Arhive etichetă: prietenie

Prietenia unui om de litere talentat ar fi o mare binefacere. Mare păcat că cei a căror bunăvoinţă o doreşti sunt întotdeauna morţi!

scriitor

Prietenia unui om de litere talentat ar fi o mare binefacere. Mare păcat că cei a căror bunăvoinţă o doreşti sunt întotdeauna morţi! (Jules Renard)

Reclame

Paul Verlaine şi Arthur Rimbaud. Secretele unei prietenii intime (I)

Paul Verlaine - Arthur Rimbaud

Paul Verlaine, poet francez, născut la Metz (1844-1896). Mai întâi, „poet-funcţionar” şi de salon, profesând un ideal umanitar, el a cunoscut o confuzie morală datorită unei iubiri nefericite, alcoolismului şi înrâuririi lui Baudelaire (Poeme saturniene, 1866; Sărbători galante, 1869). După o perioadă de linişte (Cântecul bun, 1870), întâlnirea cu Rimbaud i-a bulversat întreaga sa viaţă. Şi-a regăsit credinţa catolică (Înţelepciune, 1881) şi energia creatoare şi a compus o poezie plastică şi muzicală (Odinioară şi curând, 1884). Devenit, fără voia lui, şef de şcoală „decadentă”, a publicat Poeţi blestemaţi (1884) şi apoi a rătăcit cu cameră mobilată prin spitale, publicându-şi poeziile culese de circumstanţă (Paralele, 1889, Invective, 1893).

În 1871, Verlaine l-a întâlnit pe Arthur Rimbaud, atunci în vârstă de 17 ani. Acest adolescent de geniu scrisese deja câteva dintre cele mai frumoase poeme ale sale, înţelepte şi bulversante, care urmau să alipească poeziei noi domenii, cucerite în lumea stranie şi tenebroasă a inconştientului. Demersul poetic al lui Rimbaud, singular, iraţional, a deschis calea expresionismului, simbolismului şi suprarealismului. Lucru remarcabil, dar poetul şi-a scris întreaga sa operă într-un interval de timp foarte scurt, din 1869 până în 1873.

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. De la prietenie la dragoste

indragostiti

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

Continuă citirea →

Mihail Lermontov – Iubiri neîmplinite

Lermontov

În toamna anului 1828, pe când avea 14 ani, Mihail Lermontov s-a mutat împreună cu bunica sa  la Moscova, pe strada Povarskaia, în casele unui anume Cernov. În vecinătate locuia familia Lopuhin, în sânul căreia avea să se simtă în curând cum nu se poate mai bine; găsise acolo un prieten de aceeaşi vârstă, pe Aleksei, şi trei fete, pline de viaţă.

Cea mai mică, Varvara, nu pare să fi fost prea atrăgătoare:

Ea nu prin frumuseţe-mbată,

Robind pe tineri visători…

va spune Lermontov într-un poem. Şi totuşi, l-a cucerit prin „mersul ei şi vorba-i… De-o minunată simplitate”. L-a iubit, pare-se, şi ea, fără a i-o mărturisi, şi:

Continuă citirea →

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu

Mihai Eminescu

Aş fi vrut să-l cunosc pe Eminescu. Am impresia că l-aş fi adorat pentru caracterul său ales, pentru înaltele-i aspiraţii, pentru sufletul său frumos. Din câte mi-au povestit contemporanii săi, mai ales Al. Vlahuţă, reiese că nefericitul poet era un om senin, grav, demn, discret, respectuos pentru înaintaşi, cuviincios; avea cultul prieteniei, al iubirii, o permanentă dorinţă de a se ridica spiritualiceşte pe măsură ce fiziceşte se degrada. De altfel, întreaga sa operă este a unuia care a crezut, care a satirizat, dar n-a zeflemisit, care a tins spre elevaţie şi nobleţe, spre îndreptarea societăţii, spre ridicarea neamului său.

sursa: Victor Eftimiu, Portrete şi amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1965, pag.184

Eminescu şi Creangă – o mare şi frumoasă prietenie

Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum. Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

Continuă citirea →

Marea pasiune a lui Voltaire

Voltaire a cunoscut-o pe viitoarea doamnă du Chatelet prin 1716, când ea avea 10 ani;  în acel an el îl frecventa deja pe baronul de Breteuil la castelul său din Preiulli. Mica Emilie, care studia, sub supravegherea tatălui său, latina, italiana, engleza şi cuteza la 15 ani să realizeze o traducere completă din Vergiliu, a fost cu certitudine fiica spirituală a lui Voltaire. De multe ori Voltaire a spus mai târziu, vorbind despre ea: „Am văzut-o născându-se”.

Emilie de Breteuil s-a căsătorit la o vârstă fragedă cu marchizul de Chatelet, gentilom autentic, imbecil incontestabil; bogat prin naştere, el deţinea mari proprietăţi în Champagne şi Normandie, dar starea lui materială devenise precară ca urmare a relei lor administrări. Ea a avut, poate cu marchizul, doi copii, un fiu şi o fiică.

Doamna du Chatelet a trăit, încă din prima tinereţe, două scurte aventuri galante cu domnul de Guebriand şi cu ducele de Richeliu. Să ne convingă aceste două episoade sentimentale că doamna du Chatelet era mai puţin urâtă decât s-a afirmat? Oricare ar fi adevărul, la vârsta de 25 de ani, doamna du Chatelet era, după mărturia, puţin suspectă, a prietenelor ei, doamna de Staal şi doamna du Deffand, o femeie înaltă şi uscată, cu pieptul plat, cu picioarele enorme şi mâini uriaşe, pielea ca o răzătoare, o faţă slabă, un ten cărămiziu, dinţi rari şi stricaţi şi o talie demnă de garda elveţiană. Veninoasa doamnă du Deffand vorbea şi de gustul marchizei pentru giuvaieuri şi tot felul de fleacuri cu care se împopoţonează. Marchiza apare în public încărcată de diamante ca un pom de Crăciun, fardată strident, acoperită de panglicuţe; ceea ce o face pe devotata ei prietenă să o compare cu măgarul unei procesiuni pontificale, încărcat cu relicve.

Da, dar ea stăpânea latina, italiana, engleza, ştiinţele din vremea aceea şi, când nu era absorbită de studii şi meditaţii, putea susţine conversaţia cea mai spirituală din lume. Incontestabil, doamna du Chatelet depăşea, prin preocupările sale intelectuale, pe celelalte femei celebre ale epocii, ceea ce explică, într-o anumită măsură, ironiile muşcătoare la adresa ei.

Voltaire a reînnodat legăturile cu ea în 1729, dar abia în 1733 legătura lor a cunoscut farmecul intimităţii depline. Voltaire s-a simţit măgulit să cucerească o marchiză autentică şi la fel de măgulit de faptul că ea ieşise în societate însoţită de oameni de vază ca ducele de Richeliu. În plus, înaintea marchizei, nici o femeie nu-i oferise motive de încântare a spiritului. Voltaire a fost cucerit de farmecul, nou pentru el, pe care îl răspândea o femeie a cărei inteligenţă era pe măsura lui.

Marchiza a trăit şi ea o revelaţie identică, poate chiar mai intensă decât Voltaire.  Căci el era un om al zilei fiindcă petrecuse trei ani în Anglia şi încă în calitate de exilat şi de persecutat. Inima, spiritul şi vanitatea marchizei au fost deopotrivă cucerite, fără a mai socoti că din toate punctele de vedere ea nu avea decât de câştigat dintr-o legătură cu Voltaire. Cu o cruzime de care numai o prietenă intimă e în stare, doamna du Deffand constată şi descrie prea bine câteva dintre aceste motive: „Datorită lui, ea a devenit obiect al atenţiei publice şi subiect al conversaţiilor particulare; datorită lui, ea va trăi secole de-a rândul şi, aşteptând asta, ea îi datorează şi ceea ce o face să trăiască în secolul de faţă.”

Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Chatelet şi Voltaire? Între ei prietenia a ocupat un loc mult mai important decât dragostea propriu-zisă. A fost în primul rând o legătură intelectuală. Când a început legătura lor, marchiza, e adevărat, n-avea decât 27 de ani; dar ea avea experienţa vieţii, trăise două aventuri, ca să nu mai vorbim de soţul legal; aşa că, cel puţin, curiozitatea ei faţă de aventurile galante putea să se fi potolit deja. În cel priveşte pe Voltaire, el avea aproape 39 de ani şi nu se dovedise niciodată foarte înzestrat pentru bătăliile amoroase. Se poate spune deci că uniunea dintre Voltaire şi doamna du Chatelet a fost o legătură mai ales intelectuală timp de câţiva ani şi exclusiv intelectuală mai apoi.

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.

La moartea doamnei du Chatelet, Voltaire avea 55 de ani. De atunci nu a mai existat nici o femeie în viaţa lui!

Ion Bratianu vazut de regina Maria

Desi impovarat de gloria tatalui sau, era o personalitate prin el insusi si ceea ce pentru mine avea pe atunci mai multa insemnatate, Ion Bratianu al II-lea era un tovaras cat se poate de placut; trebuie chiar sa adaug aici ca avea slabiciune pentru femei.

Inalt, insa chiar din tinerete de o statura cam greoaie, avea ochi negri frumosi si catifelati, insa vocea cam prea subtire. Ironic fara rautate, chibzuit pana la viclesug, nu lasa sa scape nimic privirilor lui. Miscarile ii erau incete, indolente. Nicioadata n-a prea dat atentie felului cum se imbraca.

Pe vremea aceea era cu grija inabusit de catre Dimitrie Sturdza, dar se vedea totusi in chip netagaduit ca avea sa ajunga departe.

Bratianu, simtind ca in mine era viitorul, nu facu niciodata greseala de a ma priva sa inteleg de la inceput ca pentru el cel putin existam si nu numai intr-un singur inteles al cuvantului.

Daca as spune ca pe atunci imi placea, as spune mai mult decat adevarul, dar era un om ce nu putea fi trecut cu vederea; isi dadea toata osteneala ca sa fie placut, era tanar, ambitios, departe vazator si de la inceput fusese cat se poate de pretuit de catre regele Carol.

Ca ministru al comunicatiilor era datoria lui sa ne insoteasca  de cate ori calatoream prin tara. Nu si-ar putea inchipui cineva un tovaras de calatorie mai placut. Tovarasia lui era invioratoare, conversatia hazlie, plina de duh, interesanta, dar cu toata purtarea lui ademenitoare nu pierdea niciodata prilejul de a te face sa simti ca glumele si curtenia lui nu erau decat invelisul unei personalitati hotarate si neinduplecate ce se ascundea dedesubtul lor.

Sotului meu ii placea Bratianu, insa nu fara o usoara nuanta de teama; nu stia inca bine cu ce fel de om avea de-a face. Era Bratianu ceva ce destepta o senzatie de neliniste; mana cu care te atingea era parca imbracata intr-o manusa de catifea, sub care nu prea ghiceai ce se ascundea.

Bratianu era ademenitor cu femeile; ii placeau si stia cu o nuanta de orientalism sa-si puna in joc farmecul lui de cuceritor, avand totusi grija sa nu fie niciodata amagit.

Ne-a fost ursit sa ne sfatuim adesea impreuna mai tarziu, cand ne-a venit vremea, lucru care a fost mult criticat si comentat in mii de feluri. Iubirea ce o simteam amandoi pentru Romania ne-a facut sa ne folosim de putinta noastra de a munci si de a ne dovedi prin fapte patriotismul. Aceasta a fost legatura temeinica a prieteniei noastre.

sursa: Maria, regina Romaniei – Povestea vietii mele, vol. II, Ed. Moldova, Iasi, 1991

Despre prietenie – Octavian Paler

Nu rupe firul unei prietenii, căci, chiar daca îl legi din nou, nodul rămâne!