Arhive etichetă: boieri

Raspunsul boierilor buzoieni si ramniceni catre Stefan cel Mare

Răspunsul boierilor buzoieni şi râmniceni către Ştefan cel Mare

„…De la toţi boierii buzoieni şi râmniceni şi de la toţi cnejii şi de la toţi rumânii, scriem ţie domnului moldovenesc, Ştefane Voievod.

Ai tu oare omenie, ai minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, pentru fiul Călţunei şi zici că-ţi este fiu?

Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie, după moartea ta, domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă, cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă.

Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti, căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti.

Şi aşa să ştii, domn avem, mare şi bun şi avem şi pace din toate părţile. Şi să ştii că toţi, pe capete, vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru, Basarab voevod, măcar de ar fi să ne pierdem capetele…”

Basarab = Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş, 1477-1481; 1481-1482)

*****

sursa: Valeriu Nicolescu, Constantin Marafet – Un colţ de Ţară Românească. Judeţul Slam-Râmnic

Ştefan cel Mare şi boierii

Este o latură a politicii lui Ştefan cel Mare, puţin observată, dar care luminează şi explică multe. Ea înfăţişează lupta dinastiei domnitoare, a puterii domneşti, cu boierimea care se ridică prin stăpânirea pământului, luptă socială plătită cu multe capete tăiate, dar şi cu aducerea străinilor în ţară: a ungurilor, a leşilor, a turcilor.

Boierii ridicau mereu pretendenţi la tronul domnesc şi aveau pentru aceasta sprijin din afară. De aci, ca o urmare a luptei neîncetate a lui Ştefan pentru păstrarea puterii domneşti celei vechi împotriva boierilor, se trag şi luptele cu duşmanii din afară, chemaţi de slăbiciunea structurii sociale a acestei ţări bogate. Dar, tot de aci urmează şi lupta de întărire socială a temeliilor domniei, prin marea operă de colonizare a „curtenilor”, răzeşi de oaste, în sate domneşti de ţară, ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta lui cu boierimea.

Desigur, acest aspect al lucrurilor nu lămureşte nici el întreaga politică a lui Ştefan. Războaiele cu turcii nu erau războaie de pretendenţi (deşi, la moartea lui Ştefan, au adus şi ei pe pretendentul lor), ci dorinţa sultanilor de a pune mâna pe porturile Mării Negre şi pe o ţară ce prezenta o poziţie strategică însemnată în coasta Poloniei şi, mai ales, a Ungariei, cu toate că Moldova era cam excentrică faţă de linia generală a înaintării otomane spre centrul Europei. Lupta cu turcii a fost pentru Ştefan o luptă de apărare, pe care nu el a provocat-o. Dar, în afară de aceste consideraţii, explicaţia socială, internă, a cauzei luptelor lui Ştefan lămureşte totuşi multe lucruri.

Moldova atrăgea pe duşmani nu numai din pricina bogăţiei ei, ci şi prin instabilitatea structurii sale interne. Era o vreme când se forma o puternică boierime teritorială; încă din vremea lui Alexandru cel Bun, de pildă, boierul Mihail de la Dorohoi avea 52 de sate în toată ţara. Latifundiile nu sunt, cum se crede îndeobşte, o apariţie târzie a istoriei noastre, ele se ivesc din primele veacuri. Erau mulţi boieri foarte bogaţi, cu mulţi supuşi şi pământuri ca ale unui domn.

Ştefan a fost adesea nevoit să se roage de boierii plecaţi peste graniţă să se întoarcă în ţară: de pildă, de vestitul Mihul logofătul, căruia i-a trimis în Polonia trei salv-conducte, făgăduindu-i moşii şi cinste, dar toate în zadar. Mihul, împreună cu alţi boieri, rămaseră la Liov şi, pe Evangheliarul slavon scris de dânşii, cu cap de zimbru, înseamnă ca stăpân al lor numai pe craiul leşesc.

Boierii pribegi, poate şi cei din ţară, încercau schimbarea domnului prin pretendenţi. Petre Aron, domnul răsturnat, stătea când în Ungaria, când în Polonia, aproape de graniţă; fiul său, Ilie, era în Polonia, unde a fost ucis, iar fiul acestuia se afla încă în Ţara Leşească la moartea lui Ştefan, ca o ameninţare. Fiul lui Alexăndrel, domnul cel tânăr, mort la Cetatea Albă, era şi el în Polonia; Hroiot, cel învins la Şcheia, unde Ştefan era să-şi piardă viaţa, era un pretendent care venea din Ardeal sub scut unguresc, unde se mai afla şi un oarecare Berindei, care tot la scaunul Moldovei râvnea. În oştile lui Matei Corvin, ale polonilor, erau mereu asemenea pretendenţi. În ţară, Isaia vornicul, comandantul oştirii, care avu o însărcinare de încredere în vremea luptei de la Baia cu craiul unguresc, îşi pierdu peste câţiva ani capul sub paloşul călăului; asemenea Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul şi alţii mulţi, care uneltiseră dinăuntru surparea domnului.

Ştefan a învins totuşi, timp de 47 de ani, pe toţi duşmanii lui dinăuntru şi din afară. Pe ce puteri se întemeia trăinicia domniei lui, căci personalitatea sa, oricât de genială, nu explică înfrângerea boierimii, cât şi a duşmanilor din afară, mai mari şi mai puternici ca Ţara Moldovei?

Am vorbit de o luptă a lui Ştefan cu boierimea, adică cu clasa proprietarilor de pământ. Lupta aceasta se repetă în cursul istoriei noastre ca şi a altor ţări, între puterea monarhică şi aristocraţie. Ea nu trebuie înţeleasă însă ad litteram, ca o luptă dusă de o clasă unită şi unitară, cu scopul bine aşezat de a răsturna puterea domnului. În boierime erau oameni mândri şi bogaţi, plini de ambiţii individuale, care credeau că pot să se joace cu domnul, să-l schimbe, cum fusese cazul sub urmaşii lui Alexandru cel Bun, pentru că alţii aveau mai multă trecere şi onoruri. Era o clasă anarhizată prin esenţa ei. Dar se vede bine din istoria lui Ştefan cel Mare că boierimea era divizată. Erau unii boieri foarte puternici şi bogaţi, care se perindau în dregătorii înalte sub diferiţi domni, fără ca schimbările de domnie să-i poată clinti.

Ştefan a păstrat o parte din dregătorii lui Petre Aron, ucigaşul tatălui său, şi chiar pe unii a căror credinţă era îndoielnică, cum a fost cazul lui Arbore, portarul de Suceava, bănuit, se pare pe drept, de ambiţii domneşti. Dar şi foarte multe figuri mai apar între dregătorii cei mari ai lui Ştefan. De unde şi-i alegea el? Arbore, de pildă, fusese pârcălab la Neamţ şi e adus la Suceava, să apere cetatea de scaun. Tăutul fusese un simplu scrib de slavonie şi e ridicat în fruntea cancelariei ca logofăt. Printre dregătorii lui Ştefan erau şi foarte multe rude ale domnului, dotaţi în chip darnic cu moşii: Vlaicul, unchiul domnului, se pare după mamă, Şandru, cumnatul domnului, cel căzut în lupta de la Râmnic. Ştefan urmăreşte să-şi formeze o boierime a lui, înzestrând-o cu moşii şi dându-i comande militare.

sursa: ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT – PORTRET ÎN ISTORIE

Remarcă asupra regimului feudal

E momentul să fac o observaţie cu caracter general, la care ţin. Aţi citit prin cărţile noastre de istorie românească, sau aţi auzit mereu vorbindu-se despre epoca feudală, despre regimul feudal. Trebuie să cunoaştem bine sensul cuvintelor, să nu le folosim cu înţelesuri aproximative sau cu iz politic.

In ultima vreme, bunăoară, când se spune la noi „epoca feudală”, se vorbeşte de fapt despre regimul boieresc care a existat până în plin veac al XIX-lea. Este un abuz de limbaj. Sistemul feudal a fost un regim politic care s-a născut în Franţa pe vremea urmaşilor lui Carol cel Mare (zişi Carolingienii), în secolele IX şi X, în timpul neîncetatelor razii, mai întâi arabe (sarazine) la sud, apoi normande (vikingi) la nord, când puterea regelui, care nu-şi mai putea apăra supuşii, s-a fărâmiţat, el cedând o parte din puterea politică şi militară, ba chiar şi din cea financiară şi judiciară, unor şefi locali cum erau, de pildă, ducele Bretaniei, ducele Burgundiei, contele de Toulouse etc.

Avem de-a face de atunci în Franţa cu o organizare piramidală în care unitatea statală practic a pierit sau e prea firavă: ataşamentul faţă de un om, unsul lui Dumnezeu, regele. Nu mai rămâne decât legătura de jurământ a feudalului (vasalul) către suzeran (atenţie la deosebirea între „suveran” şi „suzeran” — mai uşor de făcut în limba franceză: souverain/suzerain).

Acest sistem nu a existat la noi, adică boierii mari, chiar Marele Ban al Craiovei, nu au fost niciodată supuşi care şi-ar fi moştenit funcţia, cu dreptul de a strânge impozitele şi de a împărţi dreptatea pe moşiile lor. Foarte rar a dat voievodul român pentru o vreme asemenea drepturi unui boier de-al lui sau unei mânăstiri pe care a vrut s-o cinstească în mod deosebit; s-a calculat că asemenea privilegii n-au depăşit niciodată cam 20% din întinderea ţării. Apoi, chiar titlul celui mai mare boier din ţară, banul Craiovei, nu a fost niciodată ereditar. Nu se moşteneau titlul şi dregătoria din tată în fiu. O singură dată, în veacul al XV-lea şi la începutulcelui de al XVI-lea — şi încă nu neîntrerupt —, au fost trei generaţii de mari bani din aceeaşi familie care au rămas cunoscuţi sub numele de „boierii Craioveşti”.

E incorect să vorbim de regim feudal la noi, dacă luăm cuvântul feudal în sensul strict pe care l-a avut în Occident, în ţările române a existat un sistem preluat de la bulgari şi de la Bizanţ — o boierime foarte puternică, moştenindu-şi apartenenţa de clasă, dar care n-a format niciodată acel sistem piramidal în care vasalul primeşte drepturi regaliene, adică dreptul de a culege impozite, de a împărţi dreptatea pe pământul lui şi de a păstra această autoritate din tată în fiu. Dacă am participat la sistemul feudal, această expresie trebuie privită în sensul mult mai larg legat de faptul că voievozii noştri au fost, intermitent, vasalii regelui Ungariei sau ai regelui Poloniei, integrându-seastfel în lumea feudală de tip occidental. Dar, în interior, părerea mea e că n-am avut un regim feudal şi e deci mai bine să lăsăm deoparte această expresie când vorbim despre regimul din ţara noastră.

Pentru ca lucrurile să fie mai clare, să luăm în considerare cele trei caracteristici esenţiale ale regimului feudal vest-european şi să vedem dacă le regăsim la noi:

1. Suveranul (împăratul, un rege sau un duce) a pierdut unele din prerogativele sale asupra supuşilor, delegându-le — de nevoie — marilor săi vasali, fiindcă el nu mai avea puterea de a apăra toată ţara.

De pildă, regele Franţei nu mai are contact direct, decât în rare împrejurări, cu supuşii săi din Bretania, Normandia, Burgundia, Provence sau Gasconia. Ei depind de-acum de ducele Bretaniei, al Normandiei, al Burgundiei, de contele de Provence sau de contele de Toulouse. Regele nu mai e cu adevărat suveran, ci doar suzeran al vasalului său căruia i-a cedat aproape toate drepturile regaliene. Marii vasali (precum cei pe care i-am înşirat mai sus) au, la rândul lor, în subordine vasali mai mărunţi, tot nobili, câteodată mânăstiri sau, mai târziu, oraşe, cărora, la rândul lor, le cedează anumite puteri administrative sau fiscale. Dacă suzeranul pleacă la război, vasalii au datoria — sfinţită prin jurământul de credinţă, jurământul de vasalitate, cu un genunchi la pământ şi mâinile în mâinile suzeranului — să-i vină în ajutor cu un anumit număr de cavaleri, de slujitori şi de materiale, pentru ca, împreună cu cavalerii şi slujitorii ce depind direct de rege, să alcătuiască oastea ţării. Autoritatea statului e deci fărâmiţată, avem o structură de stat piramidală.

2. A doua caracteristică (deja enunţată sumar) e cedarea principalelor drepturi regaliene, în special dreptul de a strânge impozite şi de a împărţi dreptatea. Suzeranul n-a păstrat decât o contribuţie bănească relativ mică, precum şi dreptul de a judeca în apel. Slăbiciunea sa militară făcea însă ca drepturile pe care le-a păstrat — şi în primul rând convocarea la oaste — să fie lipsite de sancţiune, adică, dacă ar fi fost încălcate, cu greu ar fi putut regele să le impună.

3. In al treilea rând (lastbutnotleast, cum zic englezii), stăpânirea asupra unei regiuni, mai întinsă sau mai restrânsă, ca şi titlul care consacra această stăpânire (duce, marchiz, conte, baron etc.) erau ereditare; iar întrucât fărâmiţarea autorităţii regale se datorase la origine incapacităţii puterii centrale de a apăra populaţia, pe tot teritoriul, de ultimele valuri barbare, fiecare dintre feudali, adică posesori ai unei „feude”, ai unei concesiuni, îşi clădise unul sau mai multe castele sau cetăţi pentru ca în ele şi prin ele să ocrotească pe locuitorii ţinutului lor… dar şi, eventual, să-i jefuiască! — sau să se bată cu alţi castelani vecini pentru pricini legate de hotar sau de întâietate.

Dintre aceste caracteristici ale regimului feudal prea puţine se regăsesc la noi în Muntenia şi Moldova. Boierii au avut mare putere, ei aveau moşii întinse, sute de şerbi şi cete de slujitori, ei alegeau pe voievod şi guvernau alături de el, ei erau şefi ai oştirii (spătari) sau comandanţi ai cetăţilor de graniţă (pârcălabi), dar n-au avut niciodată cetăţi pe moşiile lor şi nici n-au putut lăsa dregătoria lor unui moştenitor, aşa încât numele dregătoriei să se prefacă în titlu ereditar.

De aceea — repet încă o dată — trebuie evitată folosirea calificativului de „feudal” când se vorbeşte despre vechiul regim de la noi. E un abuz de limbaj, cu iz politic.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Primul pamflet politic cunoscut din spaţiul românesc

Scrisoarea brăilenilor către Ştefan cel Mare (1481)

De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi rumânii, scriem ţie, domnului moldovenesc, Ştefane voievod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cerneala şi hârtia pentru un copil de curvă, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? Dacă ţi-e fiu şi vrei să-i faci bine, atunci lasă-l să fie după moartea ta domn în locul tău, iar pe mumă-sa ia-o şi ţine-o să-ţi fie doamnă; cum au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii din Brăila, ţine-o şi tu să-ţi fie doamnă. Şi învaţă-ţi ţara ta cum să te slujească, iar de noi să te fereşti; căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: domn avem, mare şi bun, şi avem pace din toate părţile; şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta pe lângă domnul nostru Basarab voievod, măcar de-ar fi să ne pierdem capetele.

Nota Bene: Acest text a fost scris (în slavonă) pe spatele unei scrisori (tot în slavonă) în care Stefan cel Mare solicita brăilenilor să se alăture unui anume Mircea, pe care dorea să-l instaleze domn al Ţării Româneşti. O scrisoare similară a trimis Ştefan buzoienilor şi râmnicenilor, bucurându-se de un răspuns asemănător. Dincolo de necunoscutele care planează asupra datei, locului şi autorului textului — astfel, nu ştim cine anume a redactat aceste răspunsuri, şi în ce măsură ele au fost scrise de o singură persoană sau sunt rodul unei consultări mai largi — el reflectă animozitatea existentă în ţinuturile de graniţă ale Ţării Româneşti împotriva lui Ştefan cel Mare, care în 1470 arsese Brăila. Totodată, documentul reflectă opţiunea majorităţii boierimii muntene pentru acceptarea suzeranităţii otomane, şi refuzul de a se alătura luptei antiotomane animate în acel moment de Ştefan cel Mare.

Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte

Boieri mari si mici in istoria romanilor

Marii boieri

Ei sunt, de la începuturi, tovarăşii domnului în toate „trebile ţării”, şi la război şi la cârma statului în vreme de pace. Printre ei îşi alege domnul dregătorii, echivalentul miniştrilor de azi, care fac parte dintr-un sfat (cuvânt slav, înrudit cu modernul soviet!). Numele pe care le poartă dregătoriile sunt mai toate de origine bizantină, dar trecute de cele mai multe ori prin intermediar bulgar. Uneori se regăseşte aproape neschimbată forma veche latină, de pildă pentru comis (lat. comes, care a dat în ierarhia feudală apuseană pe comite sau conte), sau vistierul (de la vestiarius, cel ce ţine cheia garderobei domneşti unde se află şi tezaurul ţării, vistieria); spătarul (de la spată sau spadă), comandantul oastei; logofătul, echivalentul unui cancelar la apuseni, vine de la numele unui mare dregător bizantin, logothelis, literal: păstrătorul legilor. Un singur titlu pare a fi o creaţie locală, românească: vornic, personaj de prim rang, în termeni moderni ministru de interne şi ministru al justiţiei. Numele slavon dvornic (de la dvor, palat) pare a fi fost calchiat după titlul înaltului slujitor de la Curtea ungară denumit palatinus.

Continuă citirea →

Pe cine a ucis Lapusneanul?

Probabil că Grigore Ureche, cel care ne-a furnizat informaţia cu privire la masacrul pus la cale de Alexandru Lăpuşneanul în a doua sa domnie (1564-1568), aflase această dezvăluire din tradiţia orală a propriei sale familii. Nu ştim dacă a mai avut cineva până acum curiozitatea să-i identifice documentar pe cei 47 de boieri omorâţi. Cifra indicată de cronicar pare să fie exagerată, ba chiar am considera inclusă în ea, în afara boierilor de divan, şi pe boiernaşii de ţară. Documentele atestă dispariţia din divanul domnesc a numai 16 mari dregători, dacă punem alături divanul dinaintea venirii lui Lăpuşneanul în prima domnie cu cel din prima sa domnie şi cu divanurile domnitorilor următori (având în vedere că, în a doua domnie, Lăpuşneanul a condus fără divan).

Boierii ucişi de Al. Lăpuşneanul şi reînviaţi apoi de C. Negruzzi în cunoscuta-i nuvelă ar fi aproximativ următorii (dacă unii nu vor murit în acest interval şi de moarte bună): Lucoci logofăt, Gavril dvornic, Cosma Gheanghe şi Danciul Hurul pârcălabi de Hotin, Alexa Bodei şi Nicoară pârcălabi de Iaşi, Ivan şi Nechifor, pârcălabi de Neamţ, Iaţco şi Ion Petricina pârcăbi de Roman, Ioan Sturza portarul Sucevei, Petre spătar, Ion Danciul vistiernic, Toader Bolea postelnic, Dumitru Huhulea stolnic, Boldur Horovici comis.

Oricum, sunt destui şi aceştia.