Arhive etichetă: om

Originea și evoluția omului

primii oameniDinozaurii mai stăpâneau Pământul atunci când a apărut veverița arborescentă, acesta fiind primul animal asemănător primatelor. În urmă cu 55 de milioane de ani s-au dezvoltat de asemenea strămoșii lemurienilor existenți în prezent, cu mâinile și picioarele cu care puteau apuca, vederea binoculară și creiere de dimensiuni destul de mari. Primele maimuțe au apărut în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani și antropoidele au apărut cu opt până la zece milioane de ani în urmă.

Lucy scheletPRIMII STRĂMOȘI AI OMULUI

În urma cercetărilor la nivel molecular, observațiile sugerează că primii strămoși ai omului s-au desprins din cei ai cimpanzeilor, în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Fosilele care sunt cel mai probabil schelete ale strămoșilor omului provin din estul și sudul Africii. În 1974, scheletul unui posibil strămoș, cu o vechime de trei milioane de ani, numit Australopithecus, a fost descoperit lângă Hadar, în Etiopia. Antropologii au descoperit că exemplarul era femelă și l-au botezat „Lucy“. Lucy avea un craniu de antropoid și un creier mic, dar brațele ei erau scurte și putea să se deplaseze pe lungile membre inferioare. O familie de o specie asemănătoare a lăsat probabil în urmă, în urmă cu 3,6 milioane de ani, urmele fosilizate găsite la Laetoli, în Tanzania.

Richard LeakeyNu este clar care sau dacă vreuna dintre speciile de Australopithecus a fost înrudită direct cu oamenii de azi. Totuși, o nouă specie care a apărut cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă se înrudește aproape sigur direct cu omul. În 1984, un grup de antropologi condus de Richard Leakey, a dezgropat scheletul unui copil în vârstă de 12 ani, lângă lacul Turkana din Kenya. Scheletul avea o vechime de 1,5 milioane de ani și aparținea unei specii numită Homo erectus care, în traducere, înseamnă „om biped“. Apariția acestei specii este caracterizată de o modificare pregnantă a calității instrumentelor din piatră, de la pietre prelucrate primitiv până la topoare de mână și dălți cizelate atent. Homo erectus era un călător și un explorator, exemplarele răspândindu-se din Africa în Europa și până în China și Java.

UN STRĂMOȘ COMUN

homo sapiensExistă dovezi care arată că ultimul capitol al evoluției omului a început în Africa, în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Similitudinile care apar în bagajul genetic al tuturor oamenilor existenți în prezent sugerează că aceștia au avut un strămoș comun în acea perioadă.

Schimbarea climei și gândirea lor iscoditoare i-au atras pe acești oameni către nordul Europei, bogat în tot felul de animale, dar confruntându-se încă cu efectele erei glaciare. La acea vreme un Homo sapiens adaptabil învățase cu siguranță să aprindă focul. În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, o subspecie, numită de comun acord neanderthalieni, s-a mutat în Germania de astăzi și în vestul Europei. În urmă cu 35.000 de ani însă, acestora le-au luat locul adevărații oameni moderni.

Oamenii au schimbat fața Pământului. Cu creierii lor evoluați, aceștia au reușit să producă unelte și să comunice prin intermediul limbajului. Mărturii în sedimentele oceanelor atestă capacitatea oamenilor de a folosi focul și oferă indicii privind incendiile în masă din savanele africane. În urmă cu aproximativ 10.000 de ani, se încheia ultima eră glaciară iar schimbarea climei avea drept consecință faptul că omul nu se mai putea baza pe cirezile de animale sălbatice și pe pășunile naturale. În schimb, a început să facă defrișări, să planteze semințe și să păstorească vite. Această perioadă a marcat începuturile agriculturii, iar sursele de hrană mai sigure au permis ca o parte a populației să construiască temple și palate, să fondeze primele cetăți și să se dezvolte din punct de vedere cultural și artistic, creând ceea ce se numește în prezent civilizație.


sursa: Enciclopedia științelor, Editura Kingfisher

Omul cu venin în suflet

om rau

Dacă treptele demnităţilor sunt numărate, acelea ale degradării sunt fără de număr. Am verificat adevărul acestei afirmaţii recent, când a trebuit să asist la tristul spectacol oferit de un personaj hilar, o mediocritate ambiţioasă şi vicleană, cu destule pretenţii şi multe ifose, de fapt o biată jivină care, târându-se, îşi închipuie că zboară. Face  evident  parte din cei pe care, oricât ai vrea să-i ridici, ei preferă să se coboare.

Cunoşteam de ceva timp josnicia individului, răutatea sa maladivă şi vorbăria sa sterilă. Aroganţa şi parvenitismul său îmi săreau adesea în ochi. O vulgaritate iremediabilă, o golănie totală ca atitudine sufletească şi stil de comportare. Se dovedea tot mai mult de o rară insolenţă, suficienţă şi agresivitate abia mascate. Îşi închinase viaţa artei de-a înşela, de-a ameninţa, de-a intriga, de-a minţi, de-a învrăjbi. Doar aşa putea izbândi!

Continuă citirea →

Omul cu masca de fier. Prizonierul fără nume

Vreme de 22 de ani – poate chiar mai mult – un prizonier fără nume, cu chipul ascuns de masca pe care era obligat să o poarte, a zăcut în închisorile franceze. Ce motiv avea Ludovic al XIV-lea, atotputernicul Rege Soare, să se teamă de misteriosul prizonier?

La 18 septembrie 1698, Etienne du Junca, locotenent al regelui la închisoarea Bastilia din Paris, făcea o însemnare exactă, dar ciudată, în jurnalul oficial. La ora 15:00 în după-amiaza acelei zile noul guvernator al închisorii, Bénigne D’Auvergne de Saint-Mars, sosise din sudul Franţei, unde fusese comandant al unei fortăreţe din golful Cannes. Alături de el, într-o lectică, adusese un prizonier bătrân, cu mască pe chip şi fără nume. Misterioasa povară, nota locotenentul, îi fusese încredinţată lui Saint-Mars încă de pe vremea când comanda închisoarea-fortăreaţă de la Pignerol – în regiunea Piemont din sud-estul Franţei. Cum Saint-Mars a fost comandant la Pignerol din 1664 până în 1681, din însemnarea lui du Junca rezulta că necunoscutul stătuse deja în închisoare cel puţin 17 ani şi probabil mai mult de trei decenii. În timpul detenţiei ulterioare a prizonierului la Bastilia, masca nu i-a fost scoasă niciodată; şi nici nu i s-a ştiut numele.

Continuă citirea →

Îmbuibatul

În spaţiul public al României post-decembriste, un personaj nefast şi-a făcut o apariţie sfidătoare: îmbuibatul. S-a făcut repede remarcat prin lăcomie, aroganţă, atitudine provocatoare.  Printr-un concurs favorabil de împrejurări – dar, cel mai adesea, prin mijloace neoneste – a ajuns să aibă o bună situaţie materială, politică sau socială. Se consideră puternic, deasupra tuturor.  Nu-l impresionează sărăcia, suferinţa sau problemele altora.  Este infatuat şi agresiv, privind cu dispreţ – nedisimulat – la toţi cei din jurul lui. Se crede infailibil.

Continuă citirea →

Oamenii preistorici

Oamenii preistorici au trăit în „preistorie“, în perioada de dinaintea anului 3500 î.Hr., când oamenii au început să scrie, înregistrând evenimentele vieţii lor. Ei sunt strămoşii noştri.

Primele fiinţe umane au trăit în Africa cu 2 milioane de ani în urmă. Însă mici creaturi asemănătoare omului, care mergeau vertical pe picioarele din spate, au trăit cu 4 milioane de ani în urmă. Oamenii de ştiinţă i-au numit Australopiteci, existenţa lor fiind confirmată de oasele şi amprentele descoperite. Una dintre cele mai faimoase descoperiri a fost scheletul unei femele, poreclită ,,Lucy“, care a trăit în Etiopia, cu 3,75 milioane de ani în urmă.

Continuă citirea →

Omul este o fiinţă cugetătoare

Dar ce sunt, prin urmare? Un lucru ce cugetă. Ce este acesta? Unul ce se îndoieşte, înţelege, afirmă, neagă, voieşte, nu voieşte, totodată imaginează şi simte. […]

Prin urmare, din simplul fapt că ştiu de existenţa mea şi observ totodată că absolut nimic altceva nu aparţine firii sau esenţei mele, în afară de faptul că sunt fiinţă cugetătoare, închei pe drept că esenţa mea constă în aceea doar că sunt fiinţă cugetătoare şi cu toate că… am un corp care mi-e foarte strâns legat — fiindcă totuşi, pe de o parte, am o idee distinctă şi clară a mea însumi ca fiinţă cugetătoare doar, neîntinsă, iar pe de altă parte, o idee distinctă a corpului ca lucru întins doar, necugetător, e sigur că sunt deosebit cu adevărat de corpul meu şi că pot exista fără el…

Dar nimic nu mă învaţă mai lămurit natura decât că am un trup, căruia i-e neplăcut atunci când simt durere, ce are nevoie de hrană sau băutură atunci când sufăr de foame şi sete ş.a.m.d.: prin urmare, nu trebuie să mă îndoiesc că se află ceva adevărat aici.

Natura ne arată prin aceste simţiri de durere, foame, sete ş.a.m.d. că eu nu sunt doar de faţă, prin raport cu corpul meu, precum e corăbierul pe corabie, ci sunt legat în chip cât se poate de strâns şi ca şi cum am fi confundaţi, astfel încât eu alcătuiesc un singur lucru împreună cu el. Căci altminteri, atunci când trupul e vătămat, eu, care nu sunt decât fiinţă cugetătoare, n-aş simţi durere, ci aş percepe acea vătămare doar prin intelect, după cum corăbierul îşi dă seama pe calea văzului dacă ceva e rupt în corabie; iar atunci când corpul are nevoie de hrană şi băutură, aş înţelege tocmai aceasta în chip lămurit şi n-aş avea simţurile tulburi de foame şi sete.

R. Descartes, Meditaţii despre filozofia primă

Triumful omului vânător

V-ar plăcea să faceţi cunoştinţă cu primii hominizi vânători?

Închipuiţi-vă că sunteţi un simplu spectator, dus de o maşină a timpului într-o lume de mult dispărută, o lume a savanei africane ai cărei stăpâni absoluţi sunt încă zebrele şi girafele, mari turme de antilope şi răpitorii lor.

Animale bizare şi totuşi familiare stau ghemuite în apropierea unor stânci, mâncând iarbă şi rădăcini. Parcă ar fi nişte mici cimpanzei, cu singura deosebire că atunci când unul din ei aude un foşnet, se ridică în picioare, ca un om şi ascultă încordat, cu o expresie surprinzător de umană. Deodată descoperă sursa zgomotului – un iepure tupilat lângă un tufiş de scaieţi – şi porneşte glonţ spre el.

Urmărirea se termină repede. Hominidul întinde mâna, apucă iepurele şi-l omoară sucindu-i gâtul dintr-o mişcare. Ridicând de jos o piatră ascuţită, îşi sfârtecă victima şi apoi o înfulecă crudă.

sursa: John Pfeiffer – Triumful omului vânător