Jurnalul unei fiinţe rare (II)

alice voinescu jurnalJurnalul lui Alice Voinescu e unul de mărturisire interioară, prin scriitura expresivă fiind adesea pagini de bună literatură subiectivă. Dar, firesc, lumea din afară năvăleşte în jurnal, făcându-şi loc, evident, prin filtrul convingerilor autoarei.

Politicul nu este exclus de aici, dar este total filtrat, ajungând ca un halou îndepărtat, totuşi apăsător. În noiembrie 1936, autoarea nota prevenitor: „De evitat confuzia între Naţional şi Creştin”. Asta la un an de la fundarea Partidului Naţional Creştin, de extremă dreaptă, condus de Goga şi A.C. Cuza. Are cuvinte de condamnare faţă de legionarism, dar socoate că el nu trebuie stârpit prin frică şi teroare. De aceea, având bune opinii despre regele Carol al II-lea, pe care îl considera un idealist (acceptase şi rolul de conducătoare în străjerie) şi despre Armând Călinescu, consemnează reprobator asasinarea primului-ministru, dar şi contramăsura uciderii fără judecată a unor legionari; deplânge instalarea la putere a legionarilor („Nenorociţii de fanatizaţi uită că Hitler ne-a pus gând rău. Poate cred încă, deşi ar fi mai mult decât naivi, ar fi idioţi să creadă în cuvântul neamţului”) şi, evident, condamnă asasinarea lui N. Iorga („Moartea d-lui Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte”) şi rebeliunea. De altfel, din 1936 încoace pe Hitler îl considera un bandit sanguinar, provocând ruina Europei şi încătuşarea popoarelor ei.

La intrarea ţării în război are sentimente contradictorii: „Am intrat în Basarabia. Un sentiment de uşurare… Dar poate mulţi simţeam dureros că facem cauză comună cu agresorii, mincinoşi şi vinovaţi. Nu mă pot dezbăra de un sentiment adânc de jenă faţă de istorie. Oricât s-ar justifica în cazul nostru oportunismul, zadarnic! Acest război e imoral”. Apoi parcă îşi modifică opinia, nu ajung până la ea ecourile opoziţiei democratice care cerea oprirea armatei la Nistru (asta deşi notează: „de s-ar termina cu Odessa. Băieţii noştri mor degeaba. Odessa nu e a noastră”), deplânge soarta ostaşilor români, devenind soră de caritate într-un spital de răniţi. Are cuvinte de reprobare faţă de uciderea evreilor din Basarabia („Dovezi de o cruzime înspăimântătoare şi care mă înfioară pentru viitorul omenirii”). Dar curând astfel de ecouri încetează a mai fi consemnate (îl detestă pe Mihai Antonescu, socotindu-l un palavragiu iresponsabil, dar pare a fi nutrit stimă faţă de mareşal), pentru că toate trăirile ei sunt invadate de farmecul concertelor lui Enescu şi de atmosfera din casa maestrului.

Se apropiase de cercul Marucăi Cantacuzino, era apreciată de maestru şi le frecventa casa, unde muzica era prezenţa atotstăpânitoare. Iată o însemnare despre Enescu: „îl simt atât de bun şi de adânc uman! M-a impresionat înalta înţelepciune cu care priveşte cataclismul mondial. Nu acuză oamenii, explică cosmic, ca o mare furtună care s-a adunat din cauze multe, acumulate şi îndepărtate. Felul obiectiv, calm, fără tristeţe, fără melancolie, olimpic şi totuşi cald, uman, cu care priveşte necesitatea, îmi aminteşte de Goethe”. L-a însoţit pe maestru în vacanţă, la Tescani, la vila „Luminiş” de la Sinaia, ascultându-i vrăjită interpretările.

Seratele în casa lui Enescu, în care asculta muzică, îi suplineau atmosfera de la Pontigny. Pentru că aici se întîlnea cu Jora, Andricu, Florica Muzicescu, Silvestri, Smaranda Athanasof, Cella Delavrancea, Ciomac, Irina Procopiu. Totul respira elevaţie spiritual artistică şi autoarea noastră se simţea bine în mediul acesta. Toate observaţiile din jurnal despre Enescu şi lumea lui de atunci sunt de o valoare inestimabilă pentru reconstituirea personalităţii maestrului.

Dincolo de această oază purificatoare, Alice Voinescu nu era mulţumită de sine. Cugeta că: „Trăiesc ca iasca”, era însingurată, regreta că n-a avut copii, se gândea la izbăvirea prin moarte subită, pentru a evita suferinţa pentru ea şi ai săi.

Apoi a venit actul de la 23 august 1944, consemnat alb în jurnal, ea fiind în refugiu la ţară. Transpare, de aici, numai bucuria pentru înfrângerea nemţilor. Dar era ostilă ruşilor şi hotărât împotriva noului regim politic care tindea să se instaleze în ţară. E solidară cu generalul Rădescu şi, bravă, se înscrie în Partidul Liberal. Mai spera, asemenea multora, că ruşii se vor retrage de la noi, trataţi fiind ca aliaţi. Ostilitatea faţă de comunism e totală şi, deşi îşi propusese, nu se poate reculege în sine. Şi e indignată cu adevărat atunci când regele Mihai e silit să abdice, în acest act văzând închiderea de epocă. Avea dreptate şi nu contenea să afirme public, condamnând republica. Rezultatele nu au întârziat să vină punitiv. În ianuarie 1948 e pensionată forţat din învăţământ (avea numai 63 de ani) şi e atacată dur în revistele Rampa şi Flacăra.

Ţinea pentru un grup de doamne un curs despre Goethe, încerca să scrie un studiu despre Faust, care nu-i ieşea, trăind într-o încordare a indignării şi a silei, încă sperând că occidentalii vor determina îndepărtarea comunismului de la noi. O ducea greu, cu pensia diminuată pentru că a avut francheţea să spună Comisiei că e înscrisă la liberali. În februarie 1948 se confesa în jurnal: „Nu izbutesc să ader la realitate” şi „mă bântuie o melancolie cenuşie pentru că sunt complet eliminată din câmpul culturii române… ehei, cred doar pentru alţii, pentru mine nimic”. Şi altă dată: „Ce faliment e viaţa mea! Dacă trăiam în Occident, ştiu că ajungeam un dascăl important”.

Vindea lucrurile din casă pentru a putea trăi, mai dădea, în acelaşi scop, meditaţii, iar în casa ei sunt repartizaţi locatari, ea fiind obligată să se retragă în birou. Şi apoi a venit, în 1951, închisoarea, timp de 19 luni, apoi domiciliul obligatoriu într-un sat din nordul Moldovei. Când a fost eliberată (datorită intervenţiei prietenilor cărturari pe lângă Petru Groza), reprimeşte pensia şi, drept locuinţă, o cameră de 3/3,5 m. Începe să se împace cu realul, regretând parcă intransigenţa de odinioară, datorită lui Vianu capătă traduceri şi confruntări la E.S.P.L.A., face ceea ce numea ea salahorie, dar o ducea tot zgâriat. (A tradus din Kleist şi din nuvelistica lui Thomas Mann.) Se simţea inutilă, era bolnavă de ochi şi de cord şi se mângâia cu ideea că lasă o bună amintire oamenilor de cultură. Ultima însemnare din jurnal e din 30 mai 1961. În 4 iunie, moartea a izbăvit-o pe martiră, redând-o lumii de dincolo.


sursa: Zigu Ornea,  Polifonii: Cronică literară, Polirom, 2001

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: