Arhive etichetă: origine

Originea și evoluția omului

primii oameniDinozaurii mai stăpâneau Pământul atunci când a apărut veverița arborescentă, acesta fiind primul animal asemănător primatelor. În urmă cu 55 de milioane de ani s-au dezvoltat de asemenea strămoșii lemurienilor existenți în prezent, cu mâinile și picioarele cu care puteau apuca, vederea binoculară și creiere de dimensiuni destul de mari. Primele maimuțe au apărut în urmă cu aproximativ 30 de milioane de ani și antropoidele au apărut cu opt până la zece milioane de ani în urmă.

Lucy scheletPRIMII STRĂMOȘI AI OMULUI

În urma cercetărilor la nivel molecular, observațiile sugerează că primii strămoși ai omului s-au desprins din cei ai cimpanzeilor, în urmă cu aproximativ cinci milioane de ani. Fosilele care sunt cel mai probabil schelete ale strămoșilor omului provin din estul și sudul Africii. În 1974, scheletul unui posibil strămoș, cu o vechime de trei milioane de ani, numit Australopithecus, a fost descoperit lângă Hadar, în Etiopia. Antropologii au descoperit că exemplarul era femelă și l-au botezat „Lucy“. Lucy avea un craniu de antropoid și un creier mic, dar brațele ei erau scurte și putea să se deplaseze pe lungile membre inferioare. O familie de o specie asemănătoare a lăsat probabil în urmă, în urmă cu 3,6 milioane de ani, urmele fosilizate găsite la Laetoli, în Tanzania.

Richard LeakeyNu este clar care sau dacă vreuna dintre speciile de Australopithecus a fost înrudită direct cu oamenii de azi. Totuși, o nouă specie care a apărut cu aproximativ 1,8 milioane de ani în urmă se înrudește aproape sigur direct cu omul. În 1984, un grup de antropologi condus de Richard Leakey, a dezgropat scheletul unui copil în vârstă de 12 ani, lângă lacul Turkana din Kenya. Scheletul avea o vechime de 1,5 milioane de ani și aparținea unei specii numită Homo erectus care, în traducere, înseamnă „om biped“. Apariția acestei specii este caracterizată de o modificare pregnantă a calității instrumentelor din piatră, de la pietre prelucrate primitiv până la topoare de mână și dălți cizelate atent. Homo erectus era un călător și un explorator, exemplarele răspândindu-se din Africa în Europa și până în China și Java.

UN STRĂMOȘ COMUN

homo sapiensExistă dovezi care arată că ultimul capitol al evoluției omului a început în Africa, în urmă cu aproximativ 500.000 de ani. Similitudinile care apar în bagajul genetic al tuturor oamenilor existenți în prezent sugerează că aceștia au avut un strămoș comun în acea perioadă.

Schimbarea climei și gândirea lor iscoditoare i-au atras pe acești oameni către nordul Europei, bogat în tot felul de animale, dar confruntându-se încă cu efectele erei glaciare. La acea vreme un Homo sapiens adaptabil învățase cu siguranță să aprindă focul. În urmă cu aproximativ 200.000 de ani, o subspecie, numită de comun acord neanderthalieni, s-a mutat în Germania de astăzi și în vestul Europei. În urmă cu 35.000 de ani însă, acestora le-au luat locul adevărații oameni moderni.

Oamenii au schimbat fața Pământului. Cu creierii lor evoluați, aceștia au reușit să producă unelte și să comunice prin intermediul limbajului. Mărturii în sedimentele oceanelor atestă capacitatea oamenilor de a folosi focul și oferă indicii privind incendiile în masă din savanele africane. În urmă cu aproximativ 10.000 de ani, se încheia ultima eră glaciară iar schimbarea climei avea drept consecință faptul că omul nu se mai putea baza pe cirezile de animale sălbatice și pe pășunile naturale. În schimb, a început să facă defrișări, să planteze semințe și să păstorească vite. Această perioadă a marcat începuturile agriculturii, iar sursele de hrană mai sigure au permis ca o parte a populației să construiască temple și palate, să fondeze primele cetăți și să se dezvolte din punct de vedere cultural și artistic, creând ceea ce se numește în prezent civilizație.


sursa: Enciclopedia științelor, Editura Kingfisher

O istorie a baladei românești

Grup de lautari din secolul XIX B.A.R. Cabinetul de StampeBALADĂ, specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de V. Alecsandri, în 1852, în culegerea sa Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate, substituindu-l denumirilor populare cântec bătrânesc, cântec haiducesc sau cântec vitejesc.

În Europa apuseană, balada însemna inițial o formă fixă a poeziei lirice, cântată în timpul dansului. Mai târziu ea a denumit cântecul epic popular, dar și o poezie cultă, cu sau fără formă fixă.

În folcloristica românească, termenul înglobează, în accepţiunea sa tradiţională, întregul cântec epic, adică: balada propriu-zisă (sau nuvelistică), cântecele epice de vitejie, de haiducie, cele istorice şi cele despre întâmplări contemporane. Astfel, atât Soarele şi luna, Meşterul Manole, Mioriţa, cât şi Miu Cobiul, Corbea, Toma Alimoş, Novăceştii, Miu Haiducul intră în categoria balade. Spre deosebire de cântecul liric, balada este întotdeauna destinată unor auditori care, cel mai adesea, cunosc acţiunea şi îl corectează pe interpret de câte ori este cazul. Întrunirile prilejuite de şezători, târguri, nunţi, cumetrii sau hramuri sunt cele mai propice pentru expunerea, uneori în sute de versuri, a unor întâmplări mai vechi sau mai recente. Caracterul public înlesneşte şi implicarea unor tendinţe moralizatoare sau de stimulare a eroismului, principala ei funcţie fiind cea social-educativă.

În folclorul românesc, balada cunoaşte trei forme de existenţă distincte.

Continuă citirea →

Povestea sării (I) Originea salariului

sareCum a evoluat hrana omului? Încercând să răspundă acestei întrebări, specialistul american Waverley Root ajunge la concluzia că au existat ceea ce el numeşte „două revoluţii gastronomice“ care au avut loc pe trepte istorice diferite. Prima mare transformare a constat în folosirea focului pentru a fierbe sau frige mincarea; cea de-a doua a format-o condimentarea alimentelor cu ajutorul sării.

Originea salariului

Perioada în care a apărut „sarea în bucate“ aparţine neoliticului. Omul de atunci nu avea, bineînţeles, nici cea mai mică idee despre faptul că organismul său are nevoie de o cantitate constantă de sare, care se menţine în jurul cifrei de 7-8 grame pentru o înălţime şi o greutate medie. Dar la un moment dat, modificarea regimului alimentar a diminuat aportul de clorură de sodiu, tulburând astfel echilibrul salin al corpului. De lucrul acesta şi-a dat seama instinctiv, aşa cum îşi dau seama animalele.

Continuă citirea →

„Încornoraţi”. Originea poreclei

incornoratPorecla de încornoraţi dată soţilor înşelaţi este arhicunoscută.

Originea ei pare a fi din timpul împăratului bizantin Andronic, care îşi alegea amantele dintre soţiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, bărbatul primea vaste terenuri de vânătoare, iar ca semn al noii proprietăţi avea dreptul să-şi prindă pe poartă coarne de cerb. Lumea ştia după aceste „podoabe” cum stau lucrurile cu cinstea conjugală. 🙂

Regele, fiu de măcelar?

regele Victor Emmanuel II

Primul rege al Italiei, Victor Emmanuel al II-lea, provenea din vechea şi binecunoscuta Casă de Savoia. Dar nu arăta şi nici nu se purta ca un aristocrat. Să fi fost el, de fapt, copilul nelegitim al unui negustor, substituind pruncul regal mort într-un incendiu?

La sfârşitul verii anului 1822, Carol Albert, prinţ de Savoia-Carignano, locuia împreună cu familia la Villa del Poggio Imperiale, în apropiere de Florenţa. În seara de 16 septembrie, o bonă a intrat în camera fiului în vârstă de doi ani al prinţului, Victor Emmanuel, cu o lumânare aprinsă cu care spera să poată alunga ţânţarii. Când s-a aplecat deasupra leagănului, dantela baldachinului a atins flacăra lumânării şi a izbucnit un incendiu. Încercând din răsputeri să salveze copilul, femeia s-a ales cu arsuri atât de grave, încât peste câteva săptămâni a murit.

Continuă citirea →

Originea istoricului Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe Bratianu

De o copilărie şi o educaţie familială cu totul „specială” a beneficiat Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), care era fiul lui Ion I.C. Brătianu şi nepot al lui I.C. Brătianu, ambii prim-miniştri şi „ctitori” ai statului naţional modern, bunicul fiind artizanul dobândirii Independenţei, tatăl al realizării României Mari. După mamă se trăgea din familia fanariotă Moruzi, ce a dat doi domnitori în ambele Principate în a doua jumătate a veacului XVIII şi începutul celui următor, dar şi din Sturdza. Mama, Maria Moruzi, se căsătorise în 1889 cu fiul lui Al. I. Cuza – rezultat din relaţia acestuia cu Maria Obrenovici –, tot Alexandru, care însă a murit la scurtă vreme. Prin moştenire, văduva Maria Moruzi locuia la castelul de la Ruginoasa, unde a invitat să locuiască şi pe tânărul Ion (Ionel) I.C. Brătianu, proaspăt inginer ce lucra la calea ferată Iaşi – Paşcani. Între cei doi s-a înfiripat o idilă, în urma căreia s-a născut Gh.I. Brătianu, părinţii căsătorindu-se formal doar pentru a legitima copilul, după care s-au şi despărţit, fiecare având propria viaţă.

Continuă citirea →

Problema originii în familia Caragiale

Ion Luca Caragiale si fiul sau, Mateiu

Doi scriitori de marcă în panteonul culturii române, tată şi fiu, au manifestat atitudini total diferite provocate de complexul sau apanajul originii. De aceea, vicisitudinile travestirii a două generaţii din aceeaşi familie Caragiale merită cu adevărat luare aminte, prin arsenalul genealogic şi ideologic pus în joc. Sfidând autentecile origini, pe care în mod cert le cunoştea, Ion Luca Caragiale şi-a înregistrat adeseori elementul iniţial de stare civilă prin expresia: „de naştere obscură”. Iar amicul său, C. Dobrogeanu-Gherea (un alt complexat, dar de data aceasta de sindromul „metecului”), a utilizat mereu această declaraţie, creând din I.L. Caragiale un produs al mahalalelor provinciale, în cea mai tragică poveste proletară: „Caragiale a gustat întreaga amărăciune a acestei vieţi. A suferit şi de frig şi de foame, a trăit zilele şi nopţile prin cafenele, pentru că acasă nu era foc şi lumină, a aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner, a ajuns să nu mănânce zile întregi, şi să doarmă pe băncile Cişmigiului, pentru că nu avea unde să-şi culce capul”.

Continuă citirea →

Originea şi evoluţia Reformei

Reforma a fost provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice de a vinde „indulgenţe“ care promiteau absolvirea de pedeapsa pentru păcate, în viaţa veşnică. Biserica s-a îmbogăţit prin vânzarea iertării spirituale, o practică ce a ajuns la punctul culminant în sec. XVI, când papalitatea a folosit profiturile pentru a reconstrui Bazilica Sfântul Petru din Roma, fapt ce l-a determinat pe călugărul augustin Martin Luther, în 1517, să critice învăţăturile fundamentale ale Bisericii. El contraargumenta conceptul de salvare cumpărată prin acela al mântuirii prin credinţă, respingånd rolul decisiv atribuit Bisericii prin administrarea tainelor. Reformaţii au cerut secularizarea averilor clerului, introducerea limbilor naţionale in serviciile de cult, declarând Biblia singurul izvor al credinţei. Ei au câştigat mulţi adepţi şi au creat comunităţi şi biserici protestante în toată Europa.

Continuă citirea →

Originea Jocurilor Olimpice

Privind statuile antice înfătişându-i pe zei, cu proporţiile impecabile ale trupurilor lor dezgolite şi musculoase, nu avem nicio îndoială că îngrijirea trupului şi menţinerea vigorii fizice au jucat un rol important în viaţa vechilor greci.

Continuă citirea →

Mircea cel Bătrân. Originea şi familia lui

Înaintaşii lui Mircea cel Bătrân. Ţara Românească sau cum i se zicea oficial după titulatura bizantină, Ungrovlahia, întemeiată în veacul al XIV-lea, era o ţară mică, în comparatie cu întinderea regatelor sau ţaratelor vecine, dar era bine aşezată ca un zid pentru duşmani, sprijinită pe munţii mari şi pe apele late şi adânci ale Dunării; era însă o poartă pentru negustorii ce schimbau mărfuri între Răsăritul şi centrul continentului. De aceea, populaţia ei crescuse şi se îmbogăţise, satele bătrâne de sub munte, de la şes şi de la marginele pădurilor între Olt şi Bărăgan, cât şi cele de la bălţile Dunării se îndeseau şi înfloreau. Domnul aşezat în vechiul scaun de la Argeş, unde stătuseră strămoşii, voievozi locali dinainte de întemeiere, era bogat şi puternic, purta diadema de perle, brâu cu încheietoare de aur şi inele cu pietre scumpe, oastea sa se măsurase adesea cu izbândă, cu cele ungureşti, iar stăpânitorii din sudul Dunării, în treburile cărora se amestecase nu odată, îi căutau prietenia şi se bucurau să se încuscrească cu familia lui.

Continuă citirea →

Originea cuvântului sandviş

Cuvântul „sandviş” poartă numele lordului englez  Sandwich (1718-1792), care era un pasionat cartofor, adică un om ce căzuse în patima jocului de cărţi. Şi-atât de prins era de joc încât nu îşi întrerupea partidele nici măcar să mănânce. Aşa că, în timp ce juca, mânca repede câte o bucată de carne pusă între două felii subţiri de pâine. De fapt, sandviciul de astăzi. 🙂

Cum a apărut Universul?

Universul – cel puţin singurul despre existenţa căruia avem dovezi, deşi poate a mai existat anterior şi sub alte forme, la fel cum poate va dispărea cândva pentru a renaşte ulterior – a apărut acum 14,5 miliarde de ani, când un grăunte superdens de materie primordială, ce plutea într-un vid amorf, a explodat. Acesta a fost „big bang„.

Explicaţia ştiinţifică a acestui cataclism uluitor nu a fost încă găsită. Căldura pârjolitoare a acelor momente iniţiale ale Facerii Lumii a distrus orice urme ale Cauzei Primordiale, neştiindu-se dacă la bază au stat legile cunoscute ale fizicii sau o forţă spirituală întruchipată sub forma unui Zeu personal.

Se ştie însă că în haosul ce a urmat, materia a purtat o luptă acerbă cu antimateria pentru dominaţia eternă. Particulele de tipuri diferite ce se apropiau prea mult se anihilau reciproc, producând valuri de energie pură. Acea bătălie, care avea să ducă la formarea galaxiilor, stelelor şi a vieţii înseşi, a continuat timp de milioane de ani.

În final, materia a ieşit victorioasă. Puţinele formaţiuni de antimaterie rămase au fost exilate în zone îndepărtate din spaţiu, iar altele se crede că au rămas captive în capcane gravitaţionale aflate în centrele multora dintre galaxiile actuale, inclusiv în Calea Lactee.

Pe măsura expansiunii Universului, ce căuta să umple vidul înconjurător, acesta a început să se răcească. Cam la împlinirea unui miliard de ani de la apariţie, Universul se răcise îndeajuns pentru a începe să se condenseze în galaxii, mase uriaşe de ceaţă primordială ce se roteau în jurul unei axe centrale.

Materia, care avea acum ceva mai puţini inamici, se afla sub dominaţia Zeului Gravitaţiei, ce aduna gaze şi praf în interiorul galaxiilor, pentru a crea stelele. Dintre acestea, unele au rămas izolate, în timp ce altele au alcătuit constelaţii pe care ulterior oamenii de pe o planetă ce încă nu se formase le vor fi asemuit cu care, urşi, cai sau raci.

Stelele se formau în continuare, o dată cu răcirea şi expansiunea Universului. Însă Gravitaţia, prin forţa sa atotcuprinzătoare, a reuşit până la urmă să încetinească această expansiune, limitând realitatea fizică a Universului la o sferă ale cărei dimensiuni aveau să fie estimate cu multă îndrăzneală de un mare fizician, Albert Einstein.

Populat de câteva îngrămădiri de materie, Universul avea acum câteva miliarde de ani. Existau galaxii nenumarăte, însă Calea Lactee avea o formă foarte vagă; existau multe stele, dar nu şi soarele nostru; apăruseră câteva planete, dar nu şi Terra.

Ulterior, pe parcursul timpului cosmologic, printr-un accident sau prin forţa divina (părerile variază), într-un spaţiu infinitezimal din imensa Cale Lactee s-a instituit o nouă stare de ordine superioară a materiei. Era originea sistemului nostru solar.

sursa: Charles Panati – Cartea începuturilor

Originea comunicaţiilor

Asemenea multor triburi africane din prezent, omul primitiv comunica la început lovind butuci şi trunchiuri goale de copaci cu beţe, apoi şi-a diversificat numărul de sunete emise construindu-şi tobe din piei de animale. Precizia şi diversitatea sunetelor, obţinute prin folosirea unor tobe de dimensiuni şi forme diferite, i-au permis să conceapă modele complicate, prin intermediul cărora să transmită mesaje de pace şi război, idei şi sentimente.

La rândul lor, tobele au prefaţat instrumentele de suflat, ca de exemplu fluierele de trestie sau din oase şi coarnele de berbeci sculptate. Aceste artefacte su fost găsite în multe zone din Africa şi Eurasia, în regiuni ce reprezentau habitatele timpurii ale omului.

Semnalele cu fum reprezentau de asemenea o metodă de comunicare primitivă frecvent folosită. Deşi mulţi dintre noi avem tendinţa să asociem micii norişori albi de fum cu amerindienii din preriile vestice, această metodă de comunicare a fost utilizată de chinezii, egiptenii, asirienii şi grecii din antichitate.

Noaptea, când fumul nu putea fi observat, se recurgea la semnale luminoase. Potrivit legendei, regina Clitemnestra ar fi aflat în anul 1804 î.Hr. despre căderea Troiei şi de revenirea soţului său la palatul din Argos printr-un şir de flăcări semnalizatoare întins de-a lungul a 800 de km, având nouă puncte de legătură amplasate pe vârfurile celor mai înalţi munţi. Aflarea rapidă a veştilor i-a permis Clitemnestrei şi amantului său, Egist, să pună la cale asasinarea regelui Agamemnon.

Originea familiei Kennedy

Când cineva doreşte să vorbească despre originea lui Kennedy va folosi termenul „american de origine irlandeză„.

Istoria Americii contemporane a început în 1620 cu sosirea puritanilor englezi pe nava Mayllower. Numărul de imigranţi irlandezi a crescut dramatic doar la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1845, când în Irlanda hrana de bază era cartoful, au apărut distrugeri masive ale culturilor de cartofi dintr-o cauză necunoscută. În 10 ani un milion de oameni au murit de foame, ceea ce a fãcut ca un val masiv de irlandezi să părăsească ţara având ca destinaţie America.

Cu patru ani mai târziu, în 1849, Patrick a sosit la Boston – primul Kennedy care a ajuns in America şi al treilea dintre fiii unei familii de fermieri instăriţi, care a preferat să vadă în emigrarea sa spre Pământul Făgăduinţei o ocazie de a-şi satisface ambiţia şi nu o fugă de foamete.

La vremea respectivă, America i-a primit cu mare răceală pe imigranţii irlandezi catolici şi săraci, care au ajuns mai târziu. În oraşe existau inscripţii care spuneau „Irlandezii nu sunt bineveniţi”, iar posibilităţile de muncă erau foarte puţine.

La un moment dat, Patrick a început să lucreze producând butoaie pentru whisky, dar a murit din cauza sărăciei şi a lipsurilor la doar nouă ani după ce a ajuns în Boston. Cu toate acestea, primul său fiu, bunicul lui Jack, Patrick Joseph Kennedy, a patruns în lumea politicii şi, în 1886, a fost ales senator. În acelaşi timp, a fost un importator de succes de băuturi alcoolice şi, treptat-treptat, numele Kennedy a început să capete prestigiu în societatea imigranţilor irlandezi din Boston.

Strămosşi lui Rose, mama lui Jack, familia Fitzgerald, au ajuns în America cu doi ani după familia Kennedy. Ambele familii au cunoscut succesul în Boston şi astfel, cei patru imigranţi irlandezi au reusit sã formeze o puternică alianţă.

Originea mortii

De ce, după un timp de aproximativ şapte decenii sau mai mult, forţa vitală ne părăseşte, lăsând în urmă un cadavru? Motivul, vă vine să credeţi sau nu, este sexul.

Viaţa pe pământ nu s-a sfârşit dintotdeauna prin moarte. Nu a existat întotdeauna un cadavru lăsat în urmă. Dintr-un punct de vedere biologic, moartea, aşa cum o percepem noi, este o treaptă aflată destul de sus pe scara evoluţiei. Iar unica activitate ce a necesitat dispariţia corporală a fiecăruia dintre noi a fost apariţia reproducerii sexuate. Mai pe şleau: moartea corpului este preţul pe care îl plătim – un preţ destul de piperat – pentru avantajul împerecherii sexuate.

Haide să ne întoarcem cu patru miliarde de ani în urmă.

La început, nu mureau toate fiinţele vii, ci doar foarte puţine. O amibă, de exemplu, nu are de ce să moară; ea nu are nici măcar de ce să se ofilească. O amibă „bătrână”, ajunsă într-o fază avansată a vieţii, se divide pentru a se transforma în două amibe „tinere”. O variantă nu foarte distractivă, poate, însă nu se produce nici o moarte şi nu apare nici un cadavru. Ci doar urmaşi, un părinte singur ce trăieşte ca progeniturile sale. Aceasta, desigur, este reproducerea asexuată. Amiba nu are despre ce viaţă sexuală să vorbească, însă, în compensaţie, ea beneficiază de o viaţă cu adevărat lungă.

În vreme ce amiba îşi produce fiice prin procesul asexuat de fisiune, parameciul, un organism mai complex, se propagă prin conjugare, proces în urma căruia, de asemenea, nu rezultă nici un cadavru. Două organisme mai „vârstnice” se lipesc unul de altul şi se unesc. În urma unui schimb de material genetic, ele se separă în două entităţi noi, „tinere”. Nici în acest caz nu moare nici unul dintre părinţi şi nu apare vreun cadavru.

Astfel au stat lucrurile în cazul vieţii pe pământ vreme de miliarde de ani. Avem mult de mers pe câmpul de luptă al evoluţiei înainte de a descoperi primul cadavru autentic, dovada neîndoielnică a morţii fizice.

Cand şi-a făcut apariţia moartea?

Dacă plecăm de la estimarea potrivit căreia viaţa a debutat pe pământ  acum circa patru miliarde ani  – iar genele au apărut acum 3,9 miliarde de ani, bacteriile acum 3,8 miliarde de ani şi viruşii acum 1,3 miliarde de ani -, atunci moartea (şi implicit, sexul) au apărut impreună acum numai un miliard de ani. Cam în acea perioadă, „părinţii”, sub formă de „mamă” şi de „tată”, s-au împreunat în activitatea de reproducere sexuată. Ei au produs urmaşi şi, îndeplinindu-şi astfel funcţia, au murit, lăsând fiecare în urmă un cadavru, dovada unei vieţi sexuale. Am putea întreba pe bună dreptate: dacă reproducerea sexuală conduce în mod inevitabil la dispariţia părinţilor, atunci de ce natura a introdus sexul?

va continua