Lumea Nouă – Marea dramă a descoperirii
Descoperirile lui Columb au schimbat radical viaţa europenilor, dar şi a oamenilor din întreaga lume. Călătoriile sale aveau să ducă la răspândirea civilizaţiei occidentale în America şi în alte părţi ale lumii. Cu toate acestea, pentru populaţiile indigene din aceste regiuni, epoca explorărilor a fost începutul unei perioade de suferinţe.
Importanța puterilor maritime
Șase ani după ce Columb a descoperit San Salvador, în 1492, Vasco da Gama din Portugalia a înconjurat Capul Bunei Speranţe şi a ajuns în India. În curând, regiunea Goa din India a fost ocupată de portughezi. Goa a fost transformată într-un centru comercial şi o bază militară. În urmărirea comerţului cu mirodenii, influenţa Portugaliei avea să se răspândească în Ceylon, Java și insulele Moluce. Portugalia şi-a înfiinţat ulterior o bază în Macau, în apropiere de Hong Kong, pentru a o folosi în comerţul său cu China. Portughezii au ajuns pentru prima dată în Tanegashima, Japonia, în 1453. Timp de aproape cinci decenii, Portugalia a devenit una dintre cete mai puternice ţări din Europa, deoarece monopolizase comerţul cu Orientul.
Între timp, în urma descoperirilor lui Columb, Spania trimitea noi şi noi valuri de colonişti pe continentul Americii de Sud. Spania îşi extinse posesiunile coloniale în prima jumătate a secolului al XVI-lea, ştergând orice urmă a civilizației Inca din Peru şi a imperiului aztec din Mexic. Uriaşe cantităţi de aur au fost importate din noile colonii, iar Spania s-a metamorfozat în cea mai bogată naţiune din Europa. Centrul comerţului european s-a mutat din Italia şi Flandra în Peninsula Iberică, provocând declinul Europei centrale.
Cantitățile uriaşe de metale preţioase care inundau Europa prin Spania au provocat o schimbare în economia continentului, care a fost denumită Revoluția Prețurilor. Libera circulație a acestor metale preţioase a provocat un vârf de inflație în Europa, aşa că în secolul al XVI-lea prețurile mărfurilor s-au triplat în Europa. Această schimbare economică a provocat o scădere treptată a puterii economice a nobilimii din Europa, din ce în ce mai mulți bani ajungând în mâinile negustorilor şi ale fabricanților. Această îmbogățire a ridicat statutul social al clasei comerciale. Metalele preţioase care ajungeau din abundență în Europa au fost de asemenea folosite la schimb pentru mărfuri aduse din Orient, ceea ce a dus la creşterea preţurilor mărfurilor și în acea parte a lumii.
O revoluţie alimentară a cuprins întreaga lume
Metalele preţioase n-au fost singurul lucru adus din Lumea Nouă. Au fost răspândite astfel şi multe plante de cultură pe care europenii nu le mai văzuseră. Tutunul, dovlecii, roşiile şi ananasul s-au numărat printre aceste alimente exotice. Prin comerţ, aceste plante de cultură s-au răspândit în Africa şi Asia, iar peisajul alimentar al lumii întregi s-a schimbat pentru totdeauna.
În special cartofii aveau să devină un aliment de bază în nordul Europei. Răspândirea cartofului a fost lentă prin comparaţie cu cea a altor legume. Cartofii erau cultivaţi numai în ţinuturile înalte din Anzi, ceea ce a dus la o descoperire întârziată de către europeni şi, chiar după ce a început importul lor în Lumea Veche, europenii nu au crezut iniţial că sunt un aliment. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, planta de cartof era apreciată în esenţă pentru florile sale frumoase. Avea să treacă un secol înainte să fie cunoscuți cartofii drept aliment. Varietăţile din Europa ale cartofului nu fuseseră niciodată folosite în acest scop, iar culoarea şi forma cartofilor îi făcea puţin apetisanţi. Totuşi, această prejudecată împotriva cartofului avea să se stingă treptat, deoarece foametea a devenit tot mai frecventă în secolul at XVII-lea. Popularitatea cartofului a crescut deoarece putea fi cultivat în regiunile reci sau sterpe care erau neprielnice altor tegume. Astfel, cartoful a fost acceptat ca un aliment de bază în regiuni precum Germania şi Irlanda.
Pe de altă parte, cultivarea tutunului, porumbului şi a ardeiului iute s-a răspândit foarte repede în întreaga lume, prin comparaţie cu cea a cartofului. Porumbul nu a fost folosit ca aliment de bază în Europa decât de oamenii săraci. Totuşi, porumbul creştea bine în regiuni calde, tropicale, iar cultivarea sa a înflorit în Africa şi Asia. Porumbul avea să devină un aliment de bază în regiunile cu o cerere mare pentru recolte care creşteau rapid şi dădeau un randament mare.
Când a fost introdus prima oară în Europa, ardeiul iute era considerat o mirodenie preţioasă. Gustul său picant i-a câştigat o mare popularitate în sudul Asiei şi al Indiei, după ce a fost introdus acolo de portughezi. Acesta avea să devină un important ingredient al felului de mâncare coreean kimchi şi în cele din urmă a ajuns şi în Japonia.
Tutunul a fost o altă plantă de cultură din Lumea Nouă care s-a răspăndit repede în restul lumii. A fost importat în cantităţi uriaşe datorită popularităţii sale şi a devenit o marfă scumpă, precum aurul şi argintul. Tutunul a fost considerat la început o plantă medicinală care putea vindeca nenumărate afecţiuni. Tutunul a devenit familiar ca un articol de băcănie de lux în secolul al XVI-lea. Avea să fie importat şi cultivat în Filipine de spanioli în a doua jumătate a acelui secol. Englezii şi olandezii au început şi ei să folosească tutunul ca o marfă bună de comercializat oriunde s-ar fi dus în lume. Tutunul se răspândise în toată lumea în mai puțin de un secol de la aducerea sa din Lumea Nouă.
Pe lângă aceste plante, cauciucul natural a fost şi el adus din Lumea Nouă. Seva arborelui de cauciuc adusă în Europa avea o gamă limitată de utilizări, dar în anii 1800 un om de ştiinţă american avea să amestece cauciuc topit cu sulf, mărindu-i astfel elasticitatea. De atunci, cauciucul a fost folosit ca un important material industrial, iar cultivarea sa avea să se răspândească în Asia şi Africa.
Agenţii patogeni trec oceanul
Exploratorii din acele vremuri au adus însă din Lumea Nouă şi boli noi. Membrii echipajului expediției lui Columb au fost expuşi la sifilis, o boală necunoscută în Europa. Aceasta s-a răspândit cu repeziciune în rândurile populației Europei, care nu dezvoltase nici un fel de imunitate la această maladie. Se spune că însuşi Columb a fost infectat cu această boală, simptomele sale devenind tot mai pronunțate în ultimii ani ai vieții. Sifilisul a fost apoi răspândit de către europeni în India şi în insulele Moluce. Această boală ajunsese deja în China în anul 1504 şi a apărut pentru prima dată în Japonia după numai un deceniu. În doar douăzeci şi cinci de ani, sifilisul se răspândise pe întreaga planetă.
Latura întunecată a Lumii Noi
Descoperirea Lumii Noi de către Columb nu a avut decât efecte dezastruoase pentru populația nativă care a trăit aici în pace până în secolul al XV-tea. Pentru băştinaşii acestui continent, creştinismul nu a fost o religie a mântuirii, ci un crez diabolic, folosit ca să justifice masacrele şi jafurile. Istoria Lumii Noi după descoperirea sa de către Columb este o istorie a jafurilor şi omorurilor.
Pentru unii, descoperirea Lumii Noi are o latură întunecată. Cu toate acestea, este de asemenea adevărat că prin acțiunile lui Columb, ținuturi şi oameni care le erau necunoscuţi europenilor şi asiaticilor au ieşit la lumină. Renumele lui Columb de brav aventurier al epocii explorărilor nu va dispărea probabil niciodată.
Urmăriți prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=zjun3G5odQE
Sursa – Cristofor Columb, 100 de personalități. Oameni care au schimbat destinul lumii, Nr. 36, DeAgostini
O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată
Abelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.
Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine” …
Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.
Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.
Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →
Cum a devenit eunuc filosoful Abelard
În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai întâi, cariera lui este uimitoare, pe măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, aparţine clasei micilor nobili a căror viaţă devine dificilă o dată cu începuturile economiei monetare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură. Dar renunţarea la armele războinice nu înseamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bătăios, el va deveni cavalerul dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut. Deşteptând necontenit idei, el provoacă pretutindeni discuţii pătimaşe.
Dramă intimă la palatul regal
Povesteşte Constantin Bacalbaşa: „La palatul regal se petrecea o dramă intimă. Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi cu toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în excursie în judeţul Muscel […] În această călătorie, printre brazi, mesteacăni şi anini, s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost încurajată de regină. Regina era poetă, fiindcă era Carmen-Sylva. Iar regina, uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice, a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau.
Drama lui George Vâlsan
Împins de împrejurările dramatice ale vieţii, George Vâlsan a rămas celibatar. Victimă a accidentului de la Ciurea, din 1918, geograful şi-a petrecut o mare parte din viaţă – de fapt, cei mai frumoşi ani – prin spitale, fiind supus la nenumărate intervenţii chirurgicale, ajungând chiar ca o parte a intestinului gros să fie artificial. Doar corespondenţa sa cu prietenii mai poate aduce la lumină crâmpeie din drama şi mai ales din suferinţele unui om încă tânăr, care chiar şi-ar fi dorit o iubită, o familie, moştenitori.
Prima ţarină
În ultimul deceniu al secolului al XV-lea, Vasile al III-lea, tatăl lui Ivan cel Groaznic, era încă adolescent, când mama lui, Sofia, din familia Paleologilor, a luat hotărârea să-l căsătorească.
Clopotele Catedralei Sfântul Vasile băteau cu frenezie, în vreme ce boierii soseau de peste tot. Mergeau în rânduri strânse, respectând o ierarhie şi o etichetă foarte stricte. Cei mai bogaţi păşeau înaintea celor mai puţin avuţi. Deplasarea fiecăruia depindea de gradul influenţei sale. De la primul şi până la ultimul rând, se ajungea treptat de la mers maiestuos la înaintare cu paşi mărunţi.
Caterina de Medici – drama unei femei ambiţioase
Caterina nu stătu mult să-şi plângă soţul şi nici nu respectă tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră drapată cu negru, în chiar locul decesului. După douăzeci şi şapte de ani de ascultare preasupusă, înţelese că sosise clipa să iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii.
Robert F. Scott – dramă pe gheaţă (ultima parte)
Drumul până la Polul Sud era de aproape 2880 de kilometri. Conform planului, Scott şi încă nouă oameni au plecat la 1 noiembrie, fiecare conducând un ponei înhămat la o sanie cu provizii. Îi precedau doi oameni în sănii motorizare; alţi doi îi urmau în sănii trase de câini. Vehiculele cu motor au capotat aproape imediat, spulberând iluzia unei înaintări mecanizate. „Este groaznic să te deplasezi pe zăpadă, când cerul şi câmpul se amestecă în aceeaşi albeaţă“, scria Scott. Temperaturile coborau sub -18 grade Celsius şi, cu soarele acoperit de pâclă, era greu sa te orientezi în peisajul lipsit de orice reper. Zăpada de primăvară, moale şi lipicioasă, forma grămezi peste care poneii nu puteau trece.
Robert F. Scott – dramă pe gheaţă (prima parte)
Robert F. Scott nu a reuşit să ajungă primul la Polul Sud; moartea a făcut însă din el un erou.
Printre scrisorile care îl aşteptau pe căpitanul Scott la sosirea la Melbourne, Australia, la 12 octombrie 1910, era şi o scurta telegramă: „Îmi permit să anunţ plecare Antarctica. Amundsen“. Aşa a aflat ofiţerul britanic că îndelung pregătitul său asalt al Antarcticii avea să fie o întreoere cu Roald Amundsen, exploratorul norvegian care traversase primul Pasajul de Nord-Vest, cu cinci ani în urmă.
Drama lui Van Gogh
„În seara de 23 decembrie [1888], o duminecă, vrând să ia puţin aer, Gauguin iese singur. Nici nu se gândeşte să-l ia pe Vincent cu el. S-a zis de acum înainte cu tovărăşia lor. Va pleca a doua zi. Dar de-abia traversează Gauguin piaţa Lamartine, că aude în spatele lui un pas mărunt, grăbit şi sacadat pe care-l cunoaşte bine. Se întoarce chiar în clipa când Vincent se năpusteşte asupra lui cu un brici în mână. Gauguin îl măsoară pe Vincent cu privirea sa aproape magnetică – „ochii unui om venit de pe planeta Marte”, spune Vincent. Vincent se opreşte, pleacă capul. „Tu eşti tăcut, dar şi eu voi fi la fel” spune el, apoi reia, alergând, drumul spre casă.
Asasinarea împărătesei Elisabeta a Austriei
Drama nefericitei suverane a Austriei începe în ziua de 18 august 1853 când, ca principesa Elisabeta de Wittelsbach (Bavaria), la vârsta de 15 ani, este cerută pe neaşteptate în căsătorie de tânărul împărat Franz Josef (23 de ani), care resimţise o dragoste fulgerătoare pentru această încântătoare verişoară.
Originea teatrului (II)
Cum decurgeau reprezentaţiile teatrale la Atena? Ele se produceau, în prima lor fază, încă sub zodia lui Dionisos, prilejuite de sărbătorile închinate petrecăreţului zeu. Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie (sau o dramă satirică). Sosea puhoi de lume la poalele Acropolei, unde, sub cerul liber, pe panta colinei, în semicerc, se săpase în piatră un amfiteatru. Soseau de cum se crăpa de ziuă zeci de mii de atenieni, bărbaţi şi femei, având la ei mâncare şi băutură, dat fiind că spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară. La Efes şi Epidaur veneau până la 40.000 de oameni. Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe plac.
Drama de la Mayerling
În dimineaţa zilei de 30 ianuarie 1889, într-un pavilion de vânătoare de la Mayerling, lângă Viena, sunt găsite cadavrele arhiducelui Rudolf de Habsburg şi al iubitei sale, tânăra baroană Maria Vetsera. Concluzia anchetei oficiale a fost dublă sinucidere. Şi, pentru că sinuciderea era un păcat de neiertat în ochii bisericii, împăratul Franz Josef, tatăl lui Rudolf, lansă versiunea unui accident fatal într-un acces de nebunie subită a kronprinţului. Papa Leon al XIII-lea îngădui slujba împărătească şi înmormântarea în cripa imperială. Cât despre tânăra şi nefericita iubită a arhiducelui, ea fu înhumată în cea mai mare taină de către rudele ei.
Misterul de nepătruns ce apasă asupra acestei aşa zise duble sinucideri pare a se fi spulberat odată cu trecerea anilor şi a unor termene pe care martorii dramei se obligaseră să le respecte. Din afirmaţiile lor şi dintr-o serie de documente ieşite la iveală, reiese că ar fi de fapt vorba de un asasinat politic, şi versiunile cele mai demne de crezare ar fi două: prima, că Rudolf ar fi avut o furtunoasă discuţie cu părintele său, în care i-ar fi făcut cunoscut că intenţionează să se despartă de soţia sa, arhiducesa Stefanie, riscând un divorţ (interzis de biserica catolică) spre a se căsători cu baroana Maria Vetsera, iar a doua, cea mai gravă, că Franz Josef ar fi aflat că fiul său ar fi conspirat împotriva sa şi că, având ajutorul unor aliaţi maghiari, ar fi avut intenţia să se încoroneze rege al Ungariei, dând astfel lovitura de graţie imperiului austro-ungar. Se pare că tocmai aceşti conspiratori, ştiindu-se demascaţi şi nemaiavând încredere în Rudolf, l-ar fi suprimat cu ajutorul unui valet, camuflând asasinatul într-o dublă sinucidere.
S-a scurs mai mult de un veac de la moartea celor doi îndrăgostiţi şi misterul continuă să persiste. Dar, indiferent de cauzele morţii, drama de la Mayerling rămâne, mai presus de toate, o tragică poveste de dragoste.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente