Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Biografii de mai târziu arată mai multă milă faţă de Socrate decât el însuşi  Pentru a-i atribui şi puţină fericire în dragoste, ei inventează o poveste nostimă: cum numărul lor se împuţinase prea tare după un război pierdut, atenienii ar fi hotărât ca fiecare cetăţean să aibă dreptul de a avea copii de la două femei. Aşa s-a însoţit a doua oară Socrate, din fire foarte ascultător faţă de legi, şi anume cu o fată care purta frumosul nume de Myrta. Dar povestea e destul de neverosimilă şi e de presupus că Socrate ar fi zis despre această a doua căsătorie ceea ce a răspuns el unui prieten care l-a întrebat cum e mai bine, să se căsătorească sau nu: „Orice ai face, tot te vei căi.”

Revenind încă o dată la Xantippa: ce obţine ea de fapt cu toate ocările ei? Faptul că Socrate părăseşte bucuros căminul pentru a-şi vedea de discuţiile lui filozofice. Dar abia astfel devine el Socrate. Căci el e un atenian, şi în acest oraş, cu apetitul lui de viaţă publică, cine nu îşi face apariţia în spaţiul public nu există. Dacă Socrate s-ar fi îngropat în cămăruţa lui de studiu, el n-ar fi devenit niciodată Socrate. Astfel că intenţia Xantippei se transformă în contrariul ei: în ceea ce face ea, acţionează, dacă ne e permisă o interpretare în spiritul lui Hegel, o „anumită şiretenie a ideii”. Piedicile puse lui Socrate nu sunt de fapt decât imbolduri către filozofie. Când Xantippa crede că îl sperie pe Socrate cu tunetul şi aversa ei de ploaie, ea se înşală de fapt. Nietzsche are şi în această privinţă dreptate: „Xantippa îl îmboldea să practice din ce în ce mai mult această meserie ciudată, făcqndu-i căminul de nelocuit.”

Ce face Socrate însă când pleacă de acasă? La prima vedere nimic; vizitează doar pieţe şi arene sportive pentru a sta la taifas cu lumea. E deci un adevărat pierde-vară, şi tocmai asta o roade pe Xantippa. În loc să se îngrijească de casă, de nevastă şi de copii, în loc să practice meseria pe care a învăţat-o de la tatăl său, pe scurt în loc să ducă o viaţă ordonată şi normală, el se plimbă de colo-colo, începând discuţii absolut inutile, cu tot felul de oameni. Chiar dacă ocazional, aşa cum ni s-a transmis, mai găseşte şi monezi pe stradă, cu care contribuia într-un mod nu tocmai obişnuit la finanţarea gospodăriei, nu e totuşi totuna cu a-şi hrăni familia printr-o meserie cinstită. Nici măcar cizme nu-şi poate cumpăra; de aceea, autorul de comedii Aristofan îl face să apară pe scenă în picioarele goale. Dar cumpătarea lui ar fi încă acceptabilă, câtă vreme e vorba de propria-i persoană. Dar cum poţi să-i pretinzi unei femei care, la vederea numeroaselor mărfuri, atât de seducător expuse în oraş, nu are însă niciun dinar, să dea dovadă de acea nepăsare de care ne vorbeşte maxima lui Socrate: „Ce de lucruri de care nu am nevoie! ” Şi cum să-i ceri Xantippei să se ridice la înălţimea filozofică a unei alte vorbe a lui Socrate: „Cine are cele mai puţine nevoi, acela e cel mai aproape de zei”?

De altfel, ceea ce este cu adevărat provocator în comportamentul lui Socrate e faptul că el nu e din fire un pierde-vară. Face gimnastică plin de râvnă şi îşi imobilizează adversarul chiar şi dansând. Ce-i drept, ni se spune că practică gimnastica doar de dragul sănătăţii. O sursă târzie laudă admirabila lui constituţie trupească. Pe scurt, Socrate e făcut pentru o activitate cu adevărat bărbătească. O dovedeşte şi în campaniile la care participă ca simplu soldat. Se povestesc adevărate minuni despre puterea sa de a îndura greutăţile. Când alţii se încotoşmănesc îngheţaţi de frig, el merge cu picioarele goale pe gheaţă. Iar când toţi în jurul lui fug cuprinşi de panică, el rămâne singur lângă generalul său, „privind liniştit de jur-împrejur după duşmani şi după prieteni”.

E adevărat că soldatul Socrate se remarcă prin tot felul de ciudăţenii. Alcibiade, care i-a fost tovarăş în război, povesteşte: „A stat odată în acelaşi loc, gândindu-se la ceva, încă de dimineaţă şi cum nu făcea niciun progres n-a renunţat, ci a rămas pe loc chibzuind mai departe. S-a făcut amiază şi ceilalţi au devenit atenţi, s-au mirat şi şi-au spus unii altora că Socrate stă de dimineaţă acolo şi se tot gândeşte la ceva. În cele din urmă, când s-a făcut seară, câţiva ionieni şi-au cărat, după ce au mâncat, păturile afară – căci era pe atunci vară – în parte pentru a dormi la răcoare, în parte însă pentru a-l observa pe Socrate. Acesta a rămas tot acolo până ce s-au ivit zorii şi a răsărit soarele.”

Aşadar, iată cum se comporta Socrate în război. Acum însă, în vremuri de pace, vitejia şi bărbăţia lui nu mai sar în ochii nimănui. Acum Socrate e, cel puţin pentru Xantippa, un pierde-vară, un flecar, un veşnic vorbitor în contradictoriu. El însă tocmai în asta vede singura lui posibilitate de a-şi exercita meşteşugul filozofic.


sursa: Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofiei, Traducere de Emil Bădici şi Ionel Zamfir, București, Humanitas, 1999

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

AveHistoria

Istoria si arta in calatorii, lecturi, fotografii si filme

Victor Roncea's Weblog

information is power

RETRO-RÂMNIC

Blogul n-a apărut din senin, vremea l-a scos în cale...

Festina Lente

agale, cu motocicleta prin împrejurimi

Blogul lui Buzatu

Discuții libere despre lucruri care ne interesează

Daurel's Blog

Just another WordPress.com weblog

Diverse diversificate 1

blog cu gânduri amestecate :)

Adevar100la100's Blog

Just another WordPress.com weblog

%d blogeri au apreciat asta: