Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (II)

istoria-comunicariiDupă părerea autorilor, McLuhan preia de la predecesorul său idei de bază – bias-ul civilizației noastre, tratarea mijloacelor de comunicare în funcție de simțul cărora li se adresează –, pe care le aplică nu neapărat situației media din timpul său, ci unui stadiu anticipat. De aici caracterul șocant al aprecierilor, pentru că ele au în vedere mai ales o situație care va veni, o situație anticipată.

La care se adaugă, indiscutabil, propensiunea către paradox și exprimare aforistică a autorului. Opțiunea pentru o asemenea exprimare nu este întâmplătoare, pentru că ea urmărește să stimuleze dialogul autorului cu cititorul, dar și dialogul acestuia din urmă cu el însuși. O formulă șocantă, o formulă pe care simți că nu o pătrunzi până la capăt te urmărește, te preocupă mai tot timpul, pentru a-i afla dezlegarea, înțelesul cel mai potrivit.

Dictatele celor două revoluții

Potrivit lui McLuhan, istoria consemnează trei mari epoci istorice de comunicare.

Epoca oralității, dominată de conversație ca mijloc propriu-zis de comunicare. Conversația antrenează toate simțurile în procesul comunicării și este participativă. Discuți cu o persoană, avansezi păreri, opinii, faci un schimb de impresii, ești de acord cu ceva și în dezacord cu altceva. De aceea, o asemenea formă de comunicare antrenează persoana și toate simțurile sale deodată, chiar dacă auzul rămâne simțul dominant.

Urmează ciclul culturii scrise, care are particularitățile sale distincte. El instalează văzul ca simț dominant și introduce o disociere între văz și celelalte simțuri, care devin secundare. Trecerea la acest nou ciclu este marcată de două descoperiri fundamentale: inventarea scrierii fonetice (ceea ce înseamnă transformarea sunetelor, fără nicio semnificație, în simboluri vizuale, de asemenea lipsite de semnificație) și inventarea tiparului, care industrializează scrierea fonetică. Nu înseamnă că în acest ciclu convorbirea dispare, dar ea este din ce în ce mai mult influențată de către tradiția scrisă și urmează cumva traseul prefigurat de către textul scris sau tipărit.

Al treilea ciclu este marcat de către apariția electricității și a tehnologiilor pe care le-a favorizat: telegraful, telefonul, televizorul și, mai târziu, computerul. El prilejuiește o reorchestrare a simțurilor, similară cu cea pe care o întâlnim în epoca oralității, favorizează trăsături similare cu cele care au precedat tiparul. Dacă alfabetul și tiparul au hrănit și stimulat un proces de fragmentare, de specializare și de detașare, tehnologia electrică încurajează și stimulează unificarea și implicarea.

Nu este greu de observat că, în viziunea autorului, evoluția comunicării și, prin aceasta, a întregii istorii umane, este marcată de două revoluții tehnologice majore: cea a inventării tiparului, înfăptuită la jumătatea secolului al XV-lea, și cea a electricității, realizată către sfârșitul veacului al XIX-lea. Cele două revoluții apelează la alte simțuri pentru că folosesc alte tehnologii, iar acestea, la rândul lor, reconfigurează modul nostru de gândire, întreaga structură psihologică a ființei umane – transformare de care nu suntem de fiecare dată conștienți.

Există, după opinia noastră, un citat-cheie pentru înțelegerea modului cum acționează tehnologia asupra omului și, apoi, asupra societății în ansamblu. „Oamenii se schimbă“, precizează McLuhan, „când se schimbă raporturile dintre simțuri. Iar acestea se schimbă când vreunul dintre simțuri sau vreo funcție corporală sau mintală este exteriorizată sub formă tehnologică“. De aceea, este foarte important să ne reprezentăm clar ce înțelege autorul canadian prin tehnologie.

Pentru McLuhan, tehnologia este o extensie a ființei umane: toporul este o extensie a brațului, iar roata, o extensie a piciorului etc. Instrumentele pe care le confecționează omul sunt menite să amplifice în primul rând puterea lui fizică, forța de intervenție în lumea naturală, capacitatea de a face față diverselor provocări. Tehnologia comunicațională este, din această perspectivă, cu totul particulară, în sensul că ea se corelează cu activitatea de gândire, cu însușirea specific umană de a-și reprezenta în mod simbolic realitatea, de a organiza într-un tot coerent lumea percepțiilor și a simbolurilor; prin urmare, ceea ce particularizează tehnologia comunicațională este faptul că reprezintă prin excelență o extensie a minții. Dacă tehnologia în general este o extensie a omului, tehnologia comunicațională este prin excelență o extensie a minții umane.

Să insistăm puțin asupra acestei formule – extensie a ființei umane. Fiecare mijloc de comunicare apelează cu predilecție la un simț și favorizează o ierarhie a importanței simțurilor în procesul comunicării. Conversația, ca prim mijloc de comunicare, dominantă în epoca oralității, apelează la toate simțurile ființei umane: auz, văz, simțul tactil, olfactiv. În timpul unei discuții este solicitat în primul rând auzul, dar este folosit, în același timp, văzul, simțul tactil sau olfactiv. De aceea, cultura orală mai este denumită și „ear oriented culture“. Dar ea este cultura care favorizează angajarea celorlalte simțuri într-o combinație particulară. Simțul olfactiv sau văzul pot furniza foarte multe date despre partenerul cu care conversăm și ajută efectiv ca procesul comunicării să fie cât mai complet. În culturile orale, simțurile „colaborează“, „interacționează“, dar sub „tirania covârșitoare a urechii“. De aceea, în această cultură „hearing is believing“.

Lucrurile se schimbă radical în momentul în care progresul tehnologic a favorizat o altă selecție a simțurilor și a instituit prevalența văzului. Când a avut loc această prefacere istorică din punctul de vedere al comunicării? Când a fost descoperit alfabetul fonetic si, apoi, când a fost inventat tiparul. Aceste două momente strâns legate între ele – crearea alfabetului fonetic și inventarea tiparului („fără alfabet nu ar fi existat Gutenberg“) – au condus la o revoluționare a folosirii simțurilor. Nu este vorba doar despre faptul că alfabetul fonetic și tiparul i-au dat omului „un ochi în schimbul unei urechi“. Deci nu avem de-a face doar cu detronarea unui simț de către altul, care devine dominant. Sau cu faptul că văzul devine principalul simț solicitat în procesul comunicării, iar cultura scrisă ia forma unei culturi „eye-oriented“; că de-acum „seeing is believing“. Potrivit lui McLuhan, prefacerea de profunzime are loc de aici încolo.


sursa: Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria comunicării, București, Editura Comunicare.ro, 2007

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: