Arhive etichetă: portretul lui Dostoievski

Portretul lui Dostoievski (II) Gloria. Chemarea morții

dostoevsky-1872

Îl cheamă gloria

În 1844, la 24 de ani, Dostoievski a scris “Oameni sărmani”, un studiu al sufletului omenesc, o adevărată capodoperă. L-au inspirat umilinţa, sărăcia – l-a susţinut puterea cea mai înaltă care stăruia într-însul: iubirea pentru cei care suferă, mila nesfârşită.

El priveşte cu neîncredere paginile ce le-a scris. Presimte că prin ele a pus destinului o întrebare şi se teme de verdictul lui. Şi numai cu greu se hotărăşte să încredinţeze manuscrisul poetului Nekrasov, ca să-l cerceteze.

Trec două zile, fără răspuns. El stă acasă, singur, cufundat în reveriile şi gândurile sale. Deodată, pe la ora patru dimineaţa, sună clopoţelul, tras cu violenţă de o mână nerăbdătoare. Mirat, Dostoievski deschide uşa şi Nekrasov se aruncă în braţele lui, îl cuprinde, îl sărută plin de bucurie. A citit manuscrisul împreună cu un prieten şi toată noaptea a stat şi-a ascultat, a râs şi a plâns – şi la sfârşit n-a mai putut: trebuia să-l îmbrăţişeze. Clopoţelul acela, ce-a răsunat în toiul nopţii, marchează prima secundă din viaţa lui Dostoievski – când îl cheamă gloria.

Continuă citirea →

Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia

dostoevsky-1872Misterul omului

A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.

Chipul

Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.

Continuă citirea →