauza calendarității sau a confidențialității. Jurnalul fericirii este ceea ce autorii din secolul al XIX-lea numeau un memorial. Un memorial care vorbește despre pușcărie în alt chip decât vorbesc, de regulă, cei are trec prin ea. Steinhardt o laudă pentru că aici a descoperit, zice el, „dreapta credință“. A văzut de aproape suferința, a trăit-o nemijlocit, a descoperit bunătatea, frățietatea, buna-cuviință, toleranța și prin toate acestea, a descoperit pe Dumnezeu.

Jurnalul fericirii este, în esență, jurnalul unei convertiri religioase, e, totodată, confesiunea unui intelectual care judecă lumea în termenii suferinței și ai iubirii. Și, ce curios, din acest unghi, răul social și demnitatea morală a individului se văd mai bine decât în pamfletele și confesiunile pe care le aflăm, de regulă, în literatura carcerală. E suficient ca autorul să înfățișeze într-o jumătate de pagină atmosfera din infirmeria unui penitenciar la începutul anilor ’60 ca să înțelegi, cutremurat, cât de jos poate să fie coborât omul în condiții de detenție, cât de activă este suspiciunea, ce ură sălbatică poate provoca umilirea individului.

Despre toate acestea N. Steinhardt vorbește însă cu înțelegere și dragoste. El nu condamnă pe omul în suferință, îi iartă dinainte slăbiciunile, căderile și gândește, ca Kierkegaard, că, contrariul păcatului, este libertatea. Dă-i omului libertatea și el va fi mai puțin păcătos. Autorul Jurnalului fericirii adaugă, la propoziția lui Kierkegaard, sugestia credinței. Omul nu-i fericit, cu libertatea, cu inteligența și știința lui, dacă nu are în el credință și, ca s-o aibe, trebuie să știe s-o caute și, când a găsit-o, se roagă de Dumnezeu să-i ajute necredința lui. De aceea, Jurnalul fericirii, jurnalul unei convertiri religioase, cum am zis, se deschide cu aceste cuvinte din evanghelistul Marcu: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele“.

Este neîndoios cartea cea mai frumoasă a lui Steinhardt și, în același timp, una dintre cărțile de căpătâi ale literaturii confesive românești. Ea impune un destin în sensul pe care îl dă Malraux acestui concept: destinul unui om care știe să-și transforme experiența într-o formă a conștiinței sale. Steinhardt trece printr-o experiență existențială greu de imaginat, și iese din ea un spirit mistic bucuros, ca Sfântul Francisc d’Assisi, că trăiește printre lucrurile umile și laudă pe D-zeu că i-a dat suferința care i-a revelat credința adevărată.

Ultima parte AICI


sursa: Eugen Simion, Nicolae Steinhardt în Caiete critice, nr. 1-2 (231-232)/2007, Revistă editată de Fundația Națională pentru știință și artă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: