Arhive lunare: februarie 2010

Petru Rares – porecla

Petru al IV-lea Rares a fost domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546).

Fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare, s-a ocupat în tinereţe cu negoţul de peşte, vânzând peşte în cantităţi mari, cu maja (unitate de măsură a greutăţii, reprezentând „un car mare de peşte, tras de patru sau şase boi”); de aici, porecla de Măjariul, cunoscută în vremea lui Grigore Ureche.

Porecla de Rareş a moştenit-o de la tatăl său adoptiv, ea însemnând la origini „cel cu păr rar”.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Bogdan al III-lea cel Orb – porecla

Bogdan al III-lea a fost domn al Moldovei (1504-1517). Porecla de cel Orb, ce s-a dat fiului lui Ştefan cel Mare, vine din aceea că „au fost Bogdan-vodă grozav la faţă şi orbu de un ochi”. (Grigore Ureche)

A.D.Xenopol susţine că nu era propriu-zis orb de un ochi, cum spune cronicarul, deoarece, după obiceiul timpului, fiind om însemnat, nu ar fi putut ocupa tronul. Xenopol consideră că Bogdan-voievod era încrucişat, adică era saşiu.

Unii istorici sunt de părere că Bogdan nu a fost orb din naştere, invocând inexistenţa documentelor interne care să ateste acest lucru şi că, mai probabil, este vorba despre pierderea unui ochi în bătălia de la Codrii Cosminului sau într-o altă bătălie.

O altă ipoteză este aceea potrivit căreia Bogdan al III-lea ar fi suferit de glaucom, boală care, potrivit specialiştilor, poate fi ereditară şi poate afecta, în primă fază, un singur ochi. O dovadă în acest sens ar putea fi informaţia potrivit căreia descendenţii lui Bogdan al III-lea, Alexandru (fiul) şi Bogdan Lăpuşneanu (nepotul), ar fi suferit de aceeaşi afecţiune a vederii.

Şi dacă, totuşi, Bogdan al III-lea a avut o afecţiune la un singur ochi, firesc ar fi fost să i se spună cel Chior şi nu cel Orb; că nu s-a întâmplat aşa se explică prin aceea că nu pătrunsese, la aceea dată, în limba română, cuvântul turcesc chior, folosindu-se, aşadar, cuvântul orb. Oricum, porecla s-a răspândit mai cu seamă în secolul al XVII-lea, prin intermediul cronicii lui Grigore Ureche.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Sacagii – o profesie disparuta

sacagiu
După cum povesteşte Constantin Bacalbaşa, în Bucureştii de la mijlocul secolului al XIX-lea, aprovizionarea cu apă se făcea, în bună parte, de sacagii. Sacalele, căruţe cu două roţi pe care se găsea butoiul umplut cu apă, trase de un cal, aduceau apa din vadul sacagiilor de pe Dâmboviţa. Sacagii umblau pe străzile Bucureştilor şi îşi strigau marfa ca oricare negustor ambulant; apa era vândută cu sacaua, la abonaţi, ori în cantităţi mai mici, după cerinţa gospodinelor. Ca să poată fi băută, apa era tratată de gospodine cu piatră acră, după care era pusă la limpezit. Adeseori, sacagii erau de folos, alături de tulumbagii (pompieri), la stingerea incendiilor, destul de frecvente în acele timpuri în care lemnul domina în construcţii.

Statuia lui Cato cel Batran

Cato cel Bătrân (latină Marcus Porcius Cato; 234-149 î.Hr.) a jucat un rol politic important în perioada cea mai strălucitoare a Republicii romane. În forul roman, în timpul discuţiilor, un orator a întrebat:

 – Cum este posibil ca un bărbat de stat şi ilustru cetăţean, Marcus Porcius Cato, păzitor al bunelor moravuri, să nu aibă o statuie, în vreme ce atâţia iluştri necunoscuţi îşi au statuiile lor?

 – Prefer, a intervenit modest Cato, ca romanii să se întrebe de ce nu am statuie, decât să se întrebe de ce am ! 🙂

Blestemul faraonilor? (VI)

blestemul faraonilor

„BOALA FARAONILOR” – RADIOACTIVITATEA ?

S-au făcut numeroase afirmaţii cum că la originea „bolii faraonilor” ar fi radiaţiile unor surse atomice, utilizate de vechii egipteni pentru a proteja mormintele sacre. Profesorul Luiz Alvarez, specialist în fizica particulelor elementare şi laureat al premiului Nobel în 1968, devenit egiptolog din pasiune, a avut în 1965 ideea unei „radiografii cosmice” a piramidei lui Kefren, lângă Giseh.

Alvarez a pornit de la următorul raţionament: instalând diferite surse radioactive în locuri situate sub piramidă, încât toată construcţia să fie acoperită cu emisie, intensitatea radiaţiilor va fi mai ridicată în locurile unde există spaţii goale, adică unde ele vor traversa încăperi săpate în interiorul piramidei. Introducerea aparaturii şi detectoarelor în interiorul piramidei a început în anul 1967. Acest lucru nu a fost uşor. Multe din culoarele subterane neavând mai mult de 20 de centimetri în diametru, numeroase aparate a trebuit să fie transportate demontate şi remontate în interiorul piramidei.

Primele rezultate ale măsurătorilor au dat naştere unor mari surprize printre cercetători. În momentul conectării, toate aparatele au fost apucate parcă de nebunie. În urma măsurătorilor, mumiile au apărut, conform datelor furnizate de aparate, cu 500 de ani mai vechi decât sarcofagele în care erau introduse, iar vasele cu grâu, apăreau mult mai recente decât conţinutul lor. Care putea fi concluzia? Sau aparatele utilizate nu erau bune de nimic (cu toate că fuseseră testate înainte), sau vechii egipteni au introdus produse radioactive în morminte, aceste surse dereglând înregistrările.

Dacă admitem a doua teorie, ea pare mult mai plauzibilă decât aceea conform căreia egiptenii ar fi apelat la inscripţii magice pentru a-şi proteja faraonii. În acest caz, elucidarea problemei ar putea explica dintr-o dată şi misterul „blestemului faraonilor”.

Blestemul faraonilor? (V)

VENINUL CARE OMOARĂ PESTE MILENII

LILIECII S-a vorbit foarte mult despre lilieci, despre viermi cu glande veninoase, de alte otrăvuri din care civilizaţia egipteană a făcut o armă pentru a descuraja profanatorii de morminte…

În octombrie 1956, geologul sud-african John Wiles a intrat în una din grotele subterane de la Karibi, în munţii Rhodesiei. Dintr-o dată, ca la un semnal, mii de lilieci s-au desprins de tavanul peşterii de care erau agăţaţi ciorchine, lipiţi unul de altul. Wiles a fost nevoit să iasă rapid din peşteră. După câteva zile a început să aibă simptome de îmbolnăvire îngrijorătoare: rău la stomac, dureri musculare şi febră puternică. Primul diagnostic al medicilor a fost pneumonie însoţită de pleurezie. Cu toate tratamentele aplicate, Wiles nu a simţit nici o ameliorare a stării sale şi a fost nevoie să fie transportat la spitalul din Port-Elisabeth.

Examinând bolnavul, dr. Dean, medicul şef al spitalului, şi-a amintit că medicii americani descoperiseră de curând o maladie care se manifesta numai la cercetătorii catacombelor incaşe. El a transmis un eşantion din sângele lui Wiles confraţilor săi americani, care l-au analizat de urgenţă. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat: Wiles era victimă a histoplasmozei, un fel de boală a cavernelor, a cărei cauză sunt viruşii care proliferează în excrementele de liliac şi în alte substanţe în putrefacţie. John Wiles a fost salvat graţie antibioticelor. Dar această maladie ar fi putut fi cauza atâtor decese neelucidate în rândul celor care au lucrat în Egipt în mormintele faraonilor?

VIERMI CU GLANDE VENINOASE Analizând aceste fenomene clinice, medicii şi-au amintit de o boală care s-a manifestat într-o manieră foarte ciudată. În Europa, în jurul anilor ’70 ai secolului XIX, numeroşi mineri au fost victimele unei boli neobişnuite în cursul săpării tunelului Gothard. În Belgia şi Franţa s-au identificat cazuri de îmbolnăvire asemănătoare.  Maladia se manifeta prin următoarele simptome: accese de slăbire pe fondul unei diminuări a numărului de globule roşii. Primele indicaţii privind cauzele acestei ciudate boli au fost obţinute de către un medic elveţian pe cale de laborator: a descoperit în ficatul unui bolnav ouă de uncinarea (viermi cu venin). Ca urmare, s-a trecut la examinarea sistematică a victimelor maladiei şi la toţi s-au găsit ouăle acestui vierme minuscul. Glandele veninoase situate în apropierea capului acestui vierme sunt acelea care produc substanţa care determină îmbolnăvirea. Acest parazit ar putea constitui o explicaţie plauzibilă cu privire la „boala faraonilor”.

Blestemul faraonilor? (IV)

VIRUŞI ?

M. Enzedine Taha, profesor de medicină şi biologie la Universitatea din Cairo, a purtat discuţii în mod regulat pe parcursul mai multor ani cu un mare număr de arheologi şi angajaţi ai muzeelor: la toţi aceştia el a constatat prezenţa în organism a unui anumit virus care are adesea ca efect provocarea de inflamaţii (acompaniate de febră) a căilor respiratorii. Această maladie apare în mod special la persoanele care au lucrat cu papirusuri egiptene. Taha a putut pune în evidenţă, la Institutul de microbiologie de la Universitatea din Cairo, o serie întreagă de viruşi periculoşi, provocatori de maladii, printre care „Aspergillus niger”. Acesta din urmă poseda, după Taha, o capacitate specială de a supravieţui în interiorul mumiilor şi cel mai adesea în mausoleele din piramide, timp de câteva mii de ani. Taha a declarat: „Această descoperire distruge o dată pentru totdeauna superstiţia conform căreia acei cercetători care au lucrat în mormintele faraonilor şi-au găsit moartea datorită unui fel de blestem. Descoperirea sa – afirma el – este fundamentală: ea dovedeşte că vechii egipteni dispuneau de cunoştinţe stiintifice extraordinare pentru epoca respectivă şi că este deci inutil de a se cauta în magie, misticism şi ocultism explicaţiile pe care putem să le avem datorită ştiinţei. Blestemul faraonilor poate fi neutralizat cu ajutorul antibioticelor”.

Putem să spunem doar ca o concluzie că la puţin timp după conferinţa de presă în care şi-a prezentat această teorie, profesorul Taha însuşi a fost victima blestemului faraonilor, murind de o maladie cardiacă inexplicabilă, la volanul maşinii sale.

Partea a cincea AICI

Blestemul faraonilor? (III)

carnarvon
BLESTEMUL

Nervozitatea pe care o resimţeau cercetătorii avea, printre altele, un motiv: în antecameră se făcuse o descoperire ciudată. Părea a fi doar o neînsemnată tablă de argilă, găsită de Carter. A fost repertorizată în mod normal, pentru a fi decodificată mai târziu. Textul în hieroglife, descifrat câteva zile mai târziu, era format dintr-o singură frază: „Moartea îşi va întinde aripile sale asupra celui care va tulbura odihna faraonului„.

MOARTEA LORDULUI CARNARVON

La 18 februarie 1923, Carter şi Carnarvon se pregăteau să deschidă camera principală a mormântului lui Tutankamon şi nimeni din cei care se găseau în culoarul ce cobora spre mormânt nu ştia încă dacă va fi găsită o mumie de faraon în camera principală. Descoperirea, epocală, a întrecut toate aşteptările.

La începutul lui aprilie, Carter, care se afla la Luxor, a fost informat că lordul Carnarvon este grav bolnav, fără a-şi da seama de gravitatea situaţiei. Abia după cea de-a doua telegrama „Lordul Carnarvon foarte grav bolnav; febră puternică”, Carter, de data aceasta cu adevărat alarmat, s-a deplasat la Cairo.

Fiul lui Carnarvon îşi aminteşte: „Ajungând la Cairo, m-am dus imediat la hotelul Continental. Tatăl meu îşi pierduse cunoştinţa. Howard Carter era acolo cu mama mea, Lady Almina. În timpul nopţii, am fost trezit la ora două fără zece minute, exact. Infirmiera mi-a spus că tatăl meu murise. Mama rămăsese la căpătâiul său şi îi închisese ochii”.

Lady Burghelere, sora lordului Carnarvon, povesteşte că fratele ei, în delirul provocat de febră, a pronunţat adesea numele lui Tutankamon. Ea a scris în memoriile sale: „Ultimele sale cuvinte au fost: Am auzit chemarea sa, o voi urma…”

Acesta a fost momentul când cercetătorii şi, bineînţeles, jurnaliştii au început să vorbească de blestemul faraonilor şi al tablei care, în mod ciudat, între timp dispăruse. O anumită panică s-a răspândit după ce alte două personaje, şi ele asociate la săpăturile efectuate la mormântul lui Tutankamon, au murit subit în cursul aceluiaşi an.

Primul a fost arheologul american Arthur C. Mace, care l-a ajutat pe Carter să spargă zidul camerei principale. Puţin timp după moartea lui Carnarvon, Mace a început să se plângă de accese de epuizare tot mai accentuate. El şi-a pierdut în cele din urmă cunoştinţa înainte ca medicii să poată pune vreun diagnostic. A murit în acelaşi hotel ca şi Carnarvon.

Decesul lui Carnarvon l-a determinat pe unul din vechii săi prieteni, miliardarul american George Ioy-Gould, să vină în Egipt. Acesta a ajuns în Valea Regilor pentru a-i fi arătat de către Carter mormântul lui Tutankamon. A doua zi după vizită, el a fost cuprins de friguri şi de o febră puternică. Seara era mort.

Cazurile de moarte subită s-au înmulţit. Insistăm doar asupra unuia deosebit. În 1929, lady Almina, soţia lordului Carnarvon, a murit la rândul ei, în urma unei înţepături de insectă (după afirmaţia medicilor). În timpul aceluiaşi an, Richard Bethell, care a fost secretarul lui Howard Carter, va muri şi el. Evenimentul s-a petrecut însoţit de o înlănţuire de circumstanţe foarte stranii şi tragice: într-o dimineaţă, Bethell a fost găsit mort în patul său. După ce a aflat de moartea fiului său, tatăl lui Bethell s-a sinucis aruncându-se de la fereastra  apartamentului său londonez, situat la etajul şapte. În timpul înmormântării sale, dricul a accidentat mortal  un copil pe drumul spre cimitir.

Cu toate acestea, Howard Carter, care făcuse din mormântul lui Tutankamon, aproape al doilea domiciliu, va supravieţui tuturor arheologilor care l-au însoţit în epocala descoperire. Este acest lucru suficient pentru a dezminţi eficacitatea blestemului faraonilor? Sau poate este vorba  despre una din faimoasele excepţii care confirmă regula?

Partea a patra AICI

Blestemul faraonilor? (II)

Tutankamon, un rege fără mare importanţă în istoria tumultoasă a Egiptului Antic, care în timpul vieţii nu s-a remarcat prin fapte de arme deosebite sau capacitate politico-diplomatică de excepţie, este totuşi, datorită descoperirii mormântului intact, tezaurului mortuar şi a mumii sale, într-o foarte bună stare de conservare, cel mai cunoscut faraon.

La toate acestea se adaugă misterul morţii a cel puţin 35 de cercetatori, până în zilele noastre, care, după ce au venit în contact cu obiecte din mormântul său sau cu mumia sa, au murit subit. De fapt şi înainte de descoperirea acestui mormânt se produseseră destule decese misterioase în rândul arheologilor egiptologi, dar până la Tutankamon, nu li se dăduseră o interpretare neobişnuită. A fost decesul lordului Carnarvon, survenit la 6 aprilie 1923, şi o serie de întâmplări bizare legate de această moarte, care au declanşat în lumea ştiinţifică afacerea Blestemul faraonilor.

Carnarvon şi un alt arheolog britanic, Howard Carter, au efectuat timp de şapte ani săpături la mormântul lui Tutankamon. Dintr-o dată, evenimentele s-au precipitat. Iată, aici, pe scurt, povestea acelor zile istorice:

28 octombrie 1922 –  Howard Carter ajunge fără tovarăşul său la Luxor. Recrutează lucrători auxiliari pentru săpături.

4 noiembrie 1922 – Ca în fiecare dimineaţă, Carter ajunge, cu cămila sa, la locul săpăturilor. Un maistru îi vine în întâmpinare foarte agitat:

– Sir, am găsit o scară tăiată în piatră, imediat sub fundaţiile primei case.

5 noiembrie 1922 – Dimineaţa, primele patru trepte erau deja dezgropate. Nici un dubiu nu mai putea fi, aceste trepte conduceau la un mormânt. Seara este descoperită o poartă de piatră sculptată, sculpturile prezentând un şacal şi nouă prizonieri. Este vorba despre o reprezentare specifică mormintelor din Valea Regilor.

23 noiembrie 1922 – Lordul Carnarvon soşeste la Luxor.

25 noiembrie 1922 – Porţile sunt desfăcute, după ce au fost fotografiate. Se descoperă o galerie care coboară în adâncurile construcţiei.

26 noiembrie 1922 – La zece metri de primele porţi de piatră, săpătorii descoperă o altă poartă. Aceasta prezintă doua feluri de sculpturi: unele ale necropolei şi altele cu efigia lui Tutankamon.

– Poţi să vezi ceva, Carter? îl întreabă Carnarvon pe tovarăşul său.

– Da, răspunse Carter, lucruri extraordinare.

Ceea ce aparea în lumina tremurătoare  nu mai fusese văzut de ochi omenesc de peste 3000 de ani. Era acolo o cupă mare din alabastru transparent, în formă de lotus; la stânga acesteia, mai multe care răsturnate, încrustate cu aur şi pietre semipreţioase. Era vorba de antecamera labirintului împânzit cu bogăţii inestimabile. Lucrările au continuat, în timp ce o misterioasă tensiune era resimţită de cercetători.

Partea a treia AICI

Blestemul faraonilor? (I)

Faraonii s-au răzbunat? Ramses al II-lea, Ramses al VI-lea, Tutankamon, toţi aceşti regi ai Egiptului, ale căror mumii au fost descoperite, au ucis cu adevărat după ce au fost atinşi de cei care le-au tulburat milenara linişte?

Iată o întrebare care nu încetează să facă subiectul unor serioase controverse. Cauza? Interesul deosebit de care se bucură în cadrul opiniei publice enigma şirului de decese ale celor care au intrat direct în contact cu aceste relicve ale Egiptului Antic, în momentul descoperirii lor.

Mii şi mii de pagini au fost scrise în întreaga lume în legatură cu subiectul, folosindu-se argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Lucrarea Blestemul faraonilor, a publicistului Phillipp Vadenberg, nu dezleagă misterul, în schimb este una din primele lucrări care prezintă un dosar întreg şi propune o analiză sistematică a faptelor petrecute, identificând şi prezentand o serie de teorii în legătură cu misterul morţii savanţilor care au participat întru-un fel sal altul la dezhumarea şi cercetarea primelor mumii egiptene descoperite în zilele noastre, neatinse, conservate perfect, cu obiectele înconjurătoare, în vechile morminte regale ale Egiptului: piramidele.

Partea a doua AICI

Henric al IV-lea si biserica

henric IV, regele frantei

Henric al IV-lea, regele Franţei, a întrebat o tânără de la curtea sa, pentru care nutrea simpatie, pe unde trebuie să treacă spre a ajunge în camera ei.

Pe la biserică, sire! i-a răspuns tânăra. 🙂

Voltaire si magarul

voltaire

Voltaire, marele scriitor şi filozof francez, pleca într-o călătorie de plăcere cu diligenţa, însoţit de câţiva admiratori.

Gata corabia lui Noe? a întrebat un glumeţ, înainte de a se urca în trăsură.

Încă nu, a răspuns Voltaire. Mai lipseşte un măgar! 🙂

Regele si astrologul


Ludovic al XI-lea, regele Franţei, care-i pusese gând rău astrologului său, îl întreabă perfid:

Ei bine, domnule astrolog care ştiţi atât de bine viitorul, puteţi oare să-mi spuneţi când anume o să muriţi?

Sire, răspunse abil astrologul, ştiinţa mea nu-mi îngăduie să ştiu cu precizie această dată; tot ceea ce ştiu este că voi muri cu trei zile înaintea Majestăţii Voastre.

Cum era foarte superstiţios, regele renunţă la planul său iniţial şi astrologul rămase în viaţă. Deocamdată. 🙂

Baiazid si Timur Lenk

După ce a fost învins şi capturat, sultanul Baiazid a fost adus în faţa învingătorului său, conducătorul mongolilor, Timur-Lenk (cel Şchiop). Văzând că Baiazid nu avea decât un singur ochi, acesta începu să râdă.

– Nu râde, Timur, de soarta mea; află că Dumnezeu este cel ce împarte regatele şi imperiile şi că mâine ţi se poate întampla acelaşi lucru care mi s-a întâmplat mie astăzi.

– Ştiu, răspunse Timur-Lenk, că Dumnezeu este împărţitorul coroanelor. M-a ferit domnul să râd de nenorocirea ta. Dar gândul care mi-a venit, privindu-te, e că aceste sceptre şi coroane trebuie să însemne foarte puţin lucru în faţa lui Dumnezeu, de vreme ce le împarte unora ca noi, unui chior ca tine şi unui şchiop ca mine.

Petru Cercel – porecla

A fost domn al Ţării Româneşti (1583-1585); fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun. A primit porecla de Cercel, încă din timpul vieţii. Porecla nu vine, potrivit istoricului Constantin Rezachevici, de la un cercel propriu-zis, ci de la „o perlă mare pe care o ţinea la ureche„, după moda din Franţa, acolo unde călătorise.

A pierdut tronul în favoarea lui Mihnea Turcitul şi a fost întemniţat la Edikule, celebra inchisoare din Constantinopol. Mituit de adversarii lui Petru Cercel, Marele Vizir a ordonat moartea lui domnitorului, care este sugrumat şi aruncat în mare, în timp ce era transportat spre insula Rhodos.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009