Arhive etichetă: drama

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată

Heloïse Pierre AbélardAbelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.

Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”

Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.

Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.

Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →

Cum a devenit eunuc filosoful Abelard

Pierre Abelard si Heloise

În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai  întâi, cariera lui este uimitoare, pe  măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, apar­ţine clasei micilor nobili a căror viaţă  devine dificilă o dată cu începuturile  economiei  mo­netare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe  seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură. Dar renunţarea la armele războinice nu în­seamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bă­tăios, el va deveni cavalerul  dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut.  Deşteptând necon­tenit idei,  el  provoacă  pretutindeni  discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

Dramă intimă la palatul regal

Povesteşte Constantin Bacalbaşa: „La palatul regal se petrecea o dramă intimă. Familia regală cu principele moştenitor Ferdinand şi cu toţi curtenii şi doamnele de onoare au fost în excursie în judeţul Muscel […] În această călătorie, printre brazi, mesteacăni şi anini, s-a născut o dragoste. Principele moştenitor s-a înamorat de d-şoara Elena Văcărescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Dragostea a fost încurajată de regină. Regina era poetă, fiindcă era Carmen-Sylva. Iar regina, uitând că măritişurile şi însurătorile celor destinaţi să poarte Coroana şi sceptrul se fac sub controlul raţiunii politice, a susţinut căsătoria din dragoste a celor doi tineri care se iubeau.

Continuă citirea →

Drama lui George Vâlsan

Împins de împrejurările dramatice ale vieţii, George Vâlsan a rămas celibatar. Victimă a accidentului de la Ciurea, din 1918, geograful şi-a petrecut o mare parte din viaţă – de fapt, cei mai frumoşi ani – prin spitale, fiind supus la nenumărate intervenţii chirurgicale, ajungând chiar ca o parte a intestinului gros să fie artificial. Doar corespondenţa sa cu prietenii mai poate aduce la lumină crâmpeie din drama şi mai ales din suferinţele unui om încă tânăr, care chiar şi-ar fi dorit o iubită, o familie, moştenitori.

Continuă citirea →

Prima ţarină

În ultimul deceniu al secolului al XV-lea, Vasile al III-lea, tatăl lui Ivan cel Groaznic, era încă adolescent, când mama lui, Sofia, din familia Paleologilor, a luat hotărârea să-l căsătorească.

Clopotele Catedralei Sfântul Vasile băteau cu frenezie, în vreme ce boierii soseau de peste tot. Mergeau în rânduri strânse, respectând o ierarhie şi o etichetă foarte stricte. Cei mai bogaţi păşeau înaintea celor mai puţin avuţi. Deplasarea fiecăruia depindea de gradul influenţei sale. De la primul şi până la ultimul rând, se ajungea treptat de la mers maiestuos la înaintare cu paşi mărunţi.

Continuă citirea →

Caterina de Medici – drama unei femei ambiţioase

Caterina nu stătu mult să-şi plângă soţul şi nici nu respectă tradiţia, care impunea reginelor franceze să rămână închise, timp de patruzeci de zile după moartea regelui, într-o cameră drapată cu negru, în chiar locul decesului. După douăzeci şi şapte de ani de ascultare preasupusă, înţelese că sosise clipa să iasă din umbră şi să ia cu rapiditate în mână frâiele puterii.

Continuă citirea →

Robert F. Scott – dramă pe gheaţă (ultima parte)

Drumul până la Polul Sud era de aproape 2880 de kilometri. Conform planului, Scott şi încă nouă oameni au plecat la 1 noiembrie, fiecare conducând un ponei înhămat la o sanie cu provizii. Îi precedau doi oameni în sănii motorizare; alţi doi îi urmau în sănii trase de câini. Vehiculele cu motor au capotat aproape imediat, spulberând iluzia unei înaintări mecanizate. „Este groaznic să te deplasezi pe zăpadă, când cerul şi câmpul se amestecă în aceeaşi albeaţă“, scria Scott. Temperaturile coborau sub -18 grade Celsius şi, cu soarele acoperit de pâclă, era greu sa te orientezi în peisajul lipsit de orice reper. Zăpada de primăvară, moale şi lipicioasă, forma grămezi peste care poneii nu puteau trece.

Continuă citirea →

Robert F. Scott – dramă pe gheaţă (prima parte)

Robert F. Scott nu a reuşit să ajungă primul la Polul Sud; moartea a făcut însă din el un erou.

Printre scrisorile care îl aşteptau pe căpitanul Scott la sosirea la Melbourne, Australia, la 12 octombrie 1910, era şi o scurta telegramă: „Îmi permit să anunţ plecare Antarctica. Amundsen“. Aşa a aflat ofiţerul britanic că îndelung pregătitul său asalt al Antarcticii  avea să fie o întreoere cu Roald Amundsen, exploratorul norvegian care traversase primul Pasajul de Nord-Vest, cu cinci ani în urmă.

Continuă citirea →

Drama lui Van Gogh

„În seara de 23 decembrie [1888], o duminecă, vrând să ia puţin aer, Gauguin iese singur. Nici nu se gândeşte să-l ia pe Vincent cu el. S-a zis de acum înainte cu tovărăşia lor. Va pleca a doua zi. Dar de-abia traversează Gauguin piaţa Lamartine, că aude în spatele lui un pas mărunt, grăbit şi sacadat pe care-l cunoaşte bine. Se întoarce chiar în clipa când Vincent se năpusteşte asupra lui cu un brici în mână. Gauguin îl măsoară pe Vincent cu privirea sa aproape magnetică –  „ochii unui om venit de pe planeta Marte”, spune Vincent. Vincent se opreşte, pleacă capul. „Tu eşti tăcut, dar şi eu voi fi la fel” spune el, apoi reia, alergând, drumul spre casă.

Continuă citirea →

Asasinarea împărătesei Elisabeta a Austriei

Drama nefericitei suverane a Austriei începe în ziua de 18 august 1853 când, ca principesa Elisabeta de Wittelsbach (Bavaria), la vârsta de 15 ani, este cerută pe neaşteptate în căsătorie de tânărul împărat Franz Josef (23 de ani), care resimţise o dragoste fulgerătoare pentru această încântătoare verişoară.

Continuă citirea →

Originea teatrului (II)

Cum decurgeau reprezentaţiile teatrale la Atena? Ele se produceau, în prima lor fază, încă sub zodia lui Dionisos, prilejuite de sărbătorile închinate petrecăreţului zeu. Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie (sau o dramă satirică). Sosea puhoi de lume la poalele Acropolei, unde, sub cerul liber, pe panta colinei, în semicerc, se săpase în piatră un amfiteatru. Soseau de cum se crăpa de ziuă zeci de mii de atenieni, bărbaţi şi femei, având la ei mâncare şi băutură, dat fiind că spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară. La Efes şi Epidaur veneau până la 40.000 de oameni. Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe plac.

Continuă citirea →

Drama de la Mayerling

În dimineaţa zilei de 30 ianuarie 1889, într-un pavilion de vânătoare de la Mayerling, lângă Viena, sunt găsite cadavrele arhiducelui Rudolf de Habsburg şi al iubitei sale, tânăra baroană Maria Vetsera. Concluzia anchetei oficiale a fost dublă sinucidere. Şi, pentru că sinuciderea era un păcat de neiertat în ochii bisericii, împăratul Franz Josef, tatăl lui Rudolf, lansă versiunea unui accident fatal într-un acces de nebunie subită a kronprinţului. Papa Leon al XIII-lea îngădui slujba împărătească şi înmormântarea în cripa imperială. Cât despre tânăra şi nefericita iubită a arhiducelui, ea fu înhumată în cea mai mare taină de către rudele ei.

Misterul de nepătruns ce apasă asupra acestei aşa zise duble sinucideri pare a se fi spulberat odată cu trecerea anilor şi a unor termene pe care martorii dramei se obligaseră să le respecte. Din afirmaţiile lor şi dintr-o serie de documente ieşite la iveală, reiese că ar fi de fapt vorba de un asasinat politic, şi versiunile cele mai demne de crezare ar fi două: prima, că Rudolf ar fi avut o furtunoasă discuţie cu părintele său, în care i-ar fi făcut cunoscut că intenţionează să se despartă de soţia sa, arhiducesa Stefanie, riscând un divorţ (interzis de biserica catolică) spre a se căsători cu baroana Maria Vetsera, iar a doua, cea mai gravă, că Franz Josef ar fi aflat că fiul său ar fi conspirat împotriva sa şi că, având ajutorul unor aliaţi maghiari, ar fi avut intenţia să se încoroneze rege al Ungariei, dând astfel lovitura de graţie imperiului austro-ungar. Se pare că tocmai aceşti conspiratori, ştiindu-se demascaţi şi nemaiavând încredere în Rudolf, l-ar fi suprimat cu ajutorul unui valet, camuflând asasinatul într-o dublă sinucidere.

S-a scurs mai mult de un veac de la moartea celor doi îndrăgostiţi şi misterul continuă să persiste. Dar, indiferent de cauzele morţii, drama de la Mayerling rămâne, mai presus de toate, o tragică poveste de dragoste.