Arhive etichetă: Alice Voinescu

Jurnalul unei fiinţe rare (II)

alice voinescu jurnalJurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.

Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.

Continuă citirea →

Jurnalul unei fiinţe rare (I)

alice voinescu jurnalCe fiinţă rară, dăruită integral culturii, spiritualităţii şi semenilor, a fost Alice Voinescu! Nu cunosc în cultura română egalul ei.

Născută în 1885, şi-a luat licenţa în filosofie în 1908, sub privegherea lui Titu Maiorescu, care o îndrăgea, văzând în ea un gânditor in spe. S-a îndreptat, apoi, spre doctorat la Sorbona, unde a pregătit şi a susţinut o teză despre şcoala neokantiană şi filosofia lui Hermann Cohen. Şi cum putea pregăti teza fără a frecventa un an de zile mediul şcolii de la Marburg, unde, în compania maestrului Hermann Cohen, a lui Natorp, N. Hartmann, a studiat atent universul neokantianismului, atunci în mare vogă? Cu teza scrisă, apreciată elogios de Cohen, s-a prezentat la Sorbona, fiindu-i acceptată de Levi-Bruhl şi Victor Delbos.

Doctoratul a fost strălucit. I s-a propus un ciclu de conferinţe în SUA. A refuzat, înapoindu-se în România. Era menită universităţii. N-a fost să fie, nici loc nu era la vreo catedră, dar domnea şi prejudecata că nu e posibil ca o femeie – şi încă tânără! – să fie profesor de filosofie. Şi totuşi, a rămas toată viaţa un filosof prin vocaţie şi mod de cugetare. S-a mulţumit, tocmai în 1922, cu o catedră de estetică la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică, unde s-a specializat în istoria literaturii dramatice, ţinând un curs faimos, care i-a adus multă stimă şi buni elevi, cărora le-a devenit o mamă sufletească. De altfel, să notez de pe acum, comuniunea sufletească stabilită cu tineretul intelectual a fost marea cucerire a vieţii acestui cărturar de o bunătate a inimii şi de o dăruire extraordinare.

Continuă citirea →