Ziua în care a murit un oraş; povestea oraşului Pompei
În dimineaţa zilei de 24 august 79 d.Hr., locuitorii oraşului Pompei, situat la poalele Muntelui Vezuviu din Golful Napoli, au resimţit un cutremur violent, au auzit un tunet asurzitor şi au văzut străfulgerări de foc. La ora 10.00 dimineaţa, Vezuviul a erupt, în vârful muntelui ridicându-se un nor uriaş de fum care avea forma unui pin. Pe străzi au început să cadă pietre albite de căldură, apoi cenuşă, orbind oamenii şi intrându-le în gură şi în plămâni.
Vulcanii clasici
Lumea clasica a Greciei si a Romei nu era bine plasata geografic pentru a sti prea multe despre vulcani. Dar, desi nu se afla in „Cercul de foc” al Pacificului, Mediterana, supusa presiunii Africii care preseaza Europa, este „casa” unui numar de vulcani activi in vremurile clasice, unii dintre ei continuand sa fie activi si acum.
Descoperirea oraşelor Pompei şi Herculaneum
Anul 79. Două oraşe sunt acoperite de lava Vezuviului.
A trecut vreme nu prea îndelungată şi s-a uitat nu numai de izbucnirea Vezuviului, dar şi despre aşezarea geografică a Pompeiului şi Herculaneumu-lui. În locul acestor localităţi care zăceau sub masa de cenuşă s-au înălţat alte aşezări, s-au sădit copaci şi viţă de vie. Memoria celor întâmplate s-a păstrat numai printre ţăranii care aveau gospodării în aceste părţi, denumind locurile respective Civita, deci oraş.
În veacurile medii, despre Pompei şi Herculaneum nu se mai vorbea nimic. Omul de rând din aceste vremuri, întrebat de soartă tragică a acestor oraşe, ar fi răspuns printr-o ridicare din umeri. Dacă ne-am uită însă pe una din hărţile din Evul Mediu italian, am fi surprinşi că Pompei şi Herculaneum erau notate cu mare exactitate geografică. Prin ce s-ar putea explica această curioasă contradicţie? Secretul era ascuns în dipariţia aproape totală a cercetărilor medivale: cartografii copiau mecanic, fără să gândească cât de puţin, după hărţile legiunilor romane dinainte de catrastrofă şi făcând aceasta, cu siguranţă că nu ştiau că Pompei şi Herculaneum nu mai figurează printre oraşele vii.
Odată cu descoperirea tiparului şi apariţia Renaşterii s-au publicat scrisorile lui Plinius cel Tânăr, ceea ce a reînviat preocupările teoretice faţă de oraşele romane ale Campaniei. Scriitorii renascentişti amintesc de ele în poeme şi cronici, dar şi atunci nimeni nu a încercat să stabilească aşezarea lor reală.
Descoperirea Herculaneumu-lui
Deasupra lui Herculaneum a apărut satul Resina. În 1720 unul dintre ţăranii de aici, adâncindu-şi puţul, a dat de plăci şi coloane de marmură, pe care le-a vândut pietrarilor napolitani că materie primă. Mergând pe firul acestei întâmplări, comandantul austriac militar, cu reşedinţa la Neapole, a început să facă cercetări proprii. În groapa săpată de ţăran a găsit câteva statui minunate pe care le-a trimis la Viena, unde se află până în prezent. Nimeni nu şi-a dat până atunci seama că a avut loc descoperirea Herculaneumu-lui.
În decembrie 1738, într-o săpătură, la adâncimea de 20 metri, la Resina, căutătorii de comori au dat peste amfiteatrul Herculaenum. Cea mai preţioasă dintre descoperiri din punct de vedere arheologic a fost o tăbliţă cu o inscripţie. Pe ea s-a citit că Annus Mamoniamus Rufus a înălţat pe cheltuială proprie Teatrum Herculaneum.
Prin împrejurări curioase s-a descoperit mai întâi deci Herculaneum, cu toate că era aşezat sub un strat gros de lavă, aşadar mai greu accesibil decât Pompeiul, care era acoperit cu straturi de cenuşă şi piatră spongioasă.
Descoperirea Pompeiului
Curioase au fost căile care au dus la descoperirea Pompeiului. Încă din secolul al XVI-lea se ştia că sub dealul Civita se ascund ruinele unui oraş oarecare. În anul 1594 inginerul Dominico Fontana a primit sarcina de a contrui un apeduct subteran şi a dat atunci peste curioasele ruine. Descoperirea a trezit o anumită dispută în lumea ştiinţifică: unii istorici au crezut că ruinele sunt fragmente ale Pompeiului, marea majoritate se menţinea la părerea că la Civita se află rămăşiţele oraşului Stabiae.
Schimbarea a avut loc abia la 16 august 1763. La Civita s-a descoperit atunci o statuie din marmură albă reprezentând un bărbat într-o togă. Pe soclu s-a citit inscripţia cu următorul conţinut:
„În numele împăratului şi imperatorului Cezar Vespasian August, tribunul T. Svedius Clemens a redat oraşului Pompei locul public, însuşit de persoane particulare„.
Pentru prima oară fusese dobândită în acest fel o mărturie indubitabilă că sub dealul Civita se află renumitul Pompei de odinioară.
Astăzi 3/5 din Pompei este dezvelit şi prezentat turiştilor.
Un mort nu muşcă!
Pompei
Un mort nu muşcă! – Crîncenă vorbă atribuită de Plutarh retorului Teodot din Chios, ministru al lui Ptolemeu al XIV-lea, care voia să justifice astfel iminenta asasinare a lui Pompei de către egipteni.
După Farsalos (9 august 48 î.Hr.), adversarul înfrânt al lui Cezar se pregătea să debarce la Pelusa, la răsărit de delta Nilului. Îi ceruse azil lui Ptolemeu, dar tânărul rege, înainte de a se hotărî, s-a sfătuit cu principalii săi consilieri. Teodot, mare orator, ar fi spus atunci: „A-l găzdui pe Pompei înseamnă să ni-l facem duşman pe Cezar iar pe Pompei stăpân. Numai că, dacă îi spunem să plece, s-ar putea ca într-o zi Pompei să se răzbune că l-am alungat, iar Cezar că l-am silit să-l urmărească. Soluţia cea mai bună este să-l primim şi apoi să-l omorâm. În felul acesta vom fi pe placul lui Cezar fără să ne temem de Pompei.“ Apoi, surâzând, ar fi încheiat spunând „Un mort nu muşcă“.
Părerea retorului a fost acceptată. Egipteanul Ahilas, un alt sfetnic al lui Ptolemeu al XIV-lea, şi-a luat sarcina omorului.
Pompei – orasul ingropat de viu (III)
Datele exacte despre desfăşurarea catastrofei din 24 august 79 le datorăm marelui istoric roman Tacit. În anul 106 el s-a adresat prietenului său, Plinius cel Tânăr, nepotul comandantului flotei romane la Miseneum, Plinius cel Bătrân, pentru a-l ruga să-i transmită tot ce ştia despre erupţia Vezuviului şi moartea unchiului său. Plinius cel Tânăr i-a răspuns prin două scrisori lungi care au reuşit, printr-o fericită împrejurare, să se păstreze până în zilele noastre.
Comandantul flotei a primit de la prietena sa, Rechitina, care trăia într-o vilă la poalele Vezuviului, o scrisoare cu rugămintea să o salveze de canicula grea. Plinius cel Bătrân a ordonat să fie imediat pregatită o corabie mai uşoară şi a plecat cu ea pe mare. Pe drum l-a prins un nor des de cenuşă şi bolovani, iar el i-a dictat secretarului trăirile sale. În scurt timp nămolul şi valurile lipicioase ale mării i-au îngreunat navigaţia. În ciuda sfatului căpitanului de vas, s-a îndreptat spre Stabiae, unde a murit în ploaia vulcanică torenţială, intoxicat de gazele de sulf emanate.
Plinius cel Tânăr descrie astfel momentele de atunci:
„În vremea aceea trăiam cu mama la Moieneum. Toată noaptea cât a lipsit unchiul a durat un puternic cutremur de pământ. La răsăritul soarelui, mama – înfricoşată groaznic – a năvălit în camera mea. Am hotărât să părăsim oraşul imediat, ştiind că toate casele se pot prăbuşi din clipă în clipă. Exemplul nostru a fost urmat şi de alţi locuitori din oraş care fugeau cât îi ţineau picioarele şi ne-au luat-o înainte. Cu această ocazie se puteau observa scene neobişnuite. Marea părea că se retrage, lăsând pe mal o mulţime de vietăţi acvatice. Pe cer se adunau nori negri, rău-prevestitori, din care zvâcneau fulgere şi flăcări. Peste puţin timp, o noapte ciudată a cuprins totul. Se auzeau blestemele mamelor, plânsul copiilor, strigătele bărbaţilor. Unii îşi plângeau propria soartă, alţii se plângeau de soarta celor apropiaţi lor; erau alţii care se rugau pentu moartea lor. Mulţi ridicau rugător mâinile spre zei, marea majoritate însă striga că nu mai sunt zei pe lumea asta şi că a venit noaptea cea veşnică.”
prima parte Aici
partea a doua Aici
Pompei – orasul ingropat de viu (II)
A venit şi ziua cunoscută din 24 august a anului 79. La ora 13, când locuitorii din Pompei şi Herculaneum se aşezau la masă, s-a auzit ca din senin un tunet puternic, asurzitor, însoţit de zguduituri care scuturau pământul, iar casele se împleticeau de parcă ar fi fost bete. Din vârful Vezuviului au ţâşnit spre cer flăcări de foc printre nori de fum negru. Din interiorul craterului care se deschidea izbucneau făclii de cenuşă şi piatră spongioasă care se întindeau acoperind în aşa fel soarele, ca s-a întunecat de tot, lumina venind numai din flăcările şi lava vulcanului.
Asupra Pompeiului au început să cadă cenuşa şi piatra ca o ploaie din ce în ce mai deasă, greutatea pietrelor ajungând până la şase kilograme. Păsările cădeau de pe cer; valurile mării azvârleau pe ţărm peşti morţi. Printre oameni şi animale a izbucnit o panică de nedescris: fiecare se gândea cum să se salveze. Pe străzile întunecate treceau în goană căruţele înhămate cu cai şi catâri. Bărbaţi, femei şi copii cu perne pe cap se împleticeau pe străzile înguste, printre desele explozii de sulf, greu fiindu-le să mai şi respire.
Nu toţi pompeienii au căutat să-şi găsească la timp salvarea în afara zidurilor oraşului. Mulţi din ei credeau că ploaia vulcanică nu va dura mult şi s-au ascuns în pivniţele celor mai apropiate case, plătind graba cu propria lor viaţă. Cenuşa şi piatra au căzut asupra oraşului fără încetare, până când pe străzi şi în pieţe s-au făcut grămezi de câţiva metri greu de străbătut. Cei care au încercat să fugă din oraş s-au afundat în aceste grămezi şi, bombardaţi cu pietre au căzut morţi, strângând la piept bruma de avere ce şi-o luaseră cu ei. Pe de altă parte, alţii au dispărut în ruinele caselor care se prăbuşeau sub greutatea straturilor de cenuşă şi pietre aruncate pe ele. În acest fel şi-au găsit moartea peste două mii de pompeieni.
Nimeni n-a putut prevedea dimensiunile catastrofei. Ploaia vulcanică a căzut în oraş încă două zile pe o aşa întunecime, că numai din interiorul Vezuviului se vedeau flăcările roşii. Abia în ziua de 27 august soarele a început să pătrundă prin valul de cenuşă care se ridica deasupra pământului. Oamenii salvaţi au văzut un tablou demn de plâns. Pompei şi Herculaneum dispăruseră complet sub un strat de 15 metri de cenuşă şi piatră. Numai ici-colo mai ieşeau la suprafaţă câte o coloană sau acoperişurile caselor mai înalte. Nămolul vulcanic a inundat toate împrejurimile pe o rază de 18 km. Vânturile au dus cenuşa gri până la Roma, ba chiar şi pe malurile Africii, în Sicilia şi Egipt.
Cu totul altfel s-a petrecut catastrofa la Herculaneum. Pe vârful Vezuviului, situat la numai patru kilometri de orăşel, vulcanul a tâşnit ca puroiul dintr-o rană. Din crater ieşea lavă groasă, lipicioasă, amestecată cu apă de mare, cenuşă şi pietre mici. La baza vulcanului s-a creat un râu lat; valul râului era ca un zid de 16 metri de nămol. Acest pârâu apocaliptic, cu o forţă de neînvins, înghiţea temple, case, vile frumoase, clădiri publice şi zidurile amfiteatrelor. Încet, Herculaneum a dispărut sub inundaţia lavei de 15 metri, care sub razele soarelui s-a pietrificat repede. Contrar pompeienilor, locuitorii din Herculaneum au cunoscut din timp nenorocirea care îi paşte şi au înţeles că potopul de lavă nu-i lasă decât să fugă. Nimeni n-a încercat să-şi salveze bunurile şi nici să se ascundă în pivniţă. Aceasta a făcut ca, în afară de câţiva nenorociţi, cărora infirmităţile sau bătrâneţea nu le-au permis mai grabnic să fugă, întreaga populaţie din Herculaneum a reuşit să scape de cataclism fară să fie atinsă.
prima parte Aici
partea a treia Aici
Pompei – orasul ingropat de viu (I)
Pompeiul era un oraş nu prea mare: număra numai 20.000 de locuitori. Dar, din cauza bogăţiilor şi tradiţiilor lui, cât şi a climei blânde ori a aşezării încântătoare se bucura, în întreaga Italie, de un renume bine meritat.
Era un oraş realmente vechi şi cu o istorie bogată. Cu 1000 de ani î.Hr., împinşi de triburile dorice, eolinii şi ionii au emigrat din Grecia şi s-au aşezat la Marea Neagră şi Marea Mediterană. În aceste fel îi întâlnim pe greci în Golful Napolitan. Aceştia erau în cea mai mare parte negustori care se amestecau uşor cu băştinaşii, impunându-le limba şi cultura lor superioară. De-a lungul golfului s-a dezvoltat centrul Neapole, iar mai la sud Herculaneum şi Pompei. Aceste oraşe au fost ocupate pe rând de etrusci, pelazgi şi samniţi. După războiul samnit (343-290 i.Hr.), Pompei, împreună cu întreaga Campanie, a trecut în stăpânirea romanilor.
Principala sursă a bunăstării Pompeiului o constituia aşezarea oraşului şi clima lui. Romanii au înălţat în încântătorul golf vilele şi palatele lor de vară, iar pe măsură ce numărul acestora creştea, cetatea de piatră, ţiglă şi mortar se transforma într-o localitate din marmură şi fântâni arteziene, din porticuri şi bronz. S-au înălţat monumente, amfiteatre, un teatru dramatic, trei băi termale, cât si un sistem de canalizare care asigura apa în casele bogaţilor romani.
Chiar şi familiile împăraţilor romani petreceau lunile de vară în palatele lor din Pompei. În legătură cu şederea lor aici, a avut loc un caz tragic, notat în cronici. În anul 21 d.Hr., fiul viitorului împărat Claudiu, în vârstă de 13 ani, se juca aruncând o pară pe care o prindea direct în gură. Para i-a căzut odată mai adânc, probabil direct în beregată, şi băiatul s-a sufocat înainte de a-i veni cineva în ajutor.
Asupra împrejurimilor veghea vârful ascuţit al Vezuviului. Din pictura murală de la Pompei ştim că atunci nu era un vulcan deschis. Pe înălţimile muntelui păşteau oi: podgoriile şi viile erau risipite pe coline. Vezuviu amuţise din cele mai îndepărtate timpuri, iar oamenii uitaseră că muntele înecat în verdeaţă putea fi un vulcan ameninţător.
În amiaza zilei de 5 februarie a anului 63 Campania a suferit un puternic cutremur de pământ. Zguduiturile mari au făcut ca unele clădiri publice să fie puternic afectate. Catastrofa a produs cele mai mari pagube forumului din oraş. Templele lui Jupiter şi Apollon s-au transformat în ruine. Canalizarea a încetat să mai funcţioneze, iar locuitorii au început să se folosească de vechile fântini, care se aflau pe străzi.
Dar atunci nimeni n-a bănuit că vinovat ar putea fi Vezuviu. Aburul şi gazele adunate în vulcan căutau să iasă afară, dar n-aveau atâta putere să răbufnească. Locuitorii Campaniei au pus catastrofa pe seama zeilor şi s-au străduit ca supărarea lor s-o îmbuneze prin sporirea substanţială a ofrandelor.
La un an după această catastrofă a avut loc la teatrul napolitan un mare festival muzical. Se reproducea şi împăratul Nero, în rol de cântăreţ, fiind un histrion pătimaş, considerându-se cel mai mare artist din lume. În momentul în care se afişa cu arta lui, aplaudat de mulţime şi de clica organizată de pretorieni, a avut loc un nou cutremur de pământ şi zidurile teatrului s-au transformat în ruine. Spectatorii au fost cuprinşi de panică, dar Nero a rămas pe loc cu sânge rece, dobândindu-şi faimă în întreg oraşul.
Partea a doua Aici
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente