Arhive etichetă: autor

Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (II)

istoria-comunicariiDupă părerea autorilor, McLuhan preia de la predecesorul său idei de bază – bias-ul civilizației noastre, tratarea mijloacelor de comunicare în funcție de simțul cărora li se adresează –, pe care le aplică nu neapărat situației media din timpul său, ci unui stadiu anticipat. De aici caracterul șocant al aprecierilor, pentru că ele au în vedere mai ales o situație care va veni, o situație anticipată.

La care se adaugă, indiscutabil, propensiunea către paradox și exprimare aforistică a autorului. Opțiunea pentru o asemenea exprimare nu este întâmplătoare, pentru că ea urmărește să stimuleze dialogul autorului cu cititorul, dar și dialogul acestuia din urmă cu el însuși. O formulă șocantă, o formulă pe care simți că nu o pătrunzi până la capăt te urmărește, te preocupă mai tot timpul, pentru a-i afla dezlegarea, înțelesul cel mai potrivit.

Dictatele celor două revoluții

Potrivit lui McLuhan, istoria consemnează trei mari epoci istorice de comunicare.

Epoca oralității, dominată de conversație ca mijloc propriu-zis de comunicare. Conversația antrenează toate simțurile în procesul comunicării și este participativă. Discuți cu o persoană, avansezi păreri, opinii, faci un schimb de impresii, ești de acord cu ceva și în dezacord cu altceva. De aceea, o asemenea formă de comunicare antrenează persoana și toate simțurile sale deodată, chiar dacă auzul rămâne simțul dominant.

Continuă citirea →

Marshall McLuhan: autorul cel mai cunoscut din sfera comunicării (I)

marshall mcluhanMarshall McLuhan este poate cea mai cunoscută personalitate din domeniul comunicării. În legăturã cu el a apărut o legendă a cercetătorului care, în sfârșit, a pătruns procesul controversat al comunicării și a reușit să-l redea în formule simple, adevărate, apropiate de înțelegerea oamenilor. De pildă, Tom Wolfe apreciază că McLuhan este „cel mai important gânditor de la Newton, Darwin, Freud, Einstein și Pavlov“. Iar Norman Mailer sugerează că expresiile „the medium is the message“ și „the global village“ sunt printre „cele mai adânci formulări ale secolului al XX-lea“. Ne aflăm în fața unei probleme foarte delicate. O analiză obiectivă impune o operație de decopertare a straturilor așezate de legendă, de popularitate; în același timp, nu putem să nu recunoaștem forța de sinteză, de percuție a formulelor lansate de McLuhan și să nu ne dăm seama că el a făcut enorm pentru domeniul comunicării, pentru cunoașterea sa, lucru deloc de neglijat mai ales când avem de-a face cu un câmp de cercetare nou.

Impactul creației lui McLuhan se datorează și faptului că multe dintre gândurile sale „sunt împărtășite în limbajul metaforei“. Pe de o parte, metafora stimulează reflecția, forțează diverse interpretări, mai ales că de multe ori avem de-a face cu metafore sugestive, lansate de o personalitate cu o pregătire în domeniul literaturii pe care nimeni nu o pune la îndoială (paginile sale despre Shakespeare, Joyce, Eliot reprezintă o mărturie). Pentru o abordare analitică, un asemenea stil constituie un impediment. William Kuhns avea dreptate să releve că „geniul său pentru formularea condensată se aliază cu stilul divagator, neconsecutiv și adesea încâlcit“.

Continuă citirea →

Care compozitor este autorul imnului naţional german?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Care compozitor este autorul imnului naţional german?

Continuă citirea →

Cum scriu?

Alexandru Paleologu

Eu mă apuc de scris în momentul în care ceea ce s-a acumulat îndelung mă somează implacabil la exprimare. Nu pot să scriu nimic fără o lungă gestaţie, în bună măsură subconştientă. Foarte des, chiar cel mai adesea, în timp ce sunt ocupat cu altceva, sau cu nimic (ocupat cu nimic), sau în conversaţie, îmi vin fulgurant în minte formulări lapidare, de gânduri ce-mi par vrednice de reţinut, dar, contând pe memorie, nu le notez (de obicei nici n-ar fi posibil pe moment) şi le uit. Nu le regret. Îmi pare prezumţioasă avariţia de a nu pierde nimic din propriile gânduri, de a le tezauriza. Normal e să pierzi cam optzeci la sută. Viaţa spiritului e fãcută în mare proporţie din asemenea pierderi, iar realizările doar din resturi. De cele mai multe ori o pagină poate însemna reziduul, restul unor ani întregi de reverie, de reflecţie, de acumulări. În momentul în care lucrurile ajung insuportabile şi impun actul material de a le pune pe hârtie, sau când o întâmplare accidentală, de obicei una minoră în aparenţă, dar decisivă în acest proces complicat, declanşează actul acesta, abia atunci se produce adevărata transmutaţie, sau, cu un termen impropriu dar acreditat, creaţia.

Gândurile nu contează decât în expresia lor, adică devenite text. Transmutaţia aceasta e cadoul pe care ţi-l face Nu-ştiu-cine, dar abia atunci începe o muncă, pentru mine de obicei teribilă, când nu mai ştiu nici de masă, nici de somn, dorm pe apucate câte o oră-două pe canapea în camera de lucru, mănânc pe apucate, fie că scrisul merge neîmpiedicat, fie că, cel mai adesea, trebuie să reiau aceeaşi pagină de nu ştiu câte ori. Câteodată mă apucă disperarea, e ceva infernal. Dar pânã la urmă are loc o exaltare, o exultaţie comparabilă cu triumfurile erotice, răsplătind cu dobândă uzurară toate chinurile, exasperările şi pierderile de încredere.

Cine m-a pus, cine m-a blestemat să scriu ? Ce rost are ? toate aceste vituperări sunt uitate atunci, sau rămân în amintire ca nişte văicăreli derizorii, ca nişte mofturi de cochetă bătrână.

Eventualul succes al produsului scris mă bucură, fireşte, căci e omenesc lucrul acesta, dar e mult mai prejos de voluptatea faptului ca atare şi de sentimentul, poate iluzoriu, al reuşitei artizanale. Nu pot să ştiu cu siguranţă dacă ceea ce scriu merită să rămână (ca să fiu sincer, cred că da) şi nici dacă, eventual meritând, are vreo şansă în direcţia aceasta.

Există şi vanitatea de autor. Am spus cu alt prilej de ce în cazul meu, din raţiuni profund intime, această vanitate e redusă la minimul posibil. Dar există, n-am încotro, şi nici nu mi-e prea ruşine s-o recunosc.

 

sursa: Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevarat importante, Ediţia a II-a, Polirom, 1998