Dăruit de Domnul

Ludovic al XIV-lea a venit pe lu­me la 5 septembrie 1638, la Château Neuf de Saint Germain, la orele unsprezece şi douăzeci şi două de minute ale dimineţii, după ce mama sa îndurase dure­rile facerii timp de cinci ore. Delfinul Franţei primeşte prenumele Ludovic şi Dieudonne (dăruit de Domnul), fiindcă este, întrucâtva, copilul miracolului.

El nu este un fruct al iubirii. Căsătoria părinţilor săi a fost stearpă timp de douăzeci şi trei de ani. A fost nevoie de o noapte cu vreme rea, în decem­brie 1637, pentru ca Ludovic al XIII-lea să rămână la Luvru şi să se culce, aproape cu forţa, în patul reginei — astfel fiind conceput copilul.

Ludovic al XIII-lea, bărbat virtuos şi bine intenţionat, i-a nefericit pe toţi ai săi. Are cel mai mare respect faţă de mama sa, dar îi smulge puterea, o arestează, o exilează şi o lasă să moară departe de Franţa. Soţ credincios şi pătruns de în­datoririle sale, îi amărăşte zilele soţiei sale. Evident cast şi cu moravuri pure, el întreţine cu favoritele şi favoriţii săi raporturi greu de lămurit şi care prefigurează desfrâul la care se vor deda cei doi fii ai săi.

Este de crezut că Ana de Austria s-a rugat mult în timpul sarcinilor sale ca cei pe care îi va naşte să nu aibă caracterul tatălui lor, acea incapacitate de a se bu­cura, care anihilase în Ludovic al XIII-lea cele mai no­bile calităţi. Asa cum si-a dorit, fiii ei au moştenit de la ea o fire optimistă şi plăcută.

Deasupra leagănului în care gângureşte viitorul re­ge nu se apleacă zâne binevoitoare. Tatăl nici nu-i zâm­beşte, iar mama nu are nici dreptul, nici timpul de a-l ţine mai mult la pieptul ei. Încă de când se afla la sânul mamei, el a avut duşmani neînduplecaţi în familie. De exemplu, Gas­ton de Orleans, fratele regelui, care, din pricina nepotu­lui, încetase a mai fi moştenitorul prezumtiv al tronului. Iar în spatele lui Gaston se afla un şir de alţi pescari în ape tulburi, care îşi doreau ca Franţa să aibă un monarh nesigur.

La 21 septembrie 1640, regina dă naştere unui al doilea fiu, Filip de Franţa, duce de Anjou. Ludovic al XIII-lea s-a arătat mai fericit la naşterea acestui fiu decât la naşterea celui dintâi, căci, după cum spune doamna de Motteville , „el nu se mai aştepta la o ast­fel de bucurie!„

Între timp, viitorul Ludovic al XIV-lea, epuizase opt doici prin aviditatea sa, căci le muşca sfârcurile sânilor. Acest fapt este relatat şi de Grotius, diplomatul care reprezenta, pe atunci, Suedia la curtea Franţei şi care l-a comentat astfel; „Vecinii Franţei să fie atenţi la o rapacitate atât de precoce!”

Când Delfinul Ludovic-Dieudonne devine regele Ludovic al XIV-lea, în ziua de 14 mai 1643, şi îşi începe domnia, el are patru ani, opt luni şi nouă zile. Este un copil bucălat, cu ochi de un albastru întunecat, cu păr blond ondulat şi cu o înfăţişare adormită. Mama sa, Ana de Austria, care timp de douăzeci şi cinci de ani gustase umilinţele impuse de soţ, a găsit în politeţea italiană şi în respectul tandru arătat de cardinalul Mazarin o sa­voare răcoritoare. Devenită regentă si, în sfârşit, suve­rană, Ana de Austria are o mare grijă: aceea de a nu se lăsa condusă de nimeni. În ceea ce îl priveşte pe Mazarin, respectuos şi afabil, regina crede că el nu se gândeşte decât s-o servească cu credinţă.  Cardinalul era spiritual, elegant, parfu­mat — pe scurt, părea cu totul inofensiv. Mustăţile lui răsucite îi dădeau înfăţişarea unui muşchetar blând şi puţin neliniştit, în felul lui Aramis. Păr castaniu bine pieptănat, ochi negri şi vioi, o voce agreabilă, vorbind puţin peltic, o statură frumoasă — toate îi dădeau o înfăţişare la care doamnele nu rămâneau insensibile.

Mazarin se prezintă în fiecare seară la Ana de Austria şi discută cu ea vreme îndelungată. Înainte ca oricine să fi observat, a devenit şi va rămâne până la moarte stăpânul absolut al inimii reginei. Ceea ce Ludovic al XIII-lea n-ar fi putut să prevadă, s-a întâm­plat: văduva sa a fost strâns legată de cel mai bun elev al lui Richelieu şi din această legătură s-a născut sal­varea ţării şi măreţia lui Ludovic al XIV-lea.

Multă lume a intervenit pe lângă regină pentru a-i atrage atenţia asupra nepotrivitei sale intimităţi cu Emi­nenţa sa. Regina nu a reacţionat la aceste insinuări. Toţi cei care au vrut s-o despartă de cardinal n-au făcut decât să-i întărească iubirea. Ducesa de Orleans, cea de a doua soţie a fratelui lui Ludovic al XIV-lea, a scris, mai târziu: „Văduva lui Ludovic al XIII-lea a făcut mai mult decât să-l iubească pe cardinal: s-a şi căsătorit, în secret, cu dânsul. Maza­rin nu fusese preot şi nu avea interdicţia de a se căsă­tori… Se ştie acum în ce calitate şi în ce scop o vizita pe regină în fiecare noapte”. Bârfe de curte, ridicate la nivel de tradiţie, legende transmise de la o generaţie la alta…

 În 1645, Ludovic al XIV-lea are şapte ani. El îşi va începe, în mod oficial, educaţia de rege. La înălţimea pe care o are, abia îşi poate sprijini bărbia de masa la care deliberează miniştrii săi. 🙂

Încă de mic, el dă dovadă de o seriozitate prudentă, cu care îi descumpăneşte pe mama, rudele, educatorii, până şi pe valeţii săi. Pare puţin adormit, dar, de fapt, el observă. Pe acest băieţaş îl interesează tot ce mişcă în jurul lui. Se simte deja centrul unei lumi şi-i intuieşte întin­derea şi complexitatea. Nimic nu este simplu pentru el, căci fiecare cuvânt, fiecare gest îi sunt pândite. Toţi cei din anturajul său vor să-i pătrundă gândurile şi primul lui reflex va fi să-şi ascundă tocmai acele gânduri ce par atât de preţioase. Nu se destăinuie nici măcar mamei sale, deşi o iubeşte mult. Tace şi îşi pleacă privirile, pentru ca nici ele să nu-l trădeze. Băieţelul voinic şi cu înfăţişare plăcută, chibzuit şi discret, îşi dă seama de importanţa lui specială, căci toate privirile pe care le întâlneşte sunt atente şi res­pectuoase. Învaţă să devină bănuitor şi să nu dea glas frazelor sale copilăreşti decât după o gândire îndelun­gată. Aşa şi-a început meseria de rege, pe care a exercitat-o, fără a şovăi, timp de şaptezeci şi doi de ani.

Jucăriile Majestăţii sale sunt spadele, pistoalele, puştile sau micile tunuri, precum şi hărţile, cărţile de is­torie şi de heraldică. Ludovic al XIV-lea învaţă cum să fie elegant şi în­demânatic. De asemenea, că trebuie sa fie generos. Politeţe, magnificienţă, adoraţie — aceasta este at­mosfera de la Versailles, în care se scaldă Ludovic al XIV-lea încă de la naştere. Limbajul ales şi compli­mentele dibace îi sunt predate de timpuriu şi felul lui de a vorbi este urmărit cu stricteţe, Auzindu-l, într-o zi, rostind o înjurătură, mama sa l-a pedepsit să stea închis două zile în cameră, fără a vedea pe nimeni.

Copilul intuieşte că între mama sa şi cardinal există o intimitate care depăşeşte limitele politicii şi, cu mai multe prilejuri, rosteşte fraze ironice la adresa prim-ministrului. Băiatul simte că există o taină şi asta-i trezeşte gelozia sa de fiu şi de rege. Îşi dă seama că Mazarin ocupă un loc prea important în regat şi în familie. Regina şi Mazarin vegheau însă, îndeaproape, asu­pra formării comportamentului de suveran al copilului. Acesta îşi iubea mult mama şi era sub influenţa ei, iar Ana de Austria nu scăpa nici o ocazie de a-i spune fiu­lui cât de util le era cardinalul.

Mazarin are o poziţie tot mai consolidată în ţară şi în exterior. De îndată ce moralul scădea în ar­mată, el îl scotea pe micul rege, îmbrăcat în haine bro­date cu aur, călare pe un căluţ alb, să inspecteze trupele. Simpla lui apariţie creează un efect miraculos.

Frumu­seţea băiatului, cu tenul alb, luminos, avea să fie greu încercată prin varicela de care s-a îmbolnăvit în 1647. Tocmai se vindecase fratele său de o dizenterie gravă, când boala l-a lovit şi pe Ludovic. Dacă îmbolnăvirea băiatului cel mic a făcut valuri uriaşe la curte, boala regelui a iscat o adevărată furtună. În timp ce doamnele fug de teama contaminării, regina se închide în cameră cu fiul ei. Primele unsprezece zile, totul pare normal: bubiţele răsar din ce în ce mai multe. Ana de Austria se duce la Notre-Dame să asiste la liturghie, în aceeaşi zi, regele are o sincopă şi se crede că se va sfârşi. Regina, în genunchi la picioarele patului, hohoteşte amar, iar duce­le de Orleans, în picioare, pândeşte ultimul suspin al nepotului, cu gândul doar la ambiţiile lui nedomolite. Medicii i-au luat sânge tânărului rege de patru ori pe zi şi viaţa lui părea tot mai ameninţată. Regina a leşinat şi nu s-a mai oprit apoi din plâns. În fine, febra a scăzut, erupţia a continuat şi regele a fost salvat.

Când Ludovic al XIV-lea reapa­re la curte după boală, este de nerecunoscut. Frumuseţea copilărească i-a dispărut. Tenul său şi-a pierdut pentru totdeauna culoarea şi prospeţimea: micuţul, ce părea un înger căzut din ceruri, nu va mai fi văzut niciodată. În locul lui, tânărul rege, care treptat îşi va regăsi graţia şi eleganţa, intră de-acum într-o adolescenţă marcată de alte încercări şi dureri.