Arhive categorie: Opinii

Despre prejudecăți și filme

Circulă pe net o informație halucinantă: celebrul film „Pe aripile vântului”, interzis de HBO! Pelicula este considerată rasistă!

Am crezut inițial că este fake news și nu i-am dat prea mare importanță. Știrea senzațională s-a dovedit însă reală. Pelicula premiată cu opt Oscaruri, unul dintre cele mai vizionate filme din istoria cinematografiei mondiale, a căzut victimă în recentul război împotriva rasismului din SUA. Povestea de dragoste dintre Scarlett O’Hara și Rhett Butler în timpul războiului civil american a ajuns o temă controversată într-o perioadă dominată de așa numita „corectitudine politică”.

Retragerea filmului mi se pare o dovadă de cenzură stupidă și oricum tardivă. Reamintesc faptul că „Pe aripile vântului”, ecranizare a romanului omonim scris de Margaret Mitchell, datează din 1939!

E oare o decizie necesară? Personal, mă îndoiesc de utilitatea ei. Sunt convins că nu o operă de artă perpetuează prejudecățile condamnate azi despre populația de culoare, ci o societate lipsită de educație și ușor manipulabilă.

Ce se întâmplă astăzi este de fapt un eșec al societății democratice, un semnal de alarmă care se alătură altor acțiuni care vizează limitarea libertății de expresie. S-a ajuns în situația absurdă de a se interzice filme, exact ca într-un stat totalitar.

Cineva ne explică cum trebuie să interpretăm filmul, în ce context istoric se desfășoară, ce trebuie să înțelegem din el. Să ne amintim romanul lui George Orwell, „1984”, cu poliția gândirii în acțiune. Departe de a fi doar o distopie învechită, odată cu trecerea anilor, el devine tot mai actual.

Despre imperfecțiuni

E vară. Pe lângă beneficiile mult așteptate (concedii, călătorii etc.), apar și mici probleme. O dată cu căldura, a venit momentul să mai renunțăm la unele haine, din păcate la cele care ne ascundeau imperfecțiunile fizice. De multe ori îngăduitori cu noi înșine, suntem nevoiți să recunoaștem că imaginea pe care o vedem în oglindă nu ne surâde deloc. Semnele trecerii timpului se încăpățânează să devină tot mai vizibile de la un an la altul. Kilogramele în plus, tratate cu îngăduință până acum, se alătură ridurilor și cearcănelor și ies în evidență cu obrăznicie. Se cer măsuri imediate și, în consecință, se fac promisiuni ferme. Gata cu viața sedentară de până acum, fuga la sălile de fitness (atunci când se vor deschide) și la magazinele care pot oferi acele haine comode, ușoare, adecvate corpului răsfățat și obosit. Problema pare rezolvată. Oricum, ne consolăm cu gândul că ceilalți au mai multe defecte decât noi.

Agitația asta ne prinde bine. Avem impresia că am rezolvat ceea ce era mai urgent. Dar mai este ceva, ceva mult mai important. Nu trebuie să suferim de vreo agerime prea mare a minții ca să ne dăm seama că avem nevoie, vara asta și toate celelalte anotimpuri care vor veni, să privim mai des în oglinda sufletului nostru, să zăbovim mai mult cu noi înșine, să ne acordăm răgazul reflecției. Ce ar trebui să căutăm în această confruntare cu sine? Tot ce face valoarea și sensul unei vieți. Vom găsi, probabil, unele virtuți care ne mulțumesc și destule lucruri care ne supără. Ce vom face cu imperfecțiunile morale descoperite? Le putem acoperi repede cu promisiuni efemere de schimbare sau vom înțelege că trebuie să îndepărtăm viermele invidiei, să renunțăm la balastul de ură și resentiment și că fără toleranță și compasiune nu ne putem găsi liniștea lăuntrică. Să ne amintim și vorbele lui Seneca: „Nu există niciun rău care să nu promită ceva. Lăcomia promite bani, luxul promite plăceri fără număr și de tot felul, ambiția, însărcinări și favoruri și, prin aceasta, puterea cu tot ce implică ea.”

Povara viciilor noastre

Cu cât înaintăm în viață cu atât mai mult ducem povara viciilor noastre. Răutatea, invidia, vanitatea, egoismul și ipocrizia își pun uneori amprenta pe chipul nostru, dar cel mai adesea ne schimonosesc sufletul.

Apăsați de cenușiul cotidian, mulţumiți cu judecăţi standard, ne adăpostim în spatele tiparelor şi al locurilor comune, fără a avea puterea sau măcar dorința de a ne sustrage acestui destin. Așteptăm de la ceilalți ceea ce nu putem face noi înșine, uitând că orice schimbare a lumii începe cu fiecare dintre noi. Ne gândim tot mai puțin la prietenie și tot mai mult la interesele de moment. Minți fără minte, ne amăgim cu speranțe și iluzii.

Nici nu ne dăm seama când ne trece vremea, când periplul nostru printr-o viață grăbită e aproape să se încheie… Și abia atunci, poate, ajungem să ne gândim la ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipsește: lumea utopică a inocenței, înțelegerii, răbdării și generozității.

Dacă patimile freamătă în noi…

Am ieșit aseară la o plimbare cu bicicleta în jurul Râmnicului… Mărturisesc însă că aceste ieșiri solitare nu-mi aduc satisfacțiile pe care alții, poate, le au. Chiar dacă mă aflam în mijlocul naturii, căutam cu privirea oamenii. Indiferent de dezamăgirile pe care le am față de comportamentul sau atitudinea unor semeni, rămân cu sufletul deschis și încrezător în cei din jurul meu. Îmi este clar că nu îndepărtându-ne de ceilalți găsim liniștea de care avem nevoie, ci urmând sfatul înțeleptului: „afară poate răsuna orice fel de zgomot, numai să nu fie zarvă înăuntrul meu, să nu se lupte între ele pofta și teama, avariția și necumpătarea, să nu fie în război și să se izbească una de alta. La ce bun liniștea unui cartier întreg, dacă patimile freamătă în noi?”

Mici valuri clipocind la suprafaţa  unei vieți meschine

Avem de multe ori naivitatea să credem în buna credință a celor din jurul nostru, dar experiența vieții ne arată că nu trebuie să ne amăgim în această privință. Oricine – spunea Baltazar Gracian – e-n stare să-ți fie neprieten, nu și prieten; puțini pot face bine, dar aproape toți rău.

După împrejurări și interese, comportamentul aceloraşi indivizi manifestă contradicţii flagrante. Ba se înclină cu servilism, ba se lasă pradă frustrărilor îndelung reprimate. Respectă forța, dar se arată prea rar impresionați de bunătate, care este privită drept o formă de slăbiciune. Simpatia devine curând admirație şi, abia  ivită, antipatia se transformă în ură.

Pentru unii, grupul din care fac parte într-un anumit context reprezintă un element de protecție, de siguranță. Doar acolo, ignorantul şi ambiţiosul sunt eliberaţi de conștiința nulităţii şi neputinţei lor și pot încerca, fără sentimentul apăsător al responsabilității, mărunte diversiuni alimentate de vechi resentimente.

Cu ideile lor cam înguste și egoismul adesea excesiv, astfel de personaje, lipsite de consistență și consecvență, predispuse spre intrigă și exagerare, fără prezența liniștitoare a bunului simț, încearcă să se agite, dar nu reușesc decât mici valuri clipocind la suprafaţa  unei vieți meschine.

O lume a unei singure boli și a mai multor măști

Cred că virusul COVID 19 există.

Sunt convins că trebuie respectate permanent măsurile elementare de igienă și măcar o perioadă cele de distanțare socială.

Am devenit precaut, atât față de pericolul reprezentat de virus, cât și față de cei care hrănesc temerile oamenilor și îi țin într-o continuă alarmă, înșelând buna lor credință și aruncându-i în extrema spaimei permanente.

Constat cu neliniște că mulți oameni, tulburați de avalanșa știrilor contradictorii, se lasă înspăimântați fie de o propagandă abilă, fie de puterea propriei fantezii.

Mă simt solidar cu cei care știu să păstreze echilibrul între siguranța (auto)impusă și riscul de a te bucura de viață.

Observ că o parte a elitei, până mai ieri veselă și risipitoare, și-a luat o mască de îngrijorare față de nefericirea publică.

Trăiesc într-o lume a unei singure boli, noul coronavirus, și a mai multor măști, de la cele care par să ne protejeze de suferințe la cele care ne fac tot mai greu de (re)cunoscut.

Constat că Domnul a găsit cu cale să cruțe viețile celor care se cred importanți. Epidemia nu s-a atins de niciunul dintre ei; n-aș putea spune c-au dat dovadă de prea multă recunoștință sau de vreun semn de căință și de schimbare a moravurilor.

Din lumea celor care… cuvântă

Spectacolul mediatic generat de noul coronavirus aduce în prim-planul vieții publice o serie de personaje banale care, grăbindu-se să participe la „ediții incendiare”, unde au loc „dezvăluiri-bombă”, încearcă să ne convingă că înfruntăm un „virus ucigaș”, avem de purtat un adevărat „război”, în care ne mândrim cu luptătorii din „linia întâi”, în condițiile grele în care avem în fiecare seară „bilanțul victimelor”.

Aceste clișee, promovate cu încăpățânare între avertismente, restricții și amenințări cu privire la viitorul nostru, ne conduc spre o situație ciudată în care propaganda este rostită ca adevăr, iar grotescul și drama sunt la fel de interconectate ca viața și moartea.

Ce nu trebuie să uităm

Navigând pe net, am observat cu neplăcere că sunt destui cei care sărbătoresc Ziua Europei, dar foarte puțini cei care își amintesc că astăzi se împlinesc 143 de ani de la un eveniment care ar trebui să fie mai aproape de sufletul și mintea fiecărui român.

Patrioții de ocazie uită că proclamarea Independenței României, cea mai importantă zi a națiunii noastre, nu numai că ar merita ceva mai multă atenție, dar și că această zi specială pentru noi, românii, nu poate fi umbrită de nimic altceva, nici măcar de alte celebrări.

Amețiți de multiplele semnificații istorice ale acestei zile, de curentul globalist sau de anumite interese, sunt destui cei care au lăsat bunul simț să se rătăcească în spațiul virtual, ignorând realitatea că sunt mai întâi români înainte de a fi orice altceva își închipuie ei că ar putea fi.

Educație și pandemie

Înțeleg beneficiile lumii digitalizate, de la comunicare, acces la informații și până la educația online, dar îi observ și limitele, dacă este folosită abuziv. Internetul a devenit esențial pentru munca, școala sau viața noastră socială și, adesea, pentru toate trei. În condițiile speciale impuse de pandemia recentă și de necesitatea integrării dispozitivelor digitale în cadrul actului educațional este incontestabilă asumarea în procesul de învățare a inteligenței tehnologice, ce poate complementariza (dar nu înlocui!) munca profesorului și aportul instituțiilor clasice.

Este evident că dezvoltarea tehnologică ridică noi sfidări în fața educației tradiționale. Dobândim noi dexterități și perspective, dar riscăm să le pierdem pe cele vechi. Accesul la o informație atât de variată nu poate înlocui competența prealabilă pentru a ști ce informație să cauți și ce să faci cu ea. Și ar fi o exagerare să-ți închipui că te poți cultiva singur doar dispunând de accesul la rețea. Mediul virtual nu trebuie fetișizat. Fără o pregătire atentă, promovează lectura rapidă, gândirea grăbită și învățarea superficială. În niciun caz mediul virtual nu poate substitui metodele clasice de achiziţie a unor instrumente culturale, de învăţare umană, de socializare şi interacţiune interpersonală.

Continuă citirea →

Gânduri despre trecut, prezent și viitor

Dramatismul unei situații-limită, de proporțiile unei epidemii, a captat interesul şi a fascinat imaginația multor istorici și scriitori de înainte și de după era noastră, de la Tucidide și Procopiu din Caesarea, de la Lucretiu şi Ovidiu, până la Boccaccio, Defoe și Camus.

Pentru spațiul românesc, foarte interesante sunt însemnările lui Ion Ghica cu privire la ciuma lui Caragea: „A fost în multe rânduri ciuma în țară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi și se crede că numărul morţilor în toată țara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă și violența era așa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort…”

Astăzi, interesul presei, avidă de împrejurări senzaționale, a fost stârnit mai mult decât oricând de pandemia recentă, o amenințare pentru toate statele lumii, pentru fiecare dintre noi. Emoția transmisă în rândul populației de valurile de vești cutremurătoare referitoare la victimele provocate de cea mai recentă amenințare la adresa omenirii a fost uriașă. Privită la început cu neîncredere și scepticism, pandemia a generat treptat tot mai multe îngrijorări cu privire la efectele ei imediate, dar și la consecințele economice și sociale.

Asistăm oare la prăbușirea unei lumi aflate în derivă? Suntem oare noi expuși celui mai mare pericol din ultimul secol? Greu de răspuns. Cert este că suntem martori la desfășurarea unei tragedii de ale cărei dimensiuni încă nu suntem pe deplin conștienți. Ne aflăm astăzi în fața fragilității ordinii pe care încercăm să o dăm propriei noastre vieți, suntem expuși permanentei primejdii a perturbării existenței noastre. Suntem la discreția cerințelor, urgențelor și evenimentelor exterioare. Într-un spațiu limitat tot mai mult de regulile impuse de autorități pentru a împiedica răspândirea noului virus, într-o perioadă în care comunitatea trăiește cu spaima nesiguranței, este necesar să ne cunoaștem limitele și să le acceptăm. Numai după ce înfruntăm adevărurile dureroase, putem găsi curajul și încrederea pe care le căutăm cu disperare pentru a ieși din acest impas.

Continuă citirea →

Vorbe, dar mai ales fapte bune

Nici unul dintre noi nu ştie cât o să mai ţină molima asta. Sunt momente în care ne simţim aruncați în derivă, expuși de parcă am fi pe cale să fim luați de vârtej şi nu avem nimic de care să ne agăţăm. Deprimați, triști, îngrijorați, trebuie  să facem un pas înapoi ș­i să ne (re)evaluăm viața. Ne descoperim spaimele şi slăbiciunile; pe ale noastre, cu înțelegere, pe ale celorlalți cu ochi critic. Ne consolăm cu ideea că nu suntem singuri în această situație dificilă. Uităm că flăcările focului nu sunt mai puţin dureroase când ştii că ard şi alţii cu tine.

Oamenii se îmbolnăvesc mai ales atunci când se lasă bântuiţi de gânduri neplăcute şi de temeri. Pentru a scăpa de ele, pentru a găsi protecție și siguranță, mulți au venit, destui ar vrea să plece. Plecăm în aceeaşi măsură pentru a fugi de ceea ce suntem ca şi pentru a găsi ceva ce căutăm.

O viață adevărată înseamnă o viață plină de sens ș­i de scop. Mi-e milă de cei care nu-şi dau seama că au deja ceea ce caută cu disperare: familie, dragoste, prietenie. Dar cu adevărat de compătimit sunt cei care nu au nimic.

Continuă citirea →

Virusul din noi

Pandemia recentă, care modelează funcționarea statului și îi determină în mare măsură traiectoria și care a monopolizat tardiv atenția presei și a clasei politice, oferă oamenilor obișnuiți răgazul necesar introspecției. Previzibil sau nu, o angoasă globală determină o promovare fără precedent a interiorizării și a conștiinței morale, ne obligă să ne afundăm în propriile gânduri.

Obligați la autoizolare, pentru prima dată după mulţi, foarte mulți ani, ne simţim îngrozitor de singuri. Credeam că nu ne mai temem de moarte. Știam că este inevitabilă, dar până acum nu-i dădusem o formă. Acum, când acest virus cumplit vine ca un tăvălug peste noi, zărim pentru prima oară forma pe care ar fi putut-o lua moartea şi ne simţim gâtuiți de panică. Uneori, suferința ajută. Lacrimile ne limitează curiozitatea la noi înșine.

Toţi trebuie să trăim în lumea asta şi sunt tot atâtea feluri de a te descurca în viaţă câţi oameni pe pământ. Unii, dominați de superstiții și frică, au încercat sentimentul de a fi intrat într-un timp de calamități inedite, care anunță apocalipsa. Mâna lui Dumnezeu poate fi văzută în orice întâmplare de către cei hotărâţi s-o găsească acolo, dar, până la urmă, la fel şi a Diavolului. Alții au devenit vânzători de speranţe şi de promisiuni deşarte. Şi, credeţi-mă, sunt o mulţime de oameni care cumpără aşa ceva. Nu puțini s-ar simți în siguranță în biserici, pioşi, la adăpostul sfinţilor şi al rugăciunilor. Cei mai în vârstă, care văd silueta morții aplecată asupra lor, nu se mai grăbesc. Și sunt de înțeles. Când ajungi la o vârstă mai înaintată, viitorul vine spre tine cu prea multă grabă şi fără a mai alerga tu în întâmpinarea lui.

Continuă citirea →

Suflete stricate

manViaţa cotidiană a ajuns să fie construită pe ipocrizie, alienări, neputinţe și nevroze. Indivizi complexați, dezamăgiți de propriile neîmpliniri, caută să iasă din periferia anonimă a politicii aruncând săgeți răutăcioase, atinse cu buruiana invidiei și muiate în veninul patimii. Discipoli ai ignoranței, vorbesc prostește și critică obraznic pe cei care nu le împărtășesc puținele idei pe care le promovează agresiv.

Goliciunea sufletului lor, seceta conștiinței și sărăcia minții îi împing spre manifestări jenante care arată cât sunt de mărginiți și atenția lor necurmată pentru ceea ce sunt și ce fac alții, cât sunt de nefericiți. Cu ifose și pretenții stupide, șchioapătă plini de frustrări de la o formă de anxietate la alta. Dacă acești indivizi ar merge la dentist din două în două luni, bănuind mereu că li s-a stricat ceva în gură, conștiința ar trebui să și-o examineze zilnic, pentru că au ceva stricat în suflet.

Nulitatea unui arivist norocos

invisible-manPe valul capricios al politicii a pătruns în prim planul vieții publice, acolo unde, uneori, te ridică mai mult defectele decât calităţile, un individ insipid, sigur de sine, încântat de el însuși, fericit că și-a câştigat dreptul la suficienţă. Aerul solemn dă şi celui mai imbecil o aparenţă de demnitate, care impune.

Ce îl recomandă? Multă îndrăzneală şi tot atâta neruşinare. Puţină inteligenţă, o spoială de cultură, oarecare uşurinţă de a vorbi şi încolo nimic. Un spirit mărginit care îşi închipuie că duplicitatea poate înlocui bunul simţ.

Personajul acesta complexat oferă deseori spectacolul trist al unui constipat intelectual. Fraza sa moale şi flască, neputincioasă şi poltronă, se strecoară pe lângă teme, alunecă de-a lungul ideilor. Ascultându-l, plictiseala are prioritate. Neavând virtuți pe care să le cultive, se mărginește să-și ascundă viciile. Până când?

Urechile prostului

urechile-prostuluiCitesc zilnic și scriu destul de des. Pe blogul meu sau pe facebook fac publice lucruri mai puțin cunoscute: informații diverse, vorbe de spirit, anecdote istorice, dezvăluiri din culisele unor evenimente importante. Scriu despre emoții și sentimente. Scriu despre viața obișnuită a marilor creatori; despre bucurii și tristeți cotidiene; despre momente tulburătoare din biografiile personalităților pe care le-am studiat; despre oameni care ar putea fi modele pentru fiecare dintre noi; despre lucruri care merită să fie cunoscute. Lectura și scrisul îmi aduc mari bucurii.

Trebuie să mărturisesc însă că, uneori, sunt dezamăgit de reacția „prietenilor” mei virtuali. Observ la unii dintre ei multă blazare, destulă superficialitate, ba chiar o arogantă ignoranță. Nimic nu le place, nimic nu le convine. Și atunci îmi aduc aminte de vorba lui Blaga: „O vorbă de spirit, oricât de strălucitoare, își are și ea mormântul. În urechile prostului.”