Arhive etichetă: jurnal

Jurnalul unei fiinţe rare (II)

alice voinescu jurnalJurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.

Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.

Continuă citirea →

Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Continuă citirea →

În vizită la Cioran – 1 noiembrie 1975

Sanda Stoloja, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian

Povesteşte Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, aflată în exil la Paris:

1 noiembrie 1975  Am fost la Cioran, care m-a primit cu simplitatea şi căldura lui obişnuite. A scris unsprezece cărţi, dar sunt „cărţi subţirele”, adaugă el cu o falsă modestie. Acum nu mai este cuprins de aceeaşi „scârbă“ (foloseşte cuvîntul românesc) ca înainte, nu se mai revoltă ca altădată, ceea ce înseamnă o scădere a vitali­tăţii. Îmbătrâneşte, spune el…

Vorbim despre poezie. Lui Cioran nu-i place decât esenţialul.  De  aceea îmi  aprobă versurile.  Îl cred sincer. Mai târziu vorbim despre Kafka pe care îl găseşte supraevaluat. „Un tip (în gura lui Cioran expresia are un sens neutru, echivalent cu « cineva ») care a văzut venind catastrofa epocii noastre…” Apoi adaugă o părere surprinzătoare: „Peste cincizeci de ani n-o să se mai vorbească despre el.“ Cioran este la antipodul lui Kafka, al sensibilităţii lui bolnave. Pesimismul lui este scepticismul unui om sănătos şi salubru.

Continuă citirea →

În vizită la Cioran – 28 septembrie 1975

Sanda Stoloja, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian

Povesteşte Sanda Stolojan, nepoata scriitorului Duiliu Zamfirescu, aflată în exil la Paris: 

28 septembrie 1975   Am fost la Cioran. Nu-l văzusem în ultima vreme. L-am găsit preocupat de sănătatea lui, are dureri de picioare, singurul cal­mant care-i reuşeşte sunt băile călduţe. Se plânge, obosit şi scârbit,  o ceartă pe  Simone care  s-a dus  la liceu îmbrăcată cu o jachetă prea subţire. Conversaţia între noi e rituală: despre politică, România, bârfele din exil…

Continuă citirea →

Cum se asigură fericirea casnică

sot si sotie - casnicie fericita

Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim, la data de 4 aprilie 1899,  următoarea conversaţie cu Al. Philippide, din care reiese atitudinea foarte conservatoare a acestuia din urmă în ceea ce priveşte femeia: „Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli şi dinaintea unei ţuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe cap şi începând: «Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, aşa e primul an, te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul.

Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să poruncească. Femeia poate  fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului şi fără poruncă ea înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiştii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale (…). Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocoţezi în capul tău, că se zirigheşte”.

Continuă citirea →

Îţi mulţumesc că ne-ai semnat pe amândoi!

copil care scrie

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Am scris, de-a lungul timpului, nu numai pe hârtie, ci şi pe coji de mesteacăn (poeme, pentru o fată pe care am iubit-o în adolescenţă), pe garduri (cu creta sau cu o bucată de cărămidă, spre exasperarea câinilor din curţile în cauză), pe pământ sau pe nisip (cu băţul), pe propria mea mână, în zona de sub  manşeta cămăşii (fiţuici pentru lucrările de control).

Odată, la munte, ca să-l tachinez pe prietenul meu de atunci, George Arion, am săpat pe un versant, cu litere mari, de doi metri înălţime, inscripţia „Arion boul”, iar el, Arion, a anulat cu o singură glumă, în câteva secunde, munca mea de o noapte întreagă:

Îţi mulţumesc că ne-ai semnat pe amândoi! 🙂

Femeia aflată în primejdie

femeie in primejdie

Povesteşte Alex Ştefănescu în cartea Jurnal secret. Noi dezvăluiri: “Mi-am adus aminte de o întâmplare de acum câţiva ani, de la mare. Eram la Neptun, la Casa Scriitorilor, şi jucam şah pe terasă, seara, când de undeva de pe plajă a răzbătut până la noi urletul cutremurător al unei femei, parcă înjunghiate. Am dat imediat deoparte tabla cu piesele de şah şi  m-am avântat în noapte, dornic s-o salvez pe femeia aflată în primejdie (dar şi să-i arăt soţiei mele ce bărbat curajos sunt!).

Câţiva scriitori m-au urmat, fără prea mare convingere. Am coborât în fugă, prin întunericul subţiat de lumina lunii, treptele care duc de la faleza înaltă la plaja scăldată ritmic de valuri şi am descoperit-o acolo, pe nisip, pe femeia care strigase. Era…sub un bărbat!

Probabil, un violator, mi-am spus. Şi l-am somat s-o lase imediat în pace, dacă nu vrea să ajungă la puşcărie.

Treziţi, parcă, dintr-un vis frumos, femeia şi bărbatul mi-au făcut amândoi semne energice să părăsesc locul. Ceea ce am şi făcut, ruşinat, spre hazul celor care mă urmaseră. 🙂

Lansare de carte

omul cu cartea

„Târgul de Carte Bookarest. Trec cu greu printre standurile editurilor, nu din cauza aglomeraţiei, ci din cauza numeroaselor „lansări” organizate în acelaşi timp. Fiecare lansare se desfăşoară cam aşa:

Autorul, de obicei unul de care nu a auzit nimeni, stă în faţa publicului cu o expresie de falsă modestie. Alături se află directorul editurii, îmbrăcat într-o scurtă de piele, şi un critic literar lipsit de imaginaţie (pentru că dacă ar fi avut imaginaţie, ar fi găsit un pretext ca să nu vină la lansare, aşa cum şi-ar fi dorit de fapt din toată inima).

Continuă citirea →

23 august 1944. Relatarea generalului Constantin Sănătescu

Mai toată noaptea m-am zbătut cu ştirile proaste ce soseau de pe front; este cert că la această oră frontul nostru este destrămat şi trupele în derută. Peste măsură de obosit, am aţipit despre ziuă. La ora 9 am intrat în biroul meu destul de abătut. Aflu că Mareşalul Antonescu a venit de pe front şi a convocat un consiliu de miniştri la Snagov, unde probabil va lua o ultimă hotărâre; de-ar fi hotărârea cea bună, adică cererea armistiţiului şi încheierea ostilităţilor […]

Continuă citirea →

Armata română pe frontul din Rusia (1942–1943) — însemnările generalului Constantin Sănătescu

5 august 1942. Timp de şase zile, am inspectat unităţile din Botoşani, Dorohoi şi Cernăuţi, pentru a mă convinge dacă sunt gata de plecare. Starea rechiziţiilor de cai este proastă,  căruţele şi hamurile sunt însă bune. Am găsit Cernăuţi într-o stare înfloritoare; prăvăliile evacuate de evrei au fost redeschise de către români; fabricile — toate în funcţiune. Un singur lucru este trist: că se fac afaceri şi chiar barbarii pe chestia evreilor ce trebuie evacuaţi din Bucovina. În plus, o mulţime de aventurieri au venit şi au pus mâna pe fabrici, realizând beneficii mari. Am întâlnit o mulţime de pierde-vară veniţi pentru pricopseală aici şi care nu se jenau să spună că au venit în California României pentru îmbogăţire. […].

Continuă citirea →

Practici culturale. Specificitatea Criterionului

Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual şi a gândirii româneşti. După decembrie 1989, iniţiativele bine articulate, demarate de seria nouă a „Jurnalului Literar”, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei de Istorie şi Teorie Literară”, în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de readucere în prim plan a personalităţilor generaţiei ’27, merită a fi apreciate.

Despre gruparea Criterion există informaţii disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse directe fundamentale, precum şi în încercările destul de firave, adesea inconsistente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-generis.

Continuă citirea →