Arhive etichetă: nebun

Nebunul cu părul roşu

În 1873, Van Gogh lucra la sucursala din Londra a firmei Goupil; locuia cu chirie la doamna Loyer şi era îndrăgostit de fiica acesteia, Ursula. Spre marea lui dezamăgire, află că aceasta este logodită. Iată momentul în care Vincent îşi mărturiseşte dragostea şi este respins, în versiunea lui Irving Stone, în cartea Bucuria vieţii.

” Vincent încercă să spună ceva drăguţ, ceva menit să deschidă drum mărturisirii pe care şi-o pregătea în gând. În semiîntunericul încăperii Ursula îşi întoarse faţa spre el. Licărirea lămpii îi aprindea luminiţe în ochi; când Vincent îi văzu ovalul feţei conturându-se prin întuneric, şi buzele roşii, umede, care se desenau pe albul mat al pielii, simţi că înlăuntrul lui se tulbură ceva. Se aşternu o tăcere plină de înţelesuri. O simţea parcă aplecându-se spre el, aşteptându-l să-i murmure cuvintele de dragoste de care nu mai era nevoie. Îşi umezi de câteva ori buzele. Ursula întoarse capul, îl privi în ochi peste umărul uşor ridicat şi se năpusti afară. Îngrozit la gândul că scapă prilejul, se luă după ea. Fata se opri o clipă sub măr.

Continuă citirea →

Articolul în care a fost tipărit, pentru prima dată, numele lui Vincent Van Gogh

În 1888, în ajunul Crăciunului, în timp ce Paul Gauguin era oasptele său, fără un motiv anume, Vincent Van Gogh a luat un brici cu care a vrut să-l rănească pe prietenul său. Paul fuge înspăimântat şi petrece noaptea într-un hotel. Între timp, Vicent îşi taie lobul urechii şi îl dă unei dame de companie pe nume Rachel. Le Forum republicain a anunţat astfel arlezienilor evenimentul:

Continuă citirea →

Nicolae Iorga – portret subiectiv

„Cu Iorga se putea înţelege oricine foarte uşor, numai să-i fi spus de trei ori pe zi că era genial, că era cel mai mare istoric, cel mai mare poet, cel mai de seamă autor dramatic, cel mai iscusit om de stat, şi în general orice, precedat de un superlativ. În realitate era un dement.

Continuă citirea →

Ivan cel Groaznic – despotul pocăit

Ivan cel Groaznic - ţarul Rusiei

Din cauza războaielor pe care le-a purtat, a terorismului politic şi a păcatelor proprii – inclusiv faptul că şi-a ucis un fiu – primul ţar al Rusiei este cunoscut sub numele de Ivan cel Groaznic. Şi-a început domnia hotărât să facă din Moscova „a treia Romă“ şi a murit înălţând rugăciuni pentru victimele lui.

Continuă citirea →

Ludovic al II-lea, regele nebun – ultima parte

Nebunia regelui

Ludovic II, regele Bavariei

În afară de mania construcţiilor, Ludovic a început să dea şi alte semne, încă şi mai alarmante, de instabilitate psihică. Momentele de calm şi bună dispoziţie erau urmate de crize necontrolate de furie. Poruncea ca slujitorii nesupuşi să fie biciuiţi, torturaţi, închişi, exilaţi în America sau chiar decapitaţi, dar nu dădea vreun semn de surprindere sau nemulţumire când ordinele nu îi erau duse la îndeplinire. După ce îşi pierdea cumpătul şi lovea vreun servitor, regele încerca să-şi răscumpere gestul oferind daruri scumpe sau bani.

Gras şi neglijent în vestimentaţie, încerca uneori să-şi reînvie frumuseţea pierdută angajând frizeri pentru a-i ondula părul. Nimeni nu se putea apropia la mai mult de 45 de centimetri de el sau să vadă ce manâncă. Un ascensor de serviciu îi fusese instalat în dormitor, astfel ca mesele să-i poată fi servite fără să fie nevoit să vadă pe cineva. În cele din urmă, a ajuns să-şi strige poruncile din spatele uşilor închise şi să comunice cu propriii miniştri – pe care-i numea „gloata“, „haimanale“ şi „paraziţi“- doar în scris. Documentele oficiale rămâneau nesemnate sau erau pierdute. Într-un moment de luciditate, regele a mărturisit: „Nu aş fi ministrul meu pentru nimic pe lume!

Călătoriile cu servitorii sub clar de lună se încheiau adesea cu picnicuri, chiar dacă pamântul era acoperit de zăpadă, iar jocurile de copii se prelungeau până în zori. Iar dacă vremea proastă ducea la întreruperea vreuneia dintre excursiile sale nocturne, împreună cu escorta sa profita de ospitalitatea ţăranilor uimiţi. Erau voci pe care numai el le auzea şi conversaţii amuzante pe care le purta cu el însuşi.

Conspiraţia de înlocuire a lui Ludovic

La începutul anului 1886, necesitatea de a-l înlocui pe regele tot mai nebun devenise evidentă. Exista însă o problemă serioasă în ceea ce privea succesiunea. În timpul războiului franco-prusian, prinţul Otto începuse sa dea semne de nebunie. „Se poartă ca un lunatic, scria Ludovic despre fratele său mai tânăr, se strâmbă îngrozitor, latră ca un câine şi câteodată spune cele mai indecente lucruri; după care pentru o vreme se poartă din nou normal.“ În 1875, Otto fusese declarat nebun incurabil şi internat. Decişi, miniştrii au hotarât să-l facă pe Otto rege cu numele; puterea reală avea să fie deţinută de unchiul regelui, în vârsta de 65 de ani, prinţul Luitpold, în calitate de regent. Mai întâi însă trebuia înlăturat Ludovic. Pentru aceasta, au apelat la renumitul psihiatru dr. Gudden, care a fost convins să-şi asume ceea ce el numea „dureroasa sarcină“ de a-l declara pe regele Bavariei nebun.

După ce a adunat mărturii de la slujitori din trecut şi din acel moment al casei regale, doctorul Gudden a depus la data de 8 iunie 1886 un raport de 19 pagini. „Maiestatea Sa se află într-un stadiu avansat de debilitate mintală“, era concluzia doctorului Gudden; boala lui „trebuie declarată incurabilă şi este de aşteptat o agravare a deficienţelor sale psihice”. Cum această stare se va prelungi până la sfârşitul zilelor sale, „Maiestatea Sa trebuie considerarată incapabilă de a mai guverna regatul”.

Doctorul Gudden nu l-a examinat niciodată personal pe rege, aparent mulţumindu-se să adune informaţii la mâna a doua. Mărturiile favorabile au fost ignorate, căci erau şi servitori care au atestat bunătatea regelui. Printre ţărani a rămas o figură îndrăgită, chiar dacă puţin ciudată. Existau două suflete distincte în pieptul lui Ludovic, scria cu tristeţe un curtean, „Sufletul unui tiran şi sufletul unui copil”. Când i s-a prezentat cancelarului Bismarck un exemplar din necruţătorul raport al lui Gudden, acesta l-a expediat ca reprezentând „scotocire în coşul de hârtii şi dulapurile regelui”.

Farsa arestării

Pe data de 9 iunie, spre miezul nopţii, o comisie condusă de ministrul de Externe baronul von Crailsheim a sosit la castelul Hohenschwangau pentru a-l informa pe Ludovic de înlăturarea de pe tron. Aflând că regele se afla la castelul său de basm din apropiere, Neuschwanstein, membrii comisiei au decis să amâne neplăcuta misiune până a doua zi dimineaţa. Aşa că s-au aşezat la o cină alcătuită din şapte feluri de mâncare şi stropită cu 40 de litri de bere şi 10 sticle de şampanie, după care s-au dus la culcare. La ora trei dimineaţa, baronul von Crailsheim i-a trezit pe colegii săi din comisie. Un vizitiu pe nume Osterholzer se furişase din castel şi se bănuia că pornise spre Neuschwanstein pentru a-l preveni pe Ludovic de arestarea iminentă. Pe întuneric şi o ploaie  torenţială, comisarii au pornit-o pe drumul şerpuit ce ducea la reşedinţa regelui – dar la poartă au fost întâmpinaţi de un poliţist care le-a oprit intrarea. În momentul în care un grup de ţărani devotaţi lui Ludovic şi-a făcut apariţia şi a început să-i ameninţe pe membrii comisiei, aceştia s-au retras la Hohenschwangau.

Nici nu apucaseră să ajungă la castelul în care se credeau în siguranţă, când au fost arestaţi şi siliţi să  se întoarcă la Neuschwanstein, unde au fost închişi în camere separate. Li s-a comunicat că regele, mâniat, dăduse ordin să fie omorâţi. Spre prânz,  furia monarhului se transformase în resemnare; membrii comisiei au fost eliberaţi şi s-au îndreptat în mare grabă spre Munchen. Ce sa facă acum, l-a întrebat Ludovic pe un curtean credincios. A fost sfătuit să ceară spriiinul poporului, făcându-şi apariţia în public în capitală sau să fugă peste graniţă în Austria. Regele însă a cerut otravă, iar când a fost refuzat, a cerut cheile turnului. Prefera moartea prin înec, a declarat Ludovic, căci nu l-ar fi desfigurat atât de mult ca varianta aruncării din turn. Speriat, slujitorul i-a spus că de fapt cheile tumului se pierduseră. Ludovic a cerut coniac şi şampanie şi a început să bea.

O a doua comisie, de data aceasta condusă de doctorul Gudden, a sosit la reşedinţa din munţi a regelui în zorii zilei de 12 iunie. Cu ajutorul unui servitor, Ludovic a fost ademenit spre scara turnului, unde a fost prins de infirmierii de la ospiciul din München. „Maiestatea Voastră„, i-a spus doctorul, „misiunea pe care trebuie să o îndeplinesc în acest moment este cea mai tristă din viaţa mea.” Din cauza stării sale psihice, Ludovic urma sa fie înlocuit de prinţul Luitpold şi pus sub pază în castelul Berg. „Cum poţi să mă declari nebun fără să mă consulţi mai întâi?”, a întrebat   „Nu era nevoie de nici un consult”, a răspuns doctorul Gudden, ţinând oont de nenumăratele dovezi pe care le adunase.

Moartea regelui

Moartea regelui Ludovic II

În jurul orei trei dimineaţa, regele, de o paloare cadaverică, şi-a luat rămas-bun de la slujitorii săi credincioşi de la Neuschwanstein şi s-a urcat într-0 trăsură căreia îi fuseseră scoase clanţele dinspre interior ale portierelor. Afară, în faţă şi în spate, stăteau infirmierii ospiciului. O trasură preceda şi o alta urma caleaşca regală pe drumul de opt ore până la castelul Berg.

Palatul de pe malul lacului fusese transformat într-o închisoare regală, cu bare de fier la ferestrele apartartamentelor lui Ludovic şi vizoare instalate la uşi. Ludovic s-a comportat calm şi s-a retras după prânz, cerând să fie trezit ca de obicei la miezul nopţii. Ordinul i-a fost însă ignorat şi regele părea iritat în momentul cănd s-a trezit spre zori. Deşi nu i se permisese să participe la slujba de duminică, doctorul Gudden a fost de acord să îl însoţească într-o plimbare mai târziu în cursul dimineţii; doi infirmieri îi urmau discret la distanţă. Doctorul Gudden era atât de mulţumit de pacientul său, încât la a doua plimbare, după-amiaza, s-a lipsit de aceştia. S-a dovedit însă a fi o greşeală fatală.

Cum nu a existat nici un martor la moartea lui Ludovic şi a doctorului Gudden, povestea adevărată nu va fi cunoscută niciodată. Cel puţin unul dintre biografii regelui a ajuns la concluzia că Ludovic l-a ucis pe psihiatru, iar apoi s-a sinucis; departe de a fi nebun, regele a înţeles că viitorul nu îi rezervă decât o viaţă în dizgraţie şi detenţie. Unul dintre contemporanii săi se pare că era de aceeaşi părere. Auzind de moartea vărului său, împărăteasa Elisabeta a Austriei a declarat cu tristeţe: „Regele nu era nebun; era doar un excentric care trăia într-o lume a visurilor. Ar fi putut să fie tratat cu mai multă blândeţe şi astfel s-ar fi evitat un sfârşit atât de tragic.“

prima parte aici

*****

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

Fericită ţară

Alexandru Dimitrie Sturdza (1833-1916), preşedinte al P.N.L. (1892-1908) şi de mai multe ori prim-ministru, suferea în ultimii săi ani de viaţă de o evidentă slăbire a nervilor.

Într-o şedinţă de guvern din 1908, Sturdza a început să meargă pe sub masă în patru labe, strigând cât putea de tare: „Să iasă Carada de sub masă!”, referindu-se la unul din adversarii săi politici.

Mergând la Paris pentru consult la celebrul doctor Pierre Marie, acesta a spus:

„Fericită ţară! Este nebun de zece ani!” 🙂

Auguste Comte era puţin nebun

Auguste Comte a avut o mare şi durabilă influenţă asupra orientărilor filosofice a savanţilor secolului al XX-lea. Are meritul deosebit de a fi cel care inventează termenul de „sociologie”. A fost în realitate pe jumătate nebun.

Stătea închis în camera sa, scria scrisori incoerente, cu cuvinte pe care le sublinia şi care se referau la fapte absolut neînsemnate.

Cu prilejul unei plimbări, a vrut să se arunce în lacul Enghien, antrenând-o şi pe soţia sa. A fost internat la spitalul condus de doctorul Esquirol – care i-a diagnosticat un acces de megalomanie – şi unde, într-una din zile a înfipt furculiţa în obrazul unui gardian.

În ziua ieşirii sale din stabiliment a semnat actul de eliberare cu numele de Brutus-Bonaparte-Comte.

Pe timpul când lua masa, recita pasaje din Homer, şi cerea să i se servească „fundul suculent al unui porc!”

Mai târziu, aflându-se pe podul Artelor, a încercat să se arunce în Sena.

Întreaga sa viaţă este punctată de accese de nebunie întrerupte de perioade de luciditate, timp în care de fapt şi-a compus şi publicat opera.

Califul si nebunul

calif

Califul din Hedjas era drept, dar era foarte aspru şi numai simpla pronunţare a numelui său inspira spaimă tuturor supuşilor.

Într-o zi, pe când cutreiera ţinutul singur şi fără nici o suită, a întâlnit un arab. Califul s-a dus la el şi l-a întrebat dacă îl cunoaşte pe calif.

E un monstru, răspunse arabul, un monstru însetat de sânge.

Dar de ce e învinuit?

– De toate fărădelegile tiranilor.

– L-ai văzut vreodată?

– Nu.

– Ei bine, uită-te la mine. Eu sunt califul.

Arabul îl privi şi îi spuse fără să clipească:

Toţi membrii familiei mele au câte o zi pe an în care înnebunesc. Se vede că azi e ziua mea! 🙂