Galanterie
La curtea lui Ludovic al XIV-lea soseşte un sol arab, o adevărată curiozitate pentru nobilimea de la Curte. Principesa Conti, într-o discuţie cu acesta, află cu stupoare și indignare despre obiceiul mahomedan de a ține harem.
– Doamnă, replică solul, acest obicei e îngăduit la noi deoarece nu putem afla decât la multe femei calitățile ce se găsesc în Franța la una singură! 🙂
Povara gloriei
Într-o zi, mareşalul Condé se înfăţişă la palat pentru a prezenta omagii suveranului său, după victoria pe care o repurtase la Seneffe. Ludovic al XIV-lea îi ieşise în întâmpinare cu întreaga curte şi îl aştepta pe ultima treaptă a scării palatului. Condé, din cauza gutei care îl chinuia, urca cu greutate scara. Când se apropie de rege, îi spuse:
– Sire, îmi cer scuze pentru că v-am făcut să asteptaţi.
– Nu-i nimic, răspunse suveranul, te înţeleg: când porţi povara gloriei nu poţi merge prea repede!
Omul cu masca de fier. Prizonierul fără nume
Vreme de 22 de ani – poate chiar mai mult – un prizonier fără nume, cu chipul ascuns de masca pe care era obligat să o poarte, a zăcut în închisorile franceze. Ce motiv avea Ludovic al XIV-lea, atotputernicul Rege Soare, să se teamă de misteriosul prizonier?
La 18 septembrie 1698, Etienne du Junca, locotenent al regelui la închisoarea Bastilia din Paris, făcea o însemnare exactă, dar ciudată, în jurnalul oficial. La ora 15:00 în după-amiaza acelei zile noul guvernator al închisorii, Bénigne D’Auvergne de Saint-Mars, sosise din sudul Franţei, unde fusese comandant al unei fortăreţe din golful Cannes. Alături de el, într-o lectică, adusese un prizonier bătrân, cu mască pe chip şi fără nume. Misterioasa povară, nota locotenentul, îi fusese încredinţată lui Saint-Mars încă de pe vremea când comanda închisoarea-fortăreaţă de la Pignerol – în regiunea Piemont din sud-estul Franţei. Cum Saint-Mars a fost comandant la Pignerol din 1664 până în 1681, din însemnarea lui du Junca rezulta că necunoscutul stătuse deja în închisoare cel puţin 17 ani şi probabil mai mult de trei decenii. În timpul detenţiei ulterioare a prizonierului la Bastilia, masca nu i-a fost scoasă niciodată; şi nici nu i s-a ştiut numele.
Absolutism – dicţionar de termeni istorici
Absolutism – doctrină şi practică politică, având o autoritate centralizată nelimitată şi o suveranitate absolută, atribuită mai ales unui monarh. În esenţă, puterea aflată la conducere nu este controlată sau contestată de niciun organ judiciar, legislativ, religios, economic sau electoral.
Arta linguşirii
Pictorul oficial al curţii, Mignard, îl rugă pe Ludovic al XIV-lea să îi pozeze pentru un nou tablou. Suveranul, cochetând, îl refuză pe motiv că s-ar putea ca artistul să-l găsească îmbătrânit.
Copilăria regelui Ludovic al XIV-lea
Dăruit de Domnul
Ludovic al XIV-lea a venit pe lume la 5 septembrie 1638, la Château Neuf de Saint Germain, la orele unsprezece şi douăzeci şi două de minute ale dimineţii, după ce mama sa îndurase durerile facerii timp de cinci ore. Delfinul Franţei primeşte prenumele Ludovic şi Dieudonne (dăruit de Domnul), fiindcă este, întrucâtva, copilul miracolului.
El nu este un fruct al iubirii. Căsătoria părinţilor săi a fost stearpă timp de douăzeci şi trei de ani. A fost nevoie de o noapte cu vreme rea, în decembrie 1637, pentru ca Ludovic al XIII-lea să rămână la Luvru şi să se culce, aproape cu forţa, în patul reginei — astfel fiind conceput copilul.
Ludovic al XIII-lea, bărbat virtuos şi bine intenţionat, i-a nefericit pe toţi ai săi. Are cel mai mare respect faţă de mama sa, dar îi smulge puterea, o arestează, o exilează şi o lasă să moară departe de Franţa. Soţ credincios şi pătruns de îndatoririle sale, îi amărăşte zilele soţiei sale. Evident cast şi cu moravuri pure, el întreţine cu favoritele şi favoriţii săi raporturi greu de lămurit şi care prefigurează desfrâul la care se vor deda cei doi fii ai săi.
Este de crezut că Ana de Austria s-a rugat mult în timpul sarcinilor sale ca cei pe care îi va naşte să nu aibă caracterul tatălui lor, acea incapacitate de a se bucura, care anihilase în Ludovic al XIII-lea cele mai nobile calităţi. Asa cum si-a dorit, fiii ei au moştenit de la ea o fire optimistă şi plăcută.
Deasupra leagănului în care gângureşte viitorul rege nu se apleacă zâne binevoitoare. Tatăl nici nu-i zâmbeşte, iar mama nu are nici dreptul, nici timpul de a-l ţine mai mult la pieptul ei. Încă de când se afla la sânul mamei, el a avut duşmani neînduplecaţi în familie. De exemplu, Gaston de Orleans, fratele regelui, care, din pricina nepotului, încetase a mai fi moştenitorul prezumtiv al tronului. Iar în spatele lui Gaston se afla un şir de alţi pescari în ape tulburi, care îşi doreau ca Franţa să aibă un monarh nesigur.
La 21 septembrie 1640, regina dă naştere unui al doilea fiu, Filip de Franţa, duce de Anjou. Ludovic al XIII-lea s-a arătat mai fericit la naşterea acestui fiu decât la naşterea celui dintâi, căci, după cum spune doamna de Motteville , „el nu se mai aştepta la o astfel de bucurie!„
Între timp, viitorul Ludovic al XIV-lea, epuizase opt doici prin aviditatea sa, căci le muşca sfârcurile sânilor. Acest fapt este relatat şi de Grotius, diplomatul care reprezenta, pe atunci, Suedia la curtea Franţei şi care l-a comentat astfel; „Vecinii Franţei să fie atenţi la o rapacitate atât de precoce!”
Când Delfinul Ludovic-Dieudonne devine regele Ludovic al XIV-lea, în ziua de 14 mai 1643, şi îşi începe domnia, el are patru ani, opt luni şi nouă zile. Este un copil bucălat, cu ochi de un albastru întunecat, cu păr blond ondulat şi cu o înfăţişare adormită. Mama sa, Ana de Austria, care timp de douăzeci şi cinci de ani gustase umilinţele impuse de soţ, a găsit în politeţea italiană şi în respectul tandru arătat de cardinalul Mazarin o savoare răcoritoare. Devenită regentă si, în sfârşit, suverană, Ana de Austria are o mare grijă: aceea de a nu se lăsa condusă de nimeni. În ceea ce îl priveşte pe Mazarin, respectuos şi afabil, regina crede că el nu se gândeşte decât s-o servească cu credinţă. Cardinalul era spiritual, elegant, parfumat — pe scurt, părea cu totul inofensiv. Mustăţile lui răsucite îi dădeau înfăţişarea unui muşchetar blând şi puţin neliniştit, în felul lui Aramis. Păr castaniu bine pieptănat, ochi negri şi vioi, o voce agreabilă, vorbind puţin peltic, o statură frumoasă — toate îi dădeau o înfăţişare la care doamnele nu rămâneau insensibile.
Mazarin se prezintă în fiecare seară la Ana de Austria şi discută cu ea vreme îndelungată. Înainte ca oricine să fi observat, a devenit şi va rămâne până la moarte stăpânul absolut al inimii reginei. Ceea ce Ludovic al XIII-lea n-ar fi putut să prevadă, s-a întâmplat: văduva sa a fost strâns legată de cel mai bun elev al lui Richelieu şi din această legătură s-a născut salvarea ţării şi măreţia lui Ludovic al XIV-lea.
Multă lume a intervenit pe lângă regină pentru a-i atrage atenţia asupra nepotrivitei sale intimităţi cu Eminenţa sa. Regina nu a reacţionat la aceste insinuări. Toţi cei care au vrut s-o despartă de cardinal n-au făcut decât să-i întărească iubirea. Ducesa de Orleans, cea de a doua soţie a fratelui lui Ludovic al XIV-lea, a scris, mai târziu: „Văduva lui Ludovic al XIII-lea a făcut mai mult decât să-l iubească pe cardinal: s-a şi căsătorit, în secret, cu dânsul. Mazarin nu fusese preot şi nu avea interdicţia de a se căsători… Se ştie acum în ce calitate şi în ce scop o vizita pe regină în fiecare noapte”. Bârfe de curte, ridicate la nivel de tradiţie, legende transmise de la o generaţie la alta…
În 1645, Ludovic al XIV-lea are şapte ani. El îşi va începe, în mod oficial, educaţia de rege. La înălţimea pe care o are, abia îşi poate sprijini bărbia de masa la care deliberează miniştrii săi. 🙂
Încă de mic, el dă dovadă de o seriozitate prudentă, cu care îi descumpăneşte pe mama, rudele, educatorii, până şi pe valeţii săi. Pare puţin adormit, dar, de fapt, el observă. Pe acest băieţaş îl interesează tot ce mişcă în jurul lui. Se simte deja centrul unei lumi şi-i intuieşte întinderea şi complexitatea. Nimic nu este simplu pentru el, căci fiecare cuvânt, fiecare gest îi sunt pândite. Toţi cei din anturajul său vor să-i pătrundă gândurile şi primul lui reflex va fi să-şi ascundă tocmai acele gânduri ce par atât de preţioase. Nu se destăinuie nici măcar mamei sale, deşi o iubeşte mult. Tace şi îşi pleacă privirile, pentru ca nici ele să nu-l trădeze. Băieţelul voinic şi cu înfăţişare plăcută, chibzuit şi discret, îşi dă seama de importanţa lui specială, căci toate privirile pe care le întâlneşte sunt atente şi respectuoase. Învaţă să devină bănuitor şi să nu dea glas frazelor sale copilăreşti decât după o gândire îndelungată. Aşa şi-a început meseria de rege, pe care a exercitat-o, fără a şovăi, timp de şaptezeci şi doi de ani.
Jucăriile Majestăţii sale sunt spadele, pistoalele, puştile sau micile tunuri, precum şi hărţile, cărţile de istorie şi de heraldică. Ludovic al XIV-lea învaţă cum să fie elegant şi îndemânatic. De asemenea, că trebuie sa fie generos. Politeţe, magnificienţă, adoraţie — aceasta este atmosfera de la Versailles, în care se scaldă Ludovic al XIV-lea încă de la naştere. Limbajul ales şi complimentele dibace îi sunt predate de timpuriu şi felul lui de a vorbi este urmărit cu stricteţe, Auzindu-l, într-o zi, rostind o înjurătură, mama sa l-a pedepsit să stea închis două zile în cameră, fără a vedea pe nimeni.
Copilul intuieşte că între mama sa şi cardinal există o intimitate care depăşeşte limitele politicii şi, cu mai multe prilejuri, rosteşte fraze ironice la adresa prim-ministrului. Băiatul simte că există o taină şi asta-i trezeşte gelozia sa de fiu şi de rege. Îşi dă seama că Mazarin ocupă un loc prea important în regat şi în familie. Regina şi Mazarin vegheau însă, îndeaproape, asupra formării comportamentului de suveran al copilului. Acesta îşi iubea mult mama şi era sub influenţa ei, iar Ana de Austria nu scăpa nici o ocazie de a-i spune fiului cât de util le era cardinalul.
Mazarin are o poziţie tot mai consolidată în ţară şi în exterior. De îndată ce moralul scădea în armată, el îl scotea pe micul rege, îmbrăcat în haine brodate cu aur, călare pe un căluţ alb, să inspecteze trupele. Simpla lui apariţie creează un efect miraculos.
Frumuseţea băiatului, cu tenul alb, luminos, avea să fie greu încercată prin varicela de care s-a îmbolnăvit în 1647. Tocmai se vindecase fratele său de o dizenterie gravă, când boala l-a lovit şi pe Ludovic. Dacă îmbolnăvirea băiatului cel mic a făcut valuri uriaşe la curte, boala regelui a iscat o adevărată furtună. În timp ce doamnele fug de teama contaminării, regina se închide în cameră cu fiul ei. Primele unsprezece zile, totul pare normal: bubiţele răsar din ce în ce mai multe. Ana de Austria se duce la Notre-Dame să asiste la liturghie, în aceeaşi zi, regele are o sincopă şi se crede că se va sfârşi. Regina, în genunchi la picioarele patului, hohoteşte amar, iar ducele de Orleans, în picioare, pândeşte ultimul suspin al nepotului, cu gândul doar la ambiţiile lui nedomolite. Medicii i-au luat sânge tânărului rege de patru ori pe zi şi viaţa lui părea tot mai ameninţată. Regina a leşinat şi nu s-a mai oprit apoi din plâns. În fine, febra a scăzut, erupţia a continuat şi regele a fost salvat.
Când Ludovic al XIV-lea reapare la curte după boală, este de nerecunoscut. Frumuseţea copilărească i-a dispărut. Tenul său şi-a pierdut pentru totdeauna culoarea şi prospeţimea: micuţul, ce părea un înger căzut din ceruri, nu va mai fi văzut niciodată. În locul lui, tânărul rege, care treptat îşi va regăsi graţia şi eleganţa, intră de-acum într-o adolescenţă marcată de alte încercări şi dureri.
Cine a fost monarhul care a avut cea mai lunga domnie?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Cine a fost monarhul care a avut cea mai lungă domnie?
Răspuns: Ludovic al XIV-lea (1643-1715)
Eticheta la curtea Regelui Soare
Ludovic XIV
Ludovic al XIV-lea ducea, ca şi alţi regi ai Franţei, o viaţă itinerantă între diferitele sale castele şi reşedinţe, instalându-se, în cele din urmă, în 1682, la Versailles. Aici, odată cu el se instalează peste 5000 de nobili de curte, dar şi curtezanele şi serviciile Curţii regale: capela, serviciul de cameră, de vânătoare etc. La Versailles, Ludovic al XIV-lea instaurează eticheta – ansamblu de reguli care organizează viaţa regelui şi raporturile sale cu cei de la Curte.
Dar cum decurgea, potrivt etichetei, o zi din viaţa celui care a fost numit Regele Soare?
Dimineaţa, la scularea din pat, regele rostea o scurtă rugăciune, după care un servitor îl ajuta să se spele, turnându-i în palmă câţiva stropi de esenţă frumos mirositoare. Un alt servitor îi aducea regelui papucii, îl încălţa, iar un altul îl ajuta să îmbrace halatul. Urma momentul în care frizerul îi scotea boneta şi, în faţa oglinzii ţinute de un important om al Curţii, începea să-l pieptene.
Apoi, uşile dormitorului se deschideau larg, pentru a lăsa să intre principii, nobilii, ambasadorii şi şefii armatei. Ajutat de valetul şef şi de garderobierul şef, unul de-a dreapta, altul de-a stânga, regele îşi dădea jos halatul. În acel moment apărea cămaşa purtată de un ofiţer, care o dădea garderobierului şef, iar acesta o înmâna prinţului de Orleans, cel mai important personaj după rege. Regele era ajutat de servitori pentru a-şi trage mânecile cămăşii, după care urma o ceremonie îndelungată a îmbrăcării celorlalte haine, a aşezării decoraţiilor, a sabiei şi a încheieturii diferitelor catarame. Apoi, i se prezentau regelui hainele pe care le purtase în ziua precedentă, pentru a-şi scoate din buzunare diferitele mărunţişuri. După toate aceste momente, regele îşi alegea o batistă brodată, primea pălăria, bastonul, mănuşile şi era gata pentru a începe o nouă zi din viaţa sa.
Servitorilor le revenea sarcina de a aranja patul în care binevoise să doarmă augustul lor stăpân, treabă care se făcea după reguli foarte precise, căci însuşi patul se bucura de o mare atenţie: oricine trecea pe lângă patul regelui, trebuia să-l salute printr-o plecăciune, asta chiar in lipsa stăpânului, care după eticheta stabilită, îşi continua netulburat viaţa de zi cu zi.
Astfel, de la orele 9 la 10, regele lucrează, la 10 merge la capelă, la 11 ţine consiliu pe o anumită temă, la 13 prânzeşte în camera sa, între 14 şi 17 se plimbă prin grădinile palatului sau merge la vânătoare, după care ţine un nou consiliu. Lunea, miercurea şi joia, de la orele 19 la 22, au loc jocuri, dansuri, se ascultă muzică sau se vizionează o comedie în apartamentele regale. La orele 22 are loc marele supeu cu familia regală şi o parte din curteni, la care se adaugă timpul petrecut cu copiii săi. După toate acestea, Ludovic se întoarce în camera lui, îşi face rugăciunea de seară, se dezbraca în faţa asistenţei, pentru că urmează culcarea.
Aşa se încheia o zi din viaţa Regelui Soare, după reguli atât de stricte, încât i s-a mai spus şi „regele maşinărie”.
*****
sursa: Aurel Neculai, Istorii regăsite , Ed. Andrew, Focşani, 2009
Ce mâncau suveranii – Ludovic al XIV-lea
Una dintre cinele lui Ludovic al XIV-lea – tipică pentru mesele pe care le înfuleca în fiecare seară chiar înainte de a se retrage – era alcătuită din patru farfurii de supă diferite, un fazan întreg, o potârniche, un bol mare cu salată, o porţie colosală de berbec, două felii serioase de şuncă, un platou întreg de pateuri, o moviliţă de dulciuri, mormane de fructe şi – probabil – mărunţişurile care mai erau prin jur. Apoi se împleticea către dormitor, unde îl aştepta un bufet rece în caz că i-ar mai fi fost foame.
Şi se întreba de ce avea coşmaruri!
Fără inimă
La porţile bisericii Saint-Denis, acolo unde la 9 septembrie 1715 a avut loc ceremonia de înmormântare a regelui Ludovic al XIV-lea, mulţimea îşi manifesta nemulţumirea faţă de cel care fusese Regele Soare, strigând:
„La Saint-Denis, ca şi-n palat,
Tot fără inimă-ai intrat!”
Ludovic al XIV-lea şi femeile
Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660, era proastă, urâtă şi stângace.
Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte.
Asemenea bunicului său, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi.
Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neştiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon.
Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea sa şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei.
După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale.
Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra. În caleaşca regală călătoreau regele, regina, Louise de la Vallière, care era pe punctul de a-l părăsi pe rege, şi doamna de Montespan, care era pe cale să intre în viaţa intimă a regelui!
Un rege „curajos” – Ludovic al XIV-lea
Ludovic al XIV-lea, regele Franţei, a angrenat ţara pe care o conducea într-o lungă serie de războaie. Deşi Ludovic nu lua el însuşi parte la nici o luptă, arăta cel mai viu interes pentru soarta armatelor sale, ba chiar şi pentru binele celui mai mărunt dintre soldaţi. A dat ordine ca oamenii răniţi să primească cea mai bună îngrijire posibilă. Poate urma să mai fie şi altădată nevoie de ei! 🙂
Statura lui Ludovic –avea doar 1,62 m- trebuia să fie sporită prin tocuri înalte şi părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Oricum, la război, statura îl avantaja. Nu se vedea nicăieri! 🙂
Uneori mergea în urma trupelor în caleaşca sa, împreună cu niscaiva amante şi o cutie mare plină cu d-ale gurii, păstrându-se, din pricina doamnelor, la o distanţă apreciabilă de acţiune. În schimb, Ludovic era extrem de curajos la vânătoare, unde împuşca mii de potârnichi! 🙂
Pe tot parcursul domniei sale, Ludovic lucra opt ore pe zi. Alţi regi îşi lăsau miniştrii să greşească în locul lor, dar Ludovic a ţinut neapărat să facă toate marile greşeli cu mâna lui! 🙂
sursa: Will Cuppy – Biografii necenzurate ale unor oameni celebri, Editura Litera
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente