Riscul unui act de vitejie

alexandre dumas tatalPrimăvara anului 1818. Alexandre Dumas are 16 ani. Vârsta când dorințele se trezesc; când băieții, care până atunci disprețuiseră fetele, încep să le caute. Lui Dumas i se oferea prilejul să placă: balul Rusaliilor, mare sărbătoare în Villers-Cotterets. Aveau să vină și fete străine: o nepoată a abatelui Gregoire, Laurence; o prietenă spaniolă a acesteia, Vittoria; amândouă de 20 de ani și se pare că foarte drăguțe.

Dumas și-a consacrat primele atenții domnișoarei Laurence. Ei i-a oferit brațul când au plecat să facă o plimbare prin parc. Îmbrăcat într-un costum arhaic și ridicol, cu pantaloni scurți, tânărul se simțea cam rușinat. Socoti totuși că un act de vitejie poate câștiga simpatia însoțitoarei sale și se oferi să sară peste șanțul de la capătul parcului.

Povestește Dumas: “Dintr-o săritură mă aflam dincolo. Când am ajuns pe pământ îndoindu-mi genunchii, o pocnitură sinistră se auzi. Simții o răcoare spre partea de jos a persoanei mele. Îmi crăpase fundul pantalonilor! 🙂

Lovitura era decisivă. N-o mai puteam conduce pe frumoasa mea pariziancă la sala de dans și cu atât mai mult nu mai puteam dansa cu ea. Sub povara unui asemenea accident, nu puteam să-i spun ce mi se întâmplase și nici nu-i puteam cere un răgaz de o jumătate de oră. M-am hotărât deci să-l iau fără să il cer și, fără să scot măcar un cuvânt, fără a da nicio explicație, am pornit-o nebunește, alergând spre casă.”

Dansând cu scaunele

Povestea nu se încheie aici. Dumas își repară pantalonii și se prezintă la bal cu oarecare întârziere. Era un dansator excelent și reuși să o impresioneze pe spaniolă.

– Dansați foarte bine, îi spune ea lui Dumas.

– Îmi faceți cu atât mai multă plăcere cu cât n-am dansat până acum decât cu scaune! răspunse tânărul.

– Cum, cu scaune?

– Da, a continuat el, am învățat să valsez în anul în care mi-am făcut prima împărtășanie și abatele Gregoire mi-a interzis să valsez cu femei; așa încât profesorul meu de dans, gândindu-se că trebuie neapărat să am ceva în brațe, îmi punea în ele un scaun; în felul acesta îmi făceam lecția fără să păcătuiesc! 🙂


sursa: Al. Dumas, Memorii, Traducere de Octavian Nistor, Bucureşti, Univers, 1970

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: