Portretul lui Dostoievski (I) Misterul. Chipul. Tragedia

dostoevsky-1872Misterul omului

A fost toată viaţa tăcut şi sfios din fire; abia dacă au rămas dovezi în ce priveşte existenţa sa exterioară, fizică, personală. N-a avut prieteni decât în tinereţe; la maturitate a rămas singur: i se părea că-şi micşorează iubirea pentru omenirea întreagă, dacă s-ar devota cu totul unei singure fiinţe. Până şi scrisorile sale nu trădează decât mizeriile existenţei, suferinţele trupului torturat; şi oricât ar fi pline de plângeri şi chemări deznădăjduite, ele nu dau totuşi în vileag tainele lui cele mai intime.

Chipul

Chipul său pare întâi al unui ţăran. Obrajii traşi, pământii, aproape murdari, atârnă în cute, brăzdaţi de îndelungată suferinţă; pielea crăpată, cu o mulţime de dâre şi îndoituri, pârlită, decolorată, secătuită de sângele pe care o boală l-a supt vreme de douăzeci de ani, ca un vampir. La dreapta şi la stânga, ca două blocuri de piatră, umerii obrajilor, puternici, ieşiţi – ca ai slavilor; gura strânsă, dură; bărbia colţuroasă, ascunsă de o barbă încâlcită, deasă ca un tufiş sălbatic.

Pământ, stâncă şi pădure – un peisagiu primitiv şi tragic: aşa ne apare figura lui Dostoievski, cu aspectele ei elementare. Totul e întunecat, pământesc şi lipsit de frumuseţe în această faţă ţărănească, ce arată aproape ca a unui cerşetor; ştearsă, fără nicio strălucire, faţa aceasta posomorîtă pare o bucăţică din stepa rusească zvârlită undeva, printre pietre. Până şi ochii adânc înfundaţi în orbitele lor, nu sunt în stare să lumineze huma aceasta moale, fărămicioasă – căci flacăra lor dreaptă nu ţâsneşte în afară, limpede şi orbitoare, ci se resfrânge parcă înăuntru, în tainiţele trupului, mistuitoare, arzând sângele cu privirile lor ascuţite […]

Deasupra îngustei feţe tărăneşti se ridică rotunzimea fermă a frunţii – ca o cupolă vast-arcuită şi de-o albeaţă strălucitoare; din umbre şi întunecimi, domul acesta al spiritului se înalţă strălucitor, parcă făurit cu ciocanul: marmoră tare, deasupra argilei molatece a cărnii şi a desişului sălbatic al părului. Toată lumina se concentrează în partea de sus a acestui chip, şi dacă privim portretul lui, n-o vedem decât pe ea – fruntea aceasta largă, puternică, maiestoasă, ce pare că sporeşte şi că luminează cu tot mai multă strălucire, pe măsură ce faţa e uzată de bătrâneţe, stoarsă de boală, roasă de necazuri. Înaltă şi nezdruncinată ca şi cerul, ea domină corpul acela beteag, parcă gata să se surpe ca o ruină – aureolă spirituală deasupra mizeriei pământene.

DostoyevskyŞi acest sanctuar al spiritului biruitor nu străluceşte nicăieri cu mai multă splendoare ca în micul portret ce-l arată pe Dostoievski pe patul de moarte, cu pleoapele lăsate ca în somn peste ochii stinşi, traşi în fundul orbitelor, cu mâinile palide, subţiate şi totuşi ferme, strângând cu aviditate crucea (acel mic şi sărac crucifix de lemn pe care o ţărancă îl dăruise pe vremuri ocnaşului). Ca soarele ce se iveşte deasupra unei privelişti cufundate în noapte, fruntea străluceşte în portretul acela, luminând cu toată splendoarea ei chipul neînsufletit şi vestind astfel, ca şi opera lui întreagă, acelaşi mesaj: – că spiritul şi credinţa l-au izbăvit, pe Dostoievski, de viaţa trupească, josnică şi înăbuşitoare. Măreţia lui din urmă, acea definitivă, rezidă în genunele de nepătruns, de dincolo: şi niciodată chipul lui Dostoievski n-a fost mai expresiv, mai adânc vorbitor decât pe patul său de moarte.

Tragedia vieţii sale

De trei ori se avântă pe culmile vieţii, de trei ori ea îl doboară. Încă de timpuriu, ea îi dă să guste din dulcea licoare a gloriei: prima lui carte îl face cunoscut, dar ghiara cea necruţătoare îl apucă din urmă şi îl aruncă îndărăt, în anonimat – în temniţă, la Katorga, undeva prin Siberia.

Iese iar la iveală, de astă dată şi mai puternic, şi mai curajos. Amintirile sale din „Casa Morţilor” stârnesc în Rusia o emoţie nemaipomenită […] El întemeiază o revistă: glasul său răsună, puternic, către poporul întreg. Apar primele romane…

Şi iată că existenţa sa materială se prăbuşeşte sub povara datoriilor şi a grijilor; acestea îl biciuiesc, îl silesc să-şi părăsească ţara – şi boala se statorniceşte în el, îl muşcă adânc în carne.Ca un nomad rătăceşte prin toată Europa, uitat de naţiunea sa.

Dar după a treia oară, după ani de muncă şi de lipsuri, el apare la suprafaţă, din apele tulburi ale unei mizerii fără nume: cuvântarea sa în memoria lui Puşkin îl revelează ca scriitorul de frunte, ca un profet al ţării sale. De-acum înainte gloria sa e statornică, de neşters.

Însă tocmai atunci mâna de fier îl doboară la pământ – şi însufleţirea extaziată a întregului său popor se schimbă în furie neputincioasă, în faţa sicriului lui Dostoievski.

Partea a doua AICI


sursa: Stefan Zweig, Trei maeştri: Balzac, Dickens, Dostoievski, trad.: Eugen Relgis, Bucureşti, Cugetarea, f.a.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: