Robinson Crusoe – Istoria unei cărţi (III)

Salvarea

Selkirk ar fi murit desigur de foame şi de deznădejde, dacă ar fi stat cu braţele încrucişate. Singura lui salvare o întrevăzuse în muncă. Străbătuse insula de la un capăt la altul, croindu-şi drum prin vegetaţia luxuriantă. Pe culmea promontoriului, Selkirk aprindea focuri de semnalizare şi scruta depărtările. Luni în şir, zi de zi, agita în zadar o pânză.

A petrecut pe insulă aproape 1500 de zile lungi şi grele. În sfârşit, în februarie 1709, veni şi clipa mult aşteptată. Era chiar ziua de 1 februarie când prizonierul insulei zări din postul său de observaţie, două pânze îndreptate spre golf. Erau corăbiile engleze Dutchesse şi Duckes, ultima comandată de căpitanul Rogers Wood. Naufragiatul aşteptă o noapte întreagă, după ce aprinse focul pe plajă. Pe bord, echipajele, temându-se de o capcană, hotărâseră să patreacă o noapte pe apă. La prânz căpitanul Rogers trimise o ambarcaţiune în recunoaştere. Şi nu mică a fost mirarea celor opt oameni înarmaţi, când se treziră în faţa omului bărbos care părea „mai sălbatic decât caprele”.

Iată cum a descris evenimentul Tomas Dover, căpitanul fregatei:

„La 31 ianuarie 1709, în amurg, am zărit arhipelagul Juan Fernandez. Lumina unei flamuri l-a făcut pe Rogers, conducătorul expediţiei noastre, să bănuiască prezenţa spaniolilor pe insulă. Încât am adunat câţiva voluntari şi m-am îmbarcat cu ei pe o şalupă care a acostat lângă ţărmul îngust al uneia dintre insule. Ne-am îmbarcat la 12 februarie; m-am întors la bordul fregatei cu o mare cantitate de homari şi cu un prizonier: un bărbat înveşmântat în piei de capră şi la fel de sălbatic la înfăţişare ca şi animalele pe care le vânase până atunci. Era faimosul Alexander Selkirk, pe care căpitanul Stradling îl abandonase acolo înainte cu patru ani pentru „rebeliune”.

Aşadar, iată-l pe Selkirk din nou printre oameni! ” Sănătos, puternic şi, mai ales, în toate minţile”, după cum consemnase căpitanul lui „Duckes” în jurnalul de bord. Adus la bordul corăbiei, căpitanul constată că bărbosul nu ştia să vorbească. Singurătatea, lipsa contactului cu oamenii l-au făcut cu timpul să uite vorbirea, cuvintele. „Silit să tacă, uitase să se mai exprime, încât noi cu greu puteam să ne înţelegem. Nu pronunţa decât jumătăţi de cuvinte”, scrie Rogers.

Întâlnirea a fost, totuşi, emoţionantă. Selkirk vărsa lacrimi de fericire că se văzuse salvat şi că, în sfârşit, va putea revedea pământurile patriei sale. A început să-şi amintească şi cuvintele abia după trei zile petrecute pe vas. I-a trebuit însă mult mai mult până să se obişnuiască cu mâncarea cea de toate zilele a oamenilor.

Ca să se aprovizioneze şi să repare pânzele, echipajul avu nevoie de 12 zile, timp în care Selkirk îi ului cu povestirile sale consemnate şi în jurnalul de bord. Căpitanul Rogers îşi va aminti mai târziu că, înainte de plecarea de pe insulă, Selkirk captura câteva capre pe zi pentru ei şi „era mai iute de picior decât buldogul echipajului”.

Până la urmă, Rogers îl numi pe Selkirk secund. Un secund ciudat, cu tălpile cornoase, care nu mai suportau de mult încălţămintea.

 Aventura întoarcerii

Curând, „Duckes” şi „Dutchesse” porniră la drum.

– Mulţumeşte soartei – i-a spus căpitanul Rogers.

– De ce?

– Insula Mas-a Tierra ţi-a salvat viaţa. După ce ai fost debarcat şi lăsat în voia sorţii, corabia „Cinci porturi” a naufragiat şi aproape întregul echipaj a pierit!

Timp de 11 luni, perioadă în care Selkirk preia conducerea unui vas spaniol capturat, corsarii lui Rogers jefuiră o mulţime de corăbii strângând o pradă foarte mare. În 1711 corsarii au ajuns la Londra. Odată cu ei debarca şi Selkirk, cu buzunarele doldora de bani.

Sosi în oraşul natal (York) într-o duminică dimineaţa şi porni direct spre biserică, unde apariţia lui îi ului pe toţi. Până şi părinţii ezitară câteva clipe să recunoască în bărbatul elegant pe fiul ce-l credeau de mult mort. În numai câteva zile de la sosirea în Anglia, fostul cârmaci Selkirk a devenit un tip interesant, ajungând omul cel mai la modă. Toţi snobii londonezi au considerat că trebuie să stea de vorbă cu marinarul care a locuit patru ani pe o insulă pustie, printre capre şi pisici. Dar Selkirk, necioplit şi zgârcit la vorbă, era mai puţin pitoresc decât peripeţiile sale. Tratat pretutindeni cu băutură din belşug, a căzut în patima beţiei şi, treptat-treptat, interesul faţă de persoana lui s-a stins.

În timpul şederii la Londra, Selkirk devenise celebru prin povestirea scrisă de căpitanul Rogers, eliberatorul său. În 1712 acesta şi-a publicat însemnările sub titlul Ocolul lumii din 1708-1711, cu un capitol intitulat Cum a trăit Alexander Selkirk patru ani într-o insulă. La 1 decembrie 1713 ziaristul Richard Steele a publicat un reportaj literar depre Selkirk. Cu toate acestea, aventurile lui Selkirk ar fi fost repede date uitării, ca şi omul însuşi, dacă cele scrise despre dânsul  n-ar fi nimerit în mâinile unui geniu: Daniel Defoe.

Ultima parte AICI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: