Arhive etichetă: povara

Povara viciilor noastre

Cu cât înaintăm în viață cu atât mai mult ducem povara viciilor noastre. Răutatea, invidia, vanitatea, egoismul și ipocrizia își pun uneori amprenta pe chipul nostru, dar cel mai adesea ne schimonosesc sufletul.

Apăsați de cenușiul cotidian, mulţumiți cu judecăţi standard, ne adăpostim în spatele tiparelor şi al locurilor comune, fără a avea puterea sau măcar dorința de a ne sustrage acestui destin. Așteptăm de la ceilalți ceea ce nu putem face noi înșine, uitând că orice schimbare a lumii începe cu fiecare dintre noi. Ne gândim tot mai puțin la prietenie și tot mai mult la interesele de moment. Minți fără minte, ne amăgim cu speranțe și iluzii.

Nici nu ne dăm seama când ne trece vremea, când periplul nostru printr-o viață grăbită e aproape să se încheie… Și abia atunci, poate, ajungem să ne gândim la ceea ce am pierdut, ceea ce ne lipsește: lumea utopică a inocenței, înțelegerii, răbdării și generozității.

Bunul simț ca povară

ganditor-1Tot felul de personaje periculoase cresc din pământul fertil al nepăsării noastre. Au toate cusururile egoismului, deplina şiretenie şi prefăcătorie a celor slabi. Fără exces de inteligenţă, fără mari subtilități, îşi iau sfera proprie de „cunoaştere“ drept criteriu garantat de evaluare.

Venite de la periferia anonimă a unei societăți în derivă, sunt personaje inconsistente, fără nici un merit special de natură să le justifice „şefia“. N-au în spate nicio prestaţie convingătoare, nu pot livra nicio probă convingătoare a unei reuşite. Trăiesc în oglinda propriilor defecte. De fapt, întotdeauna, când se privesc în oglindă, sunt ispitiți să o curețe.

Nu zic că n-or avea anumite “calităţi”: agresivitate, suficienţă, capacitatea de a se victimiza şi de a concepe intrigi. Este evident însă că sunt lipsite de bun-simț.

Cuviinţa – spunea Andrei Pleșu – e o formă de civilizaţie interioară, un fel de a fi, un soi de politeţe naturală, e decenţa înnăscută a acelora care ştiu, din instinct sau din străvechi cutume, ce se cade şi ce nu se cade. Absenţa bunei-cuviințe atestă un viciu de structură, o malformaţie congenitală, o dizarmonie ireversibilă. Cu oarecare efort şi răbdare, poţi transforma un necioplit în om de lume, chiar dacă trebuie să începi de la zero. E însă imposibil să transformi o fire rudimentară, un neruşinat patent, un derbedeu cronic într-un personaj cuviincios.

În raport cu astfel de personaje de duzină, cu aplomb de precupețe și cu o țanțoșă bădărănie, am aceeași senzație neplăcută cu imaginea unei ciorbe în care găseşti o muscă, pe care o vezi cum se salvează agăţându-se de un fir de păr…

Povara gloriei

Ludovic XIV, regele Frantei

Într-o zi, mareşalul Condé se înfăţişă la palat pentru a prezenta omagii suveranului său, după victoria pe care o repurtase la Seneffe. Ludovic al XIV-lea îi ieşise în întâmpinare cu întreaga curte şi îl aştepta pe ultima treaptă a scării palatului. Condé, din cauza gutei care îl chinuia, urca cu greutate scara. Când se apropie de rege, îi spuse:

Sire, îmi cer scuze pentru că v-am făcut să asteptaţi.

Nu-i nimic, răspunse suveranul, te înţeleg: când porţi povara gloriei nu poţi merge prea repede!