Arhive etichetă: ingropat

Pompei – orasul ingropat de viu (III)

pompei

Datele exacte despre desfăşurarea catastrofei din 24 august 79 le datorăm marelui istoric roman Tacit. În anul 106 el s-a adresat prietenului său, Plinius cel Tânăr, nepotul comandantului flotei romane la Miseneum, Plinius cel Bătrân, pentru a-l ruga să-i transmită tot ce ştia despre erupţia Vezuviului şi moartea unchiului său. Plinius cel Tânăr i-a răspuns prin două scrisori lungi care au reuşit, printr-o fericită împrejurare, să se păstreze până în zilele noastre.

Comandantul flotei a primit de la prietena sa, Rechitina, care trăia într-o vilă la poalele Vezuviului, o scrisoare cu rugămintea să o salveze de canicula grea. Plinius cel Bătrân a ordonat să fie imediat pregatită o corabie mai uşoară şi a plecat cu ea pe mare. Pe drum l-a prins un nor des de cenuşă şi bolovani, iar el i-a dictat secretarului trăirile sale. În scurt timp nămolul şi valurile lipicioase ale mării i-au îngreunat navigaţia. În ciuda sfatului căpitanului de vas, s-a îndreptat spre Stabiae, unde a murit în ploaia vulcanică torenţială, intoxicat de gazele de sulf emanate.

Plinius cel Tânăr descrie astfel momentele de atunci:

„În vremea aceea trăiam cu mama la Moieneum. Toată noaptea cât a lipsit unchiul a durat un puternic cutremur de pământ. La răsăritul soarelui, mama – înfricoşată groaznic – a năvălit în camera mea. Am hotărât să părăsim oraşul imediat, ştiind că toate casele se pot prăbuşi din clipă în clipă. Exemplul nostru a fost urmat şi de alţi locuitori din oraş care fugeau cât îi ţineau picioarele şi ne-au luat-o înainte. Cu această ocazie se puteau observa scene neobişnuite. Marea părea că se retrage, lăsând pe mal o mulţime de vietăţi acvatice. Pe cer se adunau nori negri, rău-prevestitori, din care zvâcneau fulgere şi flăcări. Peste puţin timp, o noapte ciudată a cuprins totul. Se auzeau blestemele mamelor, plânsul copiilor, strigătele bărbaţilor. Unii îşi plângeau propria soartă, alţii se plângeau de soarta celor apropiaţi lor; erau alţii care se rugau pentu moartea lor. Mulţi ridicau rugător mâinile spre zei, marea majoritate însă striga că nu mai sunt zei pe lumea asta şi că a venit noaptea cea veşnică.”

prima parte Aici

partea a doua Aici

Pompei – orasul ingropat de viu (II)

A venit şi ziua cunoscută din 24 august a anului 79. La ora 13, când locuitorii din Pompei şi Herculaneum se aşezau la masă, s-a auzit ca din senin un tunet puternic, asurzitor, însoţit de zguduituri care scuturau pământul, iar casele se împleticeau de parcă ar fi fost bete. Din vârful Vezuviului au ţâşnit spre cer  flăcări de foc printre nori de fum negru. Din interiorul craterului care se deschidea izbucneau făclii de cenuşă şi piatră spongioasă care se întindeau acoperind în aşa fel soarele, ca s-a întunecat de tot, lumina venind numai din flăcările şi lava vulcanului.

Asupra Pompeiului au început să cadă cenuşa şi piatra ca o ploaie din ce în ce mai deasă, greutatea pietrelor ajungând până la şase kilograme. Păsările cădeau de pe cer; valurile mării azvârleau pe ţărm peşti morţi. Printre oameni şi animale a izbucnit o panică de nedescris: fiecare se gândea cum să se salveze. Pe străzile întunecate treceau în goană căruţele înhămate cu cai şi catâri. Bărbaţi, femei şi copii cu perne pe cap se împleticeau pe străzile înguste, printre desele explozii de sulf, greu fiindu-le să mai şi respire.

Nu toţi pompeienii au căutat să-şi găsească la timp salvarea în afara zidurilor oraşului. Mulţi din ei credeau că ploaia vulcanică nu va dura mult şi s-au ascuns în pivniţele celor mai apropiate case, plătind graba cu propria lor viaţă. Cenuşa şi piatra au căzut asupra oraşului fără încetare, până când pe străzi şi în pieţe s-au făcut grămezi de câţiva metri greu de străbătut. Cei care au încercat să fugă din oraş s-au afundat în aceste grămezi şi, bombardaţi cu pietre au căzut morţi, strângând la piept bruma de avere ce şi-o luaseră cu ei. Pe de altă parte, alţii au dispărut în ruinele caselor care se prăbuşeau sub greutatea straturilor de cenuşă şi pietre aruncate pe ele. În acest fel şi-au găsit moartea peste două mii de pompeieni.

Nimeni n-a putut prevedea dimensiunile catastrofei. Ploaia vulcanică a căzut în oraş încă două zile pe o aşa întunecime, că numai din interiorul Vezuviului se vedeau flăcările roşii. Abia în ziua de 27 august soarele a început să pătrundă prin valul de cenuşă care se ridica deasupra pământului. Oamenii salvaţi au văzut un tablou demn de plâns. Pompei şi Herculaneum dispăruseră complet sub un strat de 15 metri de cenuşă şi piatră. Numai ici-colo mai ieşeau la suprafaţă câte o coloană sau acoperişurile caselor mai înalte. Nămolul vulcanic a inundat toate împrejurimile pe o rază de 18 km. Vânturile au dus cenuşa gri până la Roma, ba chiar şi pe malurile Africii, în Sicilia şi Egipt.

Cu totul altfel s-a petrecut catastrofa la Herculaneum. Pe vârful Vezuviului, situat la numai patru kilometri de orăşel, vulcanul a tâşnit ca puroiul dintr-o rană. Din crater ieşea lavă groasă, lipicioasă, amestecată cu apă de mare, cenuşă şi pietre mici. La baza vulcanului s-a creat un râu lat; valul râului era ca un zid de 16 metri de nămol. Acest pârâu apocaliptic, cu o forţă de neînvins, înghiţea temple, case, vile frumoase, clădiri publice şi zidurile amfiteatrelor. Încet, Herculaneum a dispărut sub inundaţia lavei de 15 metri, care sub razele soarelui s-a pietrificat repede. Contrar pompeienilor, locuitorii din Herculaneum au cunoscut din timp nenorocirea care îi paşte şi au înţeles că potopul de lavă nu-i lasă decât să fugă. Nimeni n-a încercat să-şi salveze bunurile şi nici să se ascundă în pivniţă. Aceasta a făcut ca, în afară de câţiva nenorociţi, cărora infirmităţile sau bătrâneţea nu le-au permis mai grabnic să fugă, întreaga populaţie din Herculaneum a reuşit să scape de cataclism fară să fie atinsă.

prima parte Aici

partea a treia Aici