Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (V)

steinhardtDespre asceză, poezie, iubire, păcat

După dispariția lui Steinhardt au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar și convorbirile sale, cum sunt acelea cu Zaharia Sângiorzan. Monahul a răspuns prompt, cu fantezie, cu voioșie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările puse de criticul ieșean. A ieșit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre fățăria și corupția care au pătruns în societatea românească și-i amenință ființa morală.

O face, repet, în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Părintele Nicolae nu se sfiiește să-și judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) și să-și spună părerea fără ocolișuri despre operele și comportamentul lor social. N-a renunțat de tot la „neteama de admirație“, dar începe să-și nuanțeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul știe să și afurisească, atunci când este cazul, nu numai să laude. În sprijinul lui Steinhardt este buna lui credință. Când judecă pe alții, nu-i judecă din invidie și cu ură. Și apoi, nu se ocrotește nici pe sine, e chiar mai aspru cu el decât cu ceilalți. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credința creștină ortodoxă) și încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputințele sale… Cum să nu-ți fie simpatic acest călugăr instruit și cum să nu-i ierți micile lui severități morale și, din când în când, ezitările gustului său estetic?

Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela pe care îl cunoaștem din jurnalul său. Mai ager, parcă, mai malițios, cu judecăți de valoare tranșante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog și portretist – în latura morală – foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbește să construiască un sistem moral. Este morala creștin-existențială, nu „bucherească și ipocrită“, zice el într-un loc. „Creștin-existențial“ este o definiție care i se potrivește. Când răspunde corespondentului său de la Iași, se simte „bătrân și resemnat“, dar scrie „detașat și voios“, nu are teorii, nu crede în estetică și nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie și ideologiile au devenit, în secolul nostru, primejdioase. Scrie „totodată bătrânește și copilăros“, de aceea e mirat că este luat în serios și e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant… Se răsfață, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol…

Scriitorii lui favoriți sunt: Thomas Mann, Proust, Dostoievski, Péguy, Jules Verne, Eminescu, Mateiu Caragiale, Alphonse Daudet… Eticul și esteticul îi par noțiuni ideatice și, de când l-a citit pe Wittgenstein, nu mai face nici o deosebire între ele. Morala este, de altminteri, esențială în toate actele spiritului, inclusiv în critica literară. „Doi bani nu face – zice el – în lipsa unei viziuni morale a lumii și a lucrurilor“.

Despre Noica, Cioran, Caragiale…

Pe Noica, prietenul și maestrul său spiritual („în afara părinților mei, e omul care mi-a influențat cel mai mult viața“) îl iubește, îl consideră un mare scriitor, dar nu-i iartă necredința. Nici pe Cioran nu-l acceptă integral: om bun, sincer, îndatoritor, inteligent, dar, ca scriitor, este „un personaj fabricat“ după gustul publicului francez. Steinhardt zice chiar mai mult decât atât despre prietenul său parizian: „E un mare stilist, care a știut să meargă până la capătul obrăzniciei și terorismului verbal, până la capătul deznădejdii și amețelii, potrivit gustului cultural al Occidentului“. Obrăznicie, terorism verbal? Ar fi ceva de obiectat aici și anume că s-a întâmplat parcă invers: gustul cultural francez s-a adaptat, mai degrabă, lui Cioran; oricum, moralistul a așteptat 30 de ani până să fie băgat în seamă… Monahul de la Rohia nu-i scuză, evident, lui Cioran lipsa de religiozitate, nihilismul și, în ultima vreme, faptul că și-a pierdut modestia și discreția adaptându-se moralei occidentale.

Steinhardt are, în genere, o bună așezare, cum ar spune Noica, față de valori. În Caragiale (bătrânul) vede un scriitor abisal de talie mondială, în Mateiu, fiul, descoperă fastul și dulceața melancoliei, la Eminescu, Blaga, Iorga, Rebreanu observă ceea ce trebuie… Numește fundamentalismul, de orice fel, o „nebunie logică“ (admirabilă definiție!) și pe Hristos un „mântuitor cosmic“, în sensul dat de Teilhard de Chardin. Îi este dor de oameni ca Zarifopol și Ralea, relativiști sceptici, eseiști iuți la minte (iuțeala este un atribut drag lui Steinhardt), chiar dacă nu sunt credincioși. Nu-i place în nici un fel „spiritul șmecheresc“ și ceea mai mare durere a lui este să vadă că lumea merge tocmai spre șmecherie, fariseism, duplicitate… Pune deasupra tuturor valorilor puterea morală, nu sinceritatea. Respinge, de aceea, pe Gide care crede că sinceritatea scuză totul… Consideră sinuciderea o ratare, un păcat. Modelul lui de existență este preotul de țară. Dumnezeu este pretutindeni, de preferință în locurile nebănuite, ne rugăm lui Dumnezeu nu pentru a primi răsplata raiului, ci (formidabilă propoziție!) – „din dragoste pentru un Dumnezeu care s-ar putea să nu existe“ etc.

Eseurile teologice

Eseurile teologice ale lui Steinhardt Dăruind vei dobândi vorbesc despre dulcea “taină“ a creștinismului sau, mai direct spus, despre cum este și ce înseamnă a fi în zilele noastre un bun creștin. De oriunde ar porni, teologul ajunge la această chestiune. Călugărit, el se duce smerit la superiorul mănăstirii și întreabă dacă în noua lui condiție mai are dreptul să scrie. Este dezlegat și primește ascultare și scrie de mii de ori mai mult. Monahul Nicolae ia în serios îndemnul și scrie fără frică aceste cuvinte de credință în care amestecă, cum am zis mai înainte, fantasmele cărturărești cu reprezentările sale religioase. Ele nu pot fi rezumate și nici nu putem scoate din ele un număr de concepte teologice. Steinhardt le acceptă pe acelea care sunt și comunică în marginea lor meditațiile sale morale temător, mereu, să nu cadă în păcatul trufiei.

Mulțumește, întâi, Domnului că i-a scos solzii care-i acopereau vederea și i-a dat putința de a-și cunoaște „păcătoșenia, nimicnicia și ticăloșia“. Deschidere bună pentru un credincios smerit. Să se observe că lui Steinhardt îi plac și scriitori minori (cazul Brătescu-Voinești) și e de părere că modestia le stă bine tuturor, dar mai cu seamă oamenilor inteligenți, că el s-a retras în singurătatea de la Rohia nu pentru a se sălbătici, ci, cum zice Efrem Sirul despre ultimul proroc al Vechiului Testament, pentru „a îndulci în pustie sălbăticia lumii“.

În pustie, eseistul nu uită de obligațiile sale cărturărești, scrie, citește, primește semnele de simpatie din presa literară, notează impresiile despre poezia feminină (un amestec surprinzător de nume și cărți de toată mâna!), meditează la „înduhovnicirea cosmosului“ și nu uită să mai spună o dată că a fost fericit în detenție pentru că acolo a cunoscut taina botezului. „Convertirea este un acces la fericire“, explică el.

Nu-i acceptă pe habotnici și, la urmă, „descotorosit de ură“, se roagă și pentru evrei, și pentru prigonitorii lor, legionarii asasinați din porunca lui Carol al II-lea, zicând că toți au dreptul la iertare. Această mărturisire va produce, nu-i greu de bănuit, multă iritare. Steinhardt se apără dinainte aducând exemplul lui Ben Gurion care s-a îmbrățișat cu Adenauer. Preconizează o nouă îngăduință în lume și se roagă o dată pentru ca îndurarea să lege pe oameni. Este și aici recunoscător poporului român și vorbește, în termeni superlativi, de mărinimia lui.

Recunoscător poporului român

Cum se discută, azi, din nou despre evenimentele tragice de la începutul anilor ’40, este bine de cunoscut și punctul de vedere al lui Steinhardt în această problemă controversată. Iată-l: România a fost „singura țară aflată sub influența germană în timpul celui de-al doilea război mondial, în care evreilor nu li s-a aplicat programul de exterminare conceput de Hitler și de oamenii săi; mărinimiei acesteia, a poporului român, socotesc că trebuie să i se răspundă cu simțăminte de atașament și gratitudine“… Tragedie complexă, Steinhardt o judecă și o încheie în spiritul unui umanism creștin.


sursa: Eugen Simion, Nicolae Steinhardt în Caiete critice, nr. 1-2 (231-232)/2007, Revistă editată de Fundația Națională pentru știință și artă

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: