Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Faima intelectualităţii ei, a cărturăriei desăvîrşite în care înţelegea să-şi trăiască viaţa (au contribuit la aceasta şi ciclurile de conferinţe la Radio, în Sala Dalles şi în provincie) s-a dus în lume. O depăşea pe aceea stârnită de teza ei de doctorat, publicată la Paris în 1913. Aşa se explică de ce, încă în 1925, e invitată să participe la întâlnirile anuale de la Pontigny, unde mari spirite ca Gide, Roger Martin du Gard, Paul Langevin, Paul Desjardin, Mauriac, Charles du Bois, Ernst Robert Curtius convorbeau timp de o lună de zile. Participarea activă a lui Alice Voinescu la aceste reuniuni a îmbogăţit-o sufleteşte, sporindu-i prestigiul şi aşa mare. A fost, apoi, membră a Grupului Oxford, urmărind să dea Europei şi Americii intelectuale perspectiva unui creştinism activ. În viaţa intelectuală şi filosofică românească era un nume şi o personalitate, contribuţiile ei la lucrarea Istoria filosofiei moderne (vol. III, 1938) fiind unanim stimate.

N-a scris mult, pe măsura vastelor ei cunoştinţe şi a profundităţii lor. În 1936, o carte despre Montaigne (gânditorul preferat), în 1941 Aspecte din teatrul contemporan, în 1946 o altă carte despre Eschil şi cam atât. Târziu, când vremurile se înneguraseră mult, în anii cincizeci, se gândea să scrie o carte despre Shakespeare şi o alta despre Sofocle. Dar nenorocirile prin care îi fusese dat să treacă, amarele griji cotidiene şi câte altele au împiedicat-o să treacă dincolo de proiect, deşi mereu se gândea să-şi adune notele şi să purceadă la scris. Destinul, nu tocmai bun cu cugetătoarea, nu i-a îngăduit mai mult. Dar a lăsat în manuscris un volum tulburător, Scrisoare către fiul şi fiica mea care apare postum, în 1994, şi un extraordinar jurnal (36 caiete), redactat din 1929 până în 1961, operă monumentală, extraordinar document de epocă, dar şi expresie pilduitoare a vocaţiei acestei înalte doamne, a darurilor ei, a purităţii liliale a unui suflet chinuit, mereu aspirând spre înălţimi.

Acest jurnal extraordinar a apărut, la sfârşitul anului 1997, la Editura Albatros, prin grija devotată a dnei Maria Ana Murnu şi prin stăruinţa dnei Georgeta Dimisianu. E un tom impunător, masiv prin dimensiune (843 pagini), care se citeşte cu mare interes, cerând mereu timp de reflexie, revenire, popas şi răgaz sufletesc. Fericita decizie a redactării jurnalului e, cred, determinată de nevoia de a consemna atmosfera cărturărească a întâlnirilor de la Pontigny (Prima propoziţie a jurnalului: „Era la Pontigny, nu mai ştiu cu ce prilej, la masă, R.M. du Gard s-a mirat mustrător…”.) Era, într-adevăr, păcat ca aceste memorabile conversaţii să se piardă în negura tuturor uitărilor. De aici formula jurnalului, nu cu enunţuri concentrate, uscate, precum cel al lui Maiorescu, ci una larg expozitivă, chiar narativă, în care autoarea se dezvăluie, se mărturiseşte în toată nuditatea trăirilor ei, în care şi domesticitatea aparent banală capătă semnficaţie adâncă.

Alice Voinescu, trebuie spus de la început, e profund credincioasă, trăind ca atare în tot ceea ce face, cu o încredere în divinitate care îi determină viaţa. Era, cum avea să-i precizeze lui Ion Biberi, într-un vestit interviu din 1945, o credincioasă, nu o mistică. Dar cum convingerile religioase sunt cheia de boltă a ei, dezlegând şi hotărând totul, ele urcă sus de tot, până în vecinătatea misticii asumate. De atfel, în câteva rânduri, în anii ei negri, autoarea mărturiseşte că s-ar călugări. Iar bunătatea ei sufletească, de sorginte tot religioasă, era proverbială. A ţinut chiar să o precizeze în jurnal, încă în 1929: „Eu nu sunt o negativă. Sunt dăruirea. Asta-i linia mea naturală”. Această fervoare spre divinitate conferă destulelor pagini din jurnal o anume monotonie sau, mai bine, o predispoziţie spre repetivitate, adesea obositoare. Oricum, avem aici dovada unui jurnal al unei cugetătoare profund religioase, chinuită, din această perspectivă, de cele înalte, dar şi de toate cele zilnice. Gândul mă duce, ca ton, la jurnalul părintelui Gala Galaction, de care autoarea jurnalului pe care îl comentez era foarte apropiată, acesta fiindu-i uneori confesor, în sensul propriu al termenului.

N-avea o existenţă fericită. Măritată, din adâncă dragoste, cu avocatul Stelian Voinescu (numele ei de fată era Sterian), acesta era un om ca toată lumea, aplecat şi spre juisare. Cugetătoarea nu era companioana ideală pentru un astfel de om (şi reciproca era, bineînţeles, valabilă), de aici dese neînţelegeri care urcau, uneori, până la decizia despărţeniei. Şi totuşi, după moartea soţului, se produce o răsturnare spectaculoasă, autoarea jurnalului, evocînd mereu dragostea lor, se condamnă pentru purtarea ei intransigentă, îl justifică pe soţ, însemnările jurnaliere fiindu-i neclintit adresate, aproape sub forme epistolare, cu apelative de alint („dragule”, „pui drag”, „iubitule”). Şi asta până la moarte, intervenită în iunie 1961, la venerabila vârstă de 76 ani.


sursa: Zigu Ornea,  Polifonii: Cronică literară, Polirom, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: