Omul cu masca de fier. Prizonierul fără nume

Vreme de 22 de ani – poate chiar mai mult – un prizonier fără nume, cu chipul ascuns de masca pe care era obligat să o poarte, a zăcut în închisorile franceze. Ce motiv avea Ludovic al XIV-lea, atotputernicul Rege Soare, să se teamă de misteriosul prizonier?

La 18 septembrie 1698, Etienne du Junca, locotenent al regelui la închisoarea Bastilia din Paris, făcea o însemnare exactă, dar ciudată, în jurnalul oficial. La ora 15:00 în după-amiaza acelei zile noul guvernator al închisorii, Bénigne D’Auvergne de Saint-Mars, sosise din sudul Franţei, unde fusese comandant al unei fortăreţe din golful Cannes. Alături de el, într-o lectică, adusese un prizonier bătrân, cu mască pe chip şi fără nume. Misterioasa povară, nota locotenentul, îi fusese încredinţată lui Saint-Mars încă de pe vremea când comanda închisoarea-fortăreaţă de la Pignerol – în regiunea Piemont din sud-estul Franţei. Cum Saint-Mars a fost comandant la Pignerol din 1664 până în 1681, din însemnarea lui du Junca rezulta că necunoscutul stătuse deja în închisoare cel puţin 17 ani şi probabil mai mult de trei decenii. În timpul detenţiei ulterioare a prizonierului la Bastilia, masca nu i-a fost scoasă niciodată; şi nici nu i s-a ştiut numele.

La cinci ani după ce fusese adus la închisoarea din Paris, omului cu mască i s-a făcut rău pe când se întorcea de la slujba religioasă – unde fusese dus sub pază, ca de obicei – şi a căzut la pat în celulă. Chemat de îndată, doctorul închisorii a spus că nu mai putea fi salvat. La 19 noiembrie 1703, la ora zece seara, prizonierul fără nume a murit. În aceeaşi noapte s-a distrus orice urmă a existenţei lui. Mobila din celulă era făcută bucăţi, lucrurile personale ale prizonierului au fost arse, iar pereţii celulei în care-şi dusese zilele au fost tencuiţi din nou. Peste câteva zile, du Junca nota în jurnal că prizonierul fără nume fusese înmormântat în cimitirul St. Paul. În registrul parohiei a fost trecut drept Domnul de Marchiel; vârsta – „în jur de 45“.

În spatele măştii

Doar o mână de oameni – printre ei Ludovic al XIV-lea – ştiau identitatea Măştii, aşa cum i se spunea adesea prizonierului.

Istoria nu pomeneşte despre vreun monarh mai absolut decât aşa-numitul Rege Soare. La moartea tatălui sau, în mai 1643, Ludovic devenea rege cu patru luni înainte de a împlini cinci ani. Ca regentă a fiului ei, Ana de Austria a încredinţat guvernarea cardinalului Mazarin, care a continuat să exercite puterea chiar şi după ce Ludovic depăşise minoratul. Dar în 1661, când Mazarin a murit, tânărul rege şi-a anunţat miniştrii că intenţionează să-şi asume singur responsabilitatea guvernării Franţei. Cu puterea pe care o avea, Ludovic ar fi putut uşor aresta şi ţine în închisoare pe oricine ar fi dorit.

Regele şi complicii lui au dus cu ei în mormânt secretul identităţii prizonierului cu mască, lăsând nerezolvat un mister care a provocat speculaţii pentru multe generaţii. Deţinutul a fost pe rând identificat drept un nobil englez silit să fugă din ţară după eşecul unui complot împotriva regelui William al III-lea; un dramaturg francez pedepsit pentru piesele lui ireverenţioase; fratele vitreg nelegitim al lui Ludovic al XIV-lea, provenit dintr-o legătură între Ana de Austria şi cardinalul Mazarin. Dar cea mai plauzibilă explicaţie rămâne totuşi aceea că „Masca“ era un curtean italian care îşi atrăsese mânia regelui.

Un monarh tras pe sfoară

Mulţi prizonieri îi fuseseră încredintaţi lui Saint-Mars în perioada când fusese comandantul închisorii-fortăreaţă din Pignerol. Dar numai pentru unul era direct răspunzător în faţa regelui – cel numit simplu „prizonierul“ în scrisorile adresate ministrului de război al lui Ludovic al XIV-lea, marchizul de Louvois. Dovezi indirecte fac să se creadă că acest om era Masca.

Ercole Antonio Mattioli era ministru la Curtea lui Ferdinando Carlo Gonzaga, duce de Mantua şi răspundea de fortăreaţa de frontieră Casale Monferrato, pe care Ludovic al XIV-lea dorea din răsputeri să o controleze, ca să-şi poată extinde influenţa în Italia. Acceptând daruri valoroase din partea regelui Franţei, cu prilejul unei călătorii la Paris în decembrie 1677, Mattioli a aranjat vânzarea fortăreţei Casale Monferrato contra sumei de 100 000 de coroane. Întors acasă, italianul fie că a avut mustrări de conştiinţă din cauză că vânduse Franţei o proprietate italiană, fie că a descoperit un alt mijloc de a obţine mai mulţi bani pentru a trăi în lux, a răspândit zvonul despre tranzacţia secretă la Curţile Austriei, Spaniei, Veneţiei şi Savoiei. Toată Europa a aflat dintr-o dată ce planuri avea Ludovic al XIV-lea în Italia. În aceste condiţii, Regele Soare a fost nevoit să renunţe la fortăreaţă.

Ca să se răzbune pentru ceea ce el considera trădarea lui Mattioli, Ludovic al XIV-lea a ordonat răpirea curteanului italian în 1679 şi l-a încredinţat – cu o mască metalică pe faţă – lui Saint-Mars la Pignerol. Nu se ştie dacă Saint-Mars a luat cu el prizonierul cu mască atunci când a fost mutat la altă fortăreaţă, Exiles, în 1681; dar se ştie că în 1694 trei prizonieri, dintre care unul cu mască, au fost transferaţi de la Pignerol pe Insula Sainte-Marguerite, în golful Cannes, atunci când Saint-Mars a fost mutat acolo. „Să ştii că ei sunt mai importanţi – cel puţin unul – decât cei aflaţi deja pe insulă”, îi scria lui Saint-Mars ministrul de Război.

Această succesiune a evenimentelor coincide cu însemnarea din jurnalul lui du Junca, şi anume că în 1684 „Masca“ a sosit la Paris dupa ce trecuse pe la Pignerol şi Sainte-Marguerite. Mai mult, registrul parohial de la St.-Paul înregistrează în 1703 înmormântarea lui Marchioly şi nu Marchiel, aşa cum afirma du Junca. Un funcţionar francez nefamiliarizat cu scrierea numelor italiene putea cu uşurinţă să scrie greşit Marchioly în loc de Mattioli.

Adversarii teoriei Mattioli afirmă că la o lună de la sosirea italianului pe Insula Sainte-Marguerite a fost raportată moartea unui deţinut care avea un valet. La Pignerol, doar lui Mattioli i se îngăduia să aibă un servitor; nici un alt prizonier transferat de la Saint-Mars la Cannes nu avea acest privilegiu. În plus, născut în 1640, Mattioli ar fi avut 63 de ani la moartea „Măştii“, nu „în jur de 45″. În fine, scepticii mai susţin că răpirea şi încarcerarea italianului nu au fost secrete la timpul respectiv şi că Saint-Mars chiar îl menţionează în câteva scrisori, deşi îi stâlceşte numele, făcându-l Marthioly.

Nefericitul geamăn

Pentru cei care nu doresc să accepte că Mattioli a fost „Masca“ mai există o teorie uimitoare: prizonierul fără nume era fratele geamăn a lui Ludovic al XIV-lea.

În memoriile sale, cardinalul de Richelieu, prim-ministru al regelui Ludovic al XIII-lea, dezvăluie că, la 5 septembrie 1638, Ana de Austria a născut doi băieţi gemeni. Primul a venit pe lume cam pe la prânz şi a fost imediat anunţat ca moştenitor al tronului. La ora 8:30 seara, regina a intrat din nou în travaliu şi a născut un al doilea băiat. După Richelieu, „pe cât de splendidă şi glorioasă fusese naşterea viitorului rege, pe atât de tristă şi ţinută în mare secret a fost aceea a fratelui său”.

Conform legilor vremii, în caz de gemeni, al doilea născut era considerat cel mai mare. Dar de vreme ce primul născut fusese desemnat deja moştenitorul lui Ludovic al XIII-lea, s-a considerat că este mai prudent să se tăinuiască naşterea celui de-al doilea. În timp ce prinţul nerecunoscut era încredinţat unei doici, reginei i s-a spus că al doilea băiat murise. Aşa au crescut cei doi fraţi, unul la Curte, celălalt într-o colibă. În timp, însă, asemănarea celui de-al doilea tânăr cu regele Ludovic al XIV-lea devenea atât de evidentă, încât a trebuit să fie trimis în străinătate, în Anglia, unde a primit o educaţie regală graţie mătuşii sale din partea tatălui, Henrietta Maria, soţia regelui Carol I.

Conform unui scenariu bazat pe dezvăluirile senzaţionale ale lui Richelieu, nefericitul geamăn a aflat în cele din urmă adevărata lui identitate şi plănuia să revendice tronul care i se cuvenea de drept. În 1669, la 31 de ani, s-a alăturat armatei hughenotului francez Roux de Marsilly, agentul secret al unei alianţe protestante formate împotriva Franţei de către Anglia, Ţările de Jos, Suedia şi unele cantoane elveţiene. În aprilie, Marsilly a fost capturat în Elveţia de oamenii lui Ludovic al XIV-lea şi dus la Paris, unde a murit în urma torturilor, nu înainte de a mărturisi că Eustache Dauger, pretinsul său valet din Anglia, era, de fapt, fratele geamăn de mult pierdut al regelui.

Sosind la 19 iulie la Dunkerque, Dauget a fost arestat din ordinul lui Louvois. Ministrul de Razboi i-a scris chiar în aceeaşi zi lui Saint-Mars, anunţându-l că trimite la Pignerol un prizonier important. Comandantul trebuia să-l ţină sub cea mai strictă supraveghere.

În anii următori – fiind mutat la Exiles, apoi pe insula Sainte-Marguerite şi în cele din urmă la Paris, Saint-Mars l-a luat pe Dauger cu sine. Comandantul închisorii l-a tratat în permanenţă cu respect, dându-i haine bune, cărţi, o chitară, chiar şi servitor personal. Pe scurt, Saint-Mars s-a purtat ca şi cum Dauger ar fi fost un nobil, dacă nu chiar un membru al familiei regale. Totuşi, prizonierul avea obligaţia să poarte o mască de catifea neagră ori de câte ori în închisoare soseau vizitatori sau când pleca împreună cu comandantul la altă fortăreaţă – ca în septembrie 1698 la Paris, ultimul lui loc de detenţie.

O viaţă în închisoare

Cine a fost Eustache Dauger? După cercetări exhaustive, un istoric britanic a publicat în 1910 un răspuns destul de prozaic. Dauger era valetul lui Nicholas Fouquet, ministrul de Finanţe al lui Ludovic al XIV-lea. Fouquet a fost arestat în 1661 pentru deturnare de fonduri publice, judecat, găsit vinovat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A murit în detenţie la Pignerol în 1680. Pentru că Fouquet îi împărtăşise secrete de stat servitorului care îl slujise în închisoare, valetul – Dauger, conform acestei teorii – a rămas în închisoare şi după moartea stăpânului
şi a fost în grija lui Saint-Mars până când a murit la Paris, 23 de ani mai târziu.

Valet sau rege dezmoştenit? Pur şi simplu nu există suficiente probe pentru a putea răspunde la această întrebare. Cei în cunoştinţă de cauză la momentul respectiv – regele, Louvois şi, desigur, Saint-Mars – au avut grijă să nu lase nimic scris, aşadar nimic nu susţine, dar nici nu infirmă, presupunerea că Dauger ar fi fost moştenitorul de drept al tronului Franţei.

Dauger, prizonier păzit de Saint-Mars din 1669; Mattioli, închis şi supravegheat în mod special de comandant din 1679: asta au în comun cei doi. Aparent, unul dintre ei a fost omul cu masca. Probabil că nu se va putea dovedi niciodată care anume.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Ed. Reader’s Digest

2 responses

  1. Cea mai plauzibila teorie ,mi se pare cea cu gemenii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: