Arhive etichetă: domn

Petru Cercel. Un prinţ valah pe drumurile Europei

Petru Cercel

Timp de aproape două veacuri, Ţările Române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, câştigate sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ţările Române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554-1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe când avea 10 ani, ostatec la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Frumosul pretendent la tron

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrând în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1558-1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Când Ştefan Báthori fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tânărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu câţiva nobili poloni printre care şi aventurierul Albert Laski.

Continuă citirea →

Momentul 1859 în Istoria Românilor

Contextul internaţional premergător anului 1859 ne aduce în centrul atenţiei un nou conflict între Rusia şi Imperiul Otoman, conflict cunoscut sub numele de Războiul Crimeii şi desfăşurat între anii 1853 – 1856.

În perioada războiului, Principatele Române au fost ocupate de trupe ruseşti şi austriece; domnitorii s-au refugiat în Imperiul Habsburgic. După cei trei ani de război în care au intervenit Marile Puteri ale căror interese gravitau în jurul Balcanilor (Austria, Franţa, Anglia), Rusia a fost înfrântă şi a acceptat negocierile de pace de la Paris şi încheierea tratatului la 18/30 martie 1856.

Continuă citirea →

Ştefan cel Mare – O încercare de caracterizare

Problema lui Ştefan cel Mare. Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu.

Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Continuă citirea →

Jurământul lui Cuza

La 5 ianuarie 1859 colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn al Moldovei. După alegere făcu înaintea Adunării următorul jurământ:

Continuă citirea →

Cum s-a ales un domn străin în 1866

Guvernul provizoriu, grabnic constituit a doua zi dupa detronarea lui Cuza, sub preşedinţia lui Ion Ghica (omul de la 1848, apoi de mai multe ori prim-ministru pentru scurtă vreme, căci nu ştia să fie om de partid; iar la bătrâneţe s-a revelat, în scrisorile lui către Vasile Alecsandri, ca unul dintre marii noştri prozatori), oferă coroana României principelui Filip de Flandra, al doilea fiu al regelui Belgiei, care însă refuză. Nu-l interesa să domnească peste o ţară din Răsăritul Europei, încă vasală a Turciei!

Napoleon al III-lea

Ne aflam deodată într-o situaţie dramatică: „puterile garante” care nu consimţiseră Unirea din 1859 decât pentru durata domniei lui Cuza, puteau profita de ocazie ca să denunţe acordul — se ştia că nici Turcia, nici Austria, nici Rusia nu vedeau cu ochi buni eventuala instalare în România a unei dinastii străine. Ion Ghica trimite atunci grabnic la Paris, ca „agent al guvernului provizoriu”, pe Ion Bălăceanu pentru ai cere lui Napoleon al III-lea un principe străin. Bălăceanu e ales fiindcă-l întâlnise odată pe împăratul Franţei pe câmpul de război de la Solferino, în 1859, trimis fiind de Cuza.

Continuă citirea →

Constituţia din 1866

Despre teritoriul României


Art. 1 — Principatele-Unite-Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România.

Art. 2 — Teritoriul României este nealineabil.
Limitele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât în virtutea unei legi. […]

Art. 4 — Teritoriul este împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, plăşile în comune.

Continuă citirea →

Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866)

Proclamaţie a Locotenenţei Domneşti în legătură cu alegerea lui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen ca domn al Principatelor Unite (11 aprilie 1866)

Români, în curs de zece ani aţi dovedit de trei ori în faţa Europei, prin actele şi voturile, că sunteţi o naţiune, că aveţi conştiinţa drepturilor şi trebuinţelor voastre, că voiţi Unirea şi, ca
scut al naţionalităţii noastre un domnitor străin; şi fiecare afirmare a voastră a fost aplaudată de toate naţiunile, fiecare vot al vostru recunoscut şi confirmat de Puterile garante.

Faptul de la 11 [23] Februarie, fiind o nouă şi mult mai puternică afirmare, v-a atras şi admirarea şi iubirea unanimităţii Puterilor celor mari. Această iubire, acest respect al autonomiei, al suveranităţii noastre, ele, le-au arătat prin oprirea oricărei interveniri, prin primirea oficială a reprezentantului nostru şi a comisarilor de către Maiestatea Sa Sultanul şi a agentului guvernului de către maiestatea sa Împăratul francezilor şi prin amânarea Conferinţelor până ce, în faţa noilor împrejurări, veţi fi vorbit din nou, vă veţi fi afirmat din nou, veţi fi pus cea de pe urmă mână la săvârşirea măreţei voastre lucrări.

Dacă însă Puterile cele mari v-au lăsat deplină domnie asupra vouă înşivă, ele au ochii ţintiţi pe noi; căci de destinările României sunt legate şi interese mari ale Europei, şi este dovedit până la evidenţă că acele interese nu pot să le lase a permite ca gurile Dunării să fie date în mâna unei naţiuni dezbinate, trunchiate, slabe, prin urmare cu totul departe de a fi bulevardul puternic, pentru ridicarea căruia Puterile garante au vărsat sângele şi comorile lor. Pentru consolidarea acestui bulevard, naţiunea a cerut […] la 1857 şi 1859, un Domnitor străin.

[…] Noi, autorizaţi de voinţa naţională, conduşi de datoria ce avem de a pune frâu tuturor intrigilor şi uneltirilor, ce au de scop sugrumarea naţionalităţii noastre, şi siguri de astă dată că voinţa naţiunii va fi încoronată de cea mai deplină izbândă, supunem la alegerea directă a naţiunii ca domnitor pe Principele Carol Ludovic de Hohenzollern, ce va domni sub numele de Carol I.

Români, dorinţa voastră nestrămutată de a fi o naţiune tare, lumina ce aţi dobândit prin atâtea lungi şi dureroase suferinţe, prăpastia de la gura căruia ne-a depărtat actul de la 11 (23 februarie) şi în care inamicii se silesc necontenit a ne prăvăli, ne dau credinţa că veţi da în unanimitate coroana principelui Carol I şi veţi face astfel ca, peste puţine zile, Europa întreagă să repete unanima noastră strigare: Trăiască România, una şi nedespărţită!

Petru Rareş (I) – legende istorice

Venise primăvara şi cu ea împreună venise şiruri de cucoare şi roiuri de rândunele. Tânăra Elena şedea acum la fereastră şi sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaştri rătăceau în depărtări, şi, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-şi pregăteau cuibul sub streşina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeţă îi îneca inima, şi pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeţei ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereţei care vin şi trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimţire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină şi orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăş decât frumuseţea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.

Iată că fără veste uşa se deschise cu zgomot înapoia ei şi un om nalt, învălit într-o manta lungă ce-i atingea călcăiele intră în odaie. Elena se întoarse răpede, şi ochii străinului se pironiră atunci asupră-i cu atâta îndrăzneală, încât biata copilă se crezu un moment în faţa unui făcător-de-rele. Câteva minute străinul stătu în tăcere aţintindo întocmai ca şerpele ce voieşte să farmece paserea în zbor, apoi îi zise cu ton măreţ:

— Copilă, pleacă-te, tu eşti înaintea lui Ştefan, domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare!

Elena, ameţită de aceste cuvinte, se pleacă până la pământ.

— Eleno! Tu eşti cea mai frumoasă copilă din tot cuprinsul domniei mele. De când ochii mei te-au zărit, inima mea n-a încetat să te dorească. Am venit că cer dragostea ta. Nu căuta tu, slabă mlădiţă, să te împotriveşti în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stăvilă. Iubeşte-mă, Eleno, şi în schimbul dragostei tale, vei avea Moldova la picioare. Sărăcia care ţi-a chinuit tinereţele va pieri ca visul cel rău ce tulbură odihna nopţii, şi în palaturi voi preface mica ta colibă şi voi pune mantie de catifea pe umerii tăi frumoşi şi pe degetele tale voi anina pietre scumpe. Nu te teme, adause el, văzând pe Elena îngălbenindu-se; am venit astă dată cu scopul numai de a-ţi mărturisi focul ce mă arde, şi a îndupleca prin rugăminte inima ta neştiitoare de fericirile lumeşti. Răspunde, Eleno, domnului tău!

— Dacă eşti domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, răspunse Elena care în faţa primejdiei simţea inima întărindu-i-se, de ce nu închini dragostea ta doamnei Moldovei, soţiei tale, căreia ai jurat credinţă la altar şi care te poate asculta fără ruşine şi vinovăţie. De ce tu, aşa de mare, cauţi să zdrobeşti o fiică orfană, lipsită de sprijin, pe care tu cel întăi eşti dator să o ocroteşti la umbra milei tale. Întoarce-ţi de la mine faţa, o doamne, şi mergi să încălzeşti inima soţiei tale, care te cheamă cu ochii în lacrămi; iar pe mine lasămă să trăiesc în linişte, precum are dreptul să trăiască orice suflare care s-a născut sub adăpostul stăpânirii tale. Mantia de catifea ce-mi făgăduieşti mi-ar arde umerii şi în palaturile tale mi-aş găsi mormântul.

— Tu vorbeşti aşa de frumos, Eleno, că farmeci auzul meu, şi văd cu fericire că inima ta e la înălţimea frumuseţelor cu care te-a înzestrat natura. Află, dar, că noi cei de sus ştim preţui însuşirile sufleteşti ale supuşilor noştri; de aceea cu cât văd în tine simţiri mai frumoase, cu atât mai mult te iubesc şi cu atât mai mult se întăreşte în mine voinţa de a cuceri inima ta. Nici o putere omenească nu mă va sili de-acum înainte să te părăsesc. Ascultă-mă, Eleno, nu îneca fericirea ce ne zâmbeşte în nişte cuvinte săci, menite de a face pe om să fugă de bine. Între singurătatea ta de astăzi şi fericirile ce te aşteaptă mâne, nu mai sta la îndoială; căci cine altul e mai vrednic să te iubească decât domnul ţării şi cine a sădit această patimă nemărginită în pieptul meu, dacă nu Dumnezeu, în numele căruia te închini tu, frumoasă copilă? Apoi pute-va el să ne pedepsească pentru însăşi fapta sa?

— În zadar, doamne, cauţi prin cuvinte meşteşugite să îndupleci inima mea; tu eşti atotputernic în adevăr, poţi să-mi ridici viaţa, însă mai mult decât tine sunt eu însumi stăpână pe viaţa mea. Află dar că dacă nestrămutată este voinţa ta de a mă urmări, nestrămutată este voinţa mea de a mă ucide în momentul în care voi vedea că nu pot scăpa din ghearele tale. Alege dar şi tu între datoria de domn, chemat de a apăra vatra supuşilor tăi, iar nu de a o pângări, şi între plăcerea de a strânge un hoit în braţe. Acesta este, doamne, cel din urmă cuvânt al meu.

În faţa acestui răspuns rostit cu glas hotărât, tiranul păru un moment ruşinat de uricioasa-i întreprindere, dar, luându-şi iute de samă, el întoarse vorba pe un ton jumătate glumeţ, jumătate ameninţător:

— Niciodată glas femeiesc, zise el, nu a impus lui Ştefăniţă Vodă. Ştiu cât de bogate sunteţi în lacrimi şi de câte ori pe zi sunteţi în stare să muriţi pentru lucruri de nimica; noroc că Dumnezeu v-a dat nepreţuitul har de a învia tot atât de des pentru nestingerea neamului omenesc. De aceea eu nu perd nădejdea că după ce te vei ucide de frica dragostei mele, vei învia mai drăgălaşă decât înainte şi vom râde împreună cum, pentru cuvântul cinste, născocit de proşti, era să jertfeşti atâta frumuseţă şi atâta viitor. Te las să mai gândeşti, Eleno. De astăzi în trei zile voi veni iarăşi la tine spre a-ţi cere răspunsul. Rămâi sănătoasă şi cugetă bine!

După ce rosti aceste cuvinte, el se plecă şi ieşi.

O! cine poate să descrie tristeţea în care căzu Elena! Faţă cu tiranul ea găsise îndestul curaj spre a-l înfrunta; cuvintele ei pline de energie, frumuseţea, nevinovăţia, slăbiciunea ei chiar erau atâtea arme ce o apărase pentru moment contra încercărirlor lui, însă îndată ce rămase singură, puterile o părăsiră şi un râu de lacrimi îi înecă faţa. Ideea singurătăţii, lipsa de orice sprijin omenesc, primejdia viitoare care o ameninţa acum de departe cu toate îndoielile şi spaimile ei, mai înfricoşată decât chiar dacă ar fi fost prezentă, toate acestea chinuiau atât de amar tânărul ei suflet, încât ea se crezu pierdută fără scăpare.

Dumnezeu însă nu lasă pe om.

Un smoc de raze pornit din luminele asfinţitului se strecură în odaia ei ca o solie cerească, poleindu-i sânul şi cosiţele cu văpselele curcubeului şi, deşi prin acesta întru nimic nu i se schimbase soarta, totuşi ea simţi o uşurare în inimă. Mintea i se limpezi, lacrimile i se uscară şi ea putu să-şi măsoare nenorocirea şi să cugete la chipul scăpării. Peste trei zile Ştefaniţă Vodă avea să se înfăţişeze înaintea ei spre a-i cere răspunsul, prin urmare cel mai bun mijloc de scăpare era de a fugi de în vreun loc necunoscut, unde tiranul să nu-i dea de urmă. Cu această hotărâre, deci, ea se culcă şi, mulţumită tinereţelor darnice cu care o înzestrase Dumnezeu, somnul o cuprinse în braţe şi-i alină suferinţele legănând-o în visuri dezmierdătoare.

Ce s-o mai fi întâmplat cu dânsa nu se ştie, dar când a doua zi se deşteaptă, ea se văzu într-o trăsură alăturea cu un om necunoscut. Trăsura mergea aşa de răpede, că roatele sfârâiau pe pământ şi colbul se ridica în nouri. I se părea că visează un al doilea vis.

Nicolae Gane

Petru Schiopul – porecla

Petru al V-lea, domn al Moldovei de trei ori (1574-1577; 1578-1579; 1583-1591).  A fost zugrăvit de cronicarul Grigore Ureche ca fiind: „domnu blându, ca o matcă fără ac, la judecată dreptu, nebeţiv, necurvar, nelacom, nerăsăpitoriu, putem să-i zicem  toate spre izvod le-au ţinut, ca să nu să smintească.”

Porecla de Şchiopul i-a fost dată ca urmare a unei boli, reumatism sau artroză, care-i provoca dureri şi-l făcea să şchioapete. În 1591 părăseşte tronul şi Ţara  Moldovei, într-un exil autoimpus.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Ştefan Lacusta – porecla

Stefan al V-lea a fost domn al Moldovei (1538-1540). A primit porecla de Lăcustă chiar de la contemporanii săi şi ea se datorează unei pustiitoare invazii de lăcuste care a lovit Moldova: „în zilele acestui Ştefan-vodă, fosta-au foamete mare şi în Ţara Moldovei şi la unguri, că au venit lăcuste multe, de au mâncat toată roada, pentru aceea l-au poreclit şi i-au zis Lăcustă.”

Ştefan Lăcustă a căzut victimă al unui complot al boierilor, care au pătruns în noaptea de 20-21 decembrie 1540 în locuinţa sa şi l-au ucis.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Petru Rares – porecla

Petru al IV-lea Rares a fost domn al Moldovei (1527-1538; 1541-1546).

Fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare, s-a ocupat în tinereţe cu negoţul de peşte, vânzând peşte în cantităţi mari, cu maja (unitate de măsură a greutăţii, reprezentând „un car mare de peşte, tras de patru sau şase boi”); de aici, porecla de Măjariul, cunoscută în vremea lui Grigore Ureche.

Porecla de Rareş a moştenit-o de la tatăl său adoptiv, ea însemnând la origini „cel cu păr rar”.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009

Radu II Praznaglava – porecla

Radu II Praznaglava a fost domn al Ţării Româneşti (1420-1422; 1427). A fost fiul nelegitim al domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).

A fost poreclit, încă din timpul vieţii, Praznaglava. Nu se ştie exact de ce i s-a dat această ciudată poreclă, ce vine din slavonă şi care înseamnă cap gol.

C.C. Giurescu considera că înţelesul poreclei este de pleşuvul sau chelul, iar Nicolae Iorga adăuga interpretarea de simplu, prostul;

Pe de altă parte, Constantin Razachevici consideră că înţelesul nu poate fi acela de fără minte, adică prostul, deoarece poreclele atribuite monarhilor în Evul Mediu, în Ţara Românească, ca şi în Europa, vizau defectele fizice (Pleşuvul, Ologul, cel Orb, cel Şchiop, Surdul) si nu pe cele mentale, în afara unei nebunii evidente, ceea ce la domnii români nu este cazul.

*****

sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009