Despre Marcel Proust si opera sa

Marcel Proust (1871-1922) a revoluţionat arta romanească printr-o operă monumentală – În căutarea timpului pierdut. Romanul proustian a creat un model de analiză subtilă şi de intelectualizare a operei artistice; personajul se numeste ca şi autorul – Marcel -, fără a se crea impresia unei identificări fidele între personaj şi autor. Marcel-personajul se dezvăluie în relaţia sa cu timpul, ilustrând prin confesiunea epică concepţia bergsoniană şi teoriile freudiste.

Subiectul urmăreşte evoluţia lui Marcel, din copilărie la maturitate, dar mai ales geneza complexelor şi influenţa lor asupra personalităţii. Marcel se naşte la Combray, într-o familie burgheză, adică într-un mediu uman care ascunde complexul castei (căci burghezia europeană a înlocuit nobilimea, dar a rămas cu complexul unei origini mediocre) – de unde şi dorinţa personajului de a pătrunde în cercurile aristocratice. Copilăria sa este marcată de o existenţă monotonă şi de gelozia faţă de Swann, un frecvent vizitator al mamei sale. După o adolescenţă de timid ce visează la umbra fetelor de pe plaja de la Balbec, Marcel cunoaşte treptat toate aspectele vieţii, se îndrăgosteşte de Albertine şi este cuprins de un distructiv sentiment de gelozie, frecventează lumea mondenă de la palatul Guermantes, încearcă să se elibereze de complexe şi de obsesia timpului, prin cultură.

Existenţa sa este compusă din câteva experienţe decisive; el descoperă că timpul are o dimensiune subiectivă sau, cum spune la un moment dat, că o oră nu-i o oră, ci un vas plin de parfumuri, de sunete, de proiecte şi de atmosferă. O trăire, o senzaţie sau un gest ce se repetă pot recupera un episod uitat, dar mai cu seamă declanşează un proces de anamneză şi de reevaluare a unor secvenţe de viaţă care conduc spre adevărata esenţă a fiinţei. Marcel se regăseşte prin mai multe astfel de experienţe (mâncând o prăjitură, împiedicându-se la ieşirea din baptisierul bisericii San Marco din Veneţia sau în curtea palatului Guermantes, receptând zgomotul unor pahare, pipăind un şervet prea scrobit).

Antologic este episodul despre madlenă: într-o zi ploioasă, înfrigurat fiind, Marcel primeşte de la mama sa un ceai şi câteva prăjiturele, un fel de fursecuri în formă de scoică, numite madlene. În momentul în care gustă dintr-o mandlenă înmuiată în ceai, are sentimentul că a mai trăit această senzaţie şi nu numai că îşi aminteşte împrejurările, dar retrăieşte starea psihologică din trecut: este vorba despre un ritual uitat, anume de duminicile copilăriei sale la Combray, când intra dimineaţa, înainte de a merge la biserică, în camera unei mătuşi suferinde, iar aceasta înmuia o madlenă în ceaiul de pe noptieră şi i-o dădea ca pe o cuminecatură. Regăsirea acelui episod al vieţii sale îi actualizează gândurile de atunci, atmosfera de la Combray, rădăcinile complexului său psihologic.

Toate momentele de recuperare a memoriei camuflate în imaginea madlenei conţin subtile trimiteri la c0mplexul oedipian; prăjitura – o mică scoică de patiserie, atât de generos senzuală, în cutele ei severe şi cucernice – îi revelează timpul subiectiv şi lumea sa interioară invadată de simbolul feminităţii necunoscute; la imaginea madlenei se adaugă biserica, alt simbol feminin (şi care se numeşte La Madeleine), iar senzaţiile recăpătate se fixează într-un Combray în care Marcel trăieşte sentimentul abandonului (în timpul lungilor vizite ale lui Swann), respectiv, drama culcării sale fără să primească sărutul matern. De-a lungul romanului, obsesia fetelor de pe plaja din Balbec, povestirea iubirii lui Swann pentru Odette, sechestrarea Albertinei contribuie la definirea psihologică a personajului.

În altă ordine, romanul lui Proust reconstituie o epocă (sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, până la Primul Război) în care aristocraţia dispare pentru totdeauna (vulgara doamnă Verdurin devine prin căsătorie prinţesa de Guermantes). Scriitorul realizează fresca socială prin minuţioase şi inteligente comentarii asupra unor cărţi la modă, a unor idei, particularizează mentalitatea generală urmărind gesturi, atitudini ale unui personaj, dar, cel mai adesea, ale sale, fără intenţia de a crea caractere, ci de a da imaginea unei lumi, dintr-o perspectivă voit subiectivă. Din aceste motive, naraţiunea proustiană se derulează fără grabă, urmărind drumul labirintic al gândului.

sursa: Doina Ruşti – Enciclopedia culturii umaniste

8 răspunsuri

  1. Frumoasa recenzie, o sa ma duc la sursa indicata sa vad ce mai descopar pe acolo, eu imi amintesc de toate episoadele astea din facultate mai ales, unde am apucat sa il parofundez pe Proust…

  2. Recomand cartea doamnei Doina Ruşti pentru că propune un traseu de cultură ce reuneşte cărţile capitale din religie, literatură şi filosofie.

  3. I just wanted to chip in and say that I simply love your blog. Your posts are so thought provoking and innovative.

  4. N-am mai citit de mult o carte…Imi pare rau, dar poate (!) si bine ca am avut alte disponibilitati pentru lupta, uneori am mai desenat dar si de atunci e vreme… NATO, anchetele cu CNSAS-ul, NATO si alte ticalosii, mondializarea dar si ce vreau eu, m-au oprit de la anunumite delicii… ce imi placeau odata. Ma bucur insa ca mi-ati readus aminte de bucuriile acestea !

  5. […] via Despre Marcel Proust si opera sa — ISTORII REGĂSITE […]

  6. Asa se duc oamenii buni.Ii plac si lui Dumnezeu si ii ia la el !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: