Pompei – orasul ingropat de viu (I)

Pompeiul era un oraş nu prea mare: număra numai 20.000 de locuitori. Dar, din cauza bogăţiilor şi tradiţiilor lui, cât şi a climei blânde ori a aşezării încântătoare se bucura, în întreaga Italie, de un renume bine meritat.

Era un oraş realmente vechi şi cu o istorie bogată. Cu 1000 de ani  î.Hr., împinşi de triburile dorice, eolinii şi ionii au emigrat din Grecia şi s-au aşezat la Marea Neagră şi Marea Mediterană. În aceste fel îi întâlnim pe greci în Golful Napolitan. Aceştia erau în cea mai mare parte negustori care se amestecau uşor cu băştinaşii, impunându-le limba şi cultura lor superioară. De-a lungul golfului s-a dezvoltat centrul Neapole, iar mai la sud Herculaneum şi Pompei. Aceste oraşe au fost ocupate pe rând de etrusci, pelazgi şi samniţi. După războiul samnit (343-290 i.Hr.), Pompei, împreună cu întreaga Campanie, a trecut în stăpânirea romanilor.

Principala sursă a bunăstării Pompeiului o constituia aşezarea oraşului şi clima lui. Romanii au înălţat în încântătorul golf vilele şi palatele lor de vară, iar pe măsură ce numărul acestora creştea, cetatea de piatră, ţiglă şi mortar se transforma într-o localitate din marmură şi fântâni arteziene, din porticuri şi bronz. S-au înălţat monumente, amfiteatre, un teatru dramatic, trei băi termale, cât si un sistem de canalizare care asigura apa în casele bogaţilor romani.

Chiar şi familiile împăraţilor romani petreceau lunile de vară în palatele lor din Pompei. În legătură cu şederea lor aici, a avut loc un caz tragic, notat în cronici. În anul 21 d.Hr., fiul viitorului împărat Claudiu, în vârstă de 13 ani, se juca aruncând o pară pe care o prindea direct în gură. Para i-a căzut odată mai adânc, probabil direct în beregată, şi băiatul s-a sufocat înainte de a-i veni cineva în ajutor.

Asupra împrejurimilor veghea vârful ascuţit al Vezuviului. Din pictura murală de la Pompei ştim că atunci nu era un vulcan deschis. Pe înălţimile muntelui păşteau oi: podgoriile şi viile erau risipite pe coline. Vezuviu amuţise din cele mai îndepărtate timpuri, iar oamenii uitaseră că muntele înecat în verdeaţă putea fi un vulcan ameninţător.

În amiaza zilei de 5 februarie  a anului 63 Campania a suferit un puternic cutremur de pământ. Zguduiturile mari au făcut ca unele clădiri publice să fie puternic afectate. Catastrofa a produs cele mai mari pagube forumului din oraş. Templele lui Jupiter şi Apollon s-au transformat în ruine. Canalizarea a încetat să mai funcţioneze, iar locuitorii au început să se folosească de vechile fântini, care se aflau pe străzi.

Dar atunci nimeni n-a bănuit că vinovat ar putea fi Vezuviu. Aburul şi gazele adunate în vulcan căutau să iasă afară, dar n-aveau atâta putere să răbufnească. Locuitorii Campaniei au pus catastrofa pe seama zeilor şi s-au străduit ca supărarea lor s-o îmbuneze prin sporirea substanţială a ofrandelor.

La un an după această catastrofă a avut loc la teatrul napolitan un mare festival muzical. Se reproducea şi împăratul Nero, în rol de cântăreţ, fiind un histrion pătimaş, considerându-se cel mai mare artist din lume. În momentul în care se afişa cu arta lui, aplaudat de mulţime şi de clica organizată de pretorieni, a avut loc un nou cutremur de pământ şi zidurile teatrului s-au transformat în ruine. Spectatorii au fost cuprinşi de panică, dar Nero a rămas pe loc cu sânge rece, dobândindu-şi faimă în întreg oraşul.

Partea a doua Aici