Arhive etichetă: filozof

Socrate sau scandalul interogaţiei

Wilhelm Weischedel, Pe scara din dos a filozofieiCum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.

Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”

Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.

Continuă citirea →

Socrate și Xantippa

socrateAceluia care se încumetă să urce la Socrate pe scara din dos i se poate întâmpla ca uşa să-i fie deschisă nu de acesta, ci de soţia lui, Xantippa; e chiar foarte probabil să se întâmple aşa, căci Socrate e mereu pe drumuri. Faptul însă are, privit în sine, o anume semnificaţie. Căci dacă Socrate e renumit printre filozofi, nu mai puţin e Xantippa printre soţiile filozofilor. S-ar putea spune, acum, că ea e renumită datorită bărbatului ei. Cu siguranţă că aşa e. Dar poate că e şi puţin invers, poate că nici Socrate nu ar fi devenit Socrate fără Xantippa. Cel puţin aşa crede Nietzsche, filozoful cu fler psihologic: „Socrate a găsit femeia care îi trebuia… De fapt, Xantippa l-a îmboldit să se dedice din ce în ce mai mult acestei meserii ciudate.”

E însă adevărat? Dacă e să dăm crezare relatărilor din Antichitate, Xantippa face tocmai contrariul: ea se opune în toate felurile meşteşugului filozofic al bărbatului ei. Acasă îi face zile negre, iar când Socrate, sătul, vrea să-şi întâlnească prietenii pentru a purta împreună discuţii filozofice, ea tot nu e mulţumită. Uneori îi toarnă în cap de la fereastră o găleată de apă murdară sau îl urmăreşte în piaţa publică smulgându-i haina de pe trup.

Prietenii sunt revoltaţi; ei o numesc pe Xantippa cea mai nesuferită femeie care a existat şi care va exista vreodată. Socrate îndură însă cu indiferenţă filozofică, atât acasă, cât şi în public, astfel de furtuni. Când îi curge apă în cap, el nu face decât să spună: „Nu v-am zis eu că după tunete şi fulgere vine şi ploaia?” Iar atunci când Alcibiade îi spune cândva: „Xantippa e de nesuportat când face scandal”, Socrate îi răspunde: „Nici măcar să nu te laşi tulburat de orăcăitul gâştelor.” De altfel, el crede că faptul de a avea de-a face cu o femeie îndărătnică are şi o parte bună, căci cine a scos-o la capăt cu Xantippa se va descurca cu uşurinţă şi cu ceilalţi oameni.

Continuă citirea →

Schopenhauer. Viaţa şi opera

Schopenhauer

Schopenhauer (1788–1860) este, printre filozofi, o figură în  multe privinţe singulară. Este pesimist, în timp  ce aproape toţi  ceilalţi sunt optimişti. Nu este  întru  totul  academic,  precum Kant  şi Hegel, dar  nici nu se plasează cu totul  în  afara  tradiţiei academice. Îi displace creştinismul şi preferă religiile Indiei – atât  hinduismul, cât  şi  budismul.  Este un om de o vastă cultură, interesat  la fel de mult de artă ca şi de etică. Este neobişnuit de imun  la naţionalism şi la  fel de familiarizat cu autorii englezi şi francezi ca şi cu cei din ţara sa.  A avut  în totdeauna mai puţină  priză  la filozofii de profesie decât  la artişti şi literaţi aflaţi  în cău­tarea  unei  filozofii în care să  poată  crede.  Cu el începe supralicitarea Voinţei,  caracteristică  pentru  o  mare  parte a  filozofiei  secolelor  al XIX-lea şi al XX-lea; dar  pentru  el  Voinţa,  deşi fundamentală din  punct  de  vedere metafizic, este un rău din  punct  de vedere etic – opoziţie posibilă doar pentru un pesimist.

El  recunoaşte trei  surse ale filozofiei sale – Kant, Platon şi Upanişadele – dar nu cred că-i  datorează lui Platon atât de mult cât crede el însuşi. Viziunea sa filozofică are o anumită afinitate temperamentală cu cea a epocii elenistice; este o  viziune obosită  şi  vale­tudinară,  pentru  care  pacea  preţuieşte  mai  mult  decât  victoria,  iar chietismul mai mult decât încercările de reformă, pe care le consideră inevitabil  futile.

Viaţa

Ambii săi părinţi aparţineau unor familii negustoreşti de vază din Danzig  (Gdansk),  locul  său  de naştere. Tatăl  său era  un voltairian, pentru care Anglia însemna ţara libertăţii  şi  a inteligenţei. La fel ca majoritatea cetăţenilor de frunte din Danzig, ura atentatele Prusiei la  independenţa oraşului liber Danzig şi a fost cuprins de indignare atunci când acesta a  fost anexat de Prusia în  1793 – indignare  ce l-a făcut să se mute la Hamburg,  deşi  a  suferit prin  asta  o însemnată  pierdere  pecuniară.

Schopenhauer  a trăit acolo împreună cu tatăl său din 1793 până  în 1797; apoi a petrecut  doi ani la Paris, la sfârşitul cărora tatăl său  afla cu plă­cere  că  băiatul  aproape uitase germana. În 1803 a fost plasat  la o şcoală cu internat  din  Anglia, unde a prins ură  faţă de  nesinceritate şi de  ipo­crizie. Peste alţi doi ani, ca să-i facă pe plac tatălui său, devenea funcţio­nar la o casă  de comerţ din Hamburg, dar nu agrea defel perspectiva unei  cariere  de  afaceri  şi tânjea  după  o  viaţă  literară  şi  academică. Lucrul acesta a devenit posibil în  urma  morţii tatălui – probabil un suicid;  mama  sa a primit bucuroasă ideea  ca băiatul să abandoneze comerţul  şi să urmeze şcoala  şi universitatea. De aici am putea fi  ten­taţi să presupunem că el ar fi  preferat-o pe mamă tatălui, dar adevărul este exact opus: pe mamă o antipatiza, iar tatălui i-a păstrat o amintire plină de afecţiune.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui A. D. Xenopol

A. D. Xenopol

XENOPOL, Alexandru D. (23.III.1847, Iaşi — 27.II.1920, Bucureşti), istoric, filozof şi scriitor.

Este primul născut dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui Dimitrie Xenopol. Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o remarcabilă cultură şi cunoscând câteva limbi europene, nu a avut o situaţie materială sigură, fiind, după stabilirea sa în Iaşi, dragoman la Consulatul Prusiei, proprietar de pension, preceptorul copiilor marelui ban Iordache Ruset din Bacău şi, în sfârşit, director, aproape douăzeci de ani, al penitenciarului din Iaşi.

După ce urmă primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu. În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi. Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august 1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care colabora din 1868, se întoarce la Iaşi. Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic. În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională, Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Henri Bergson

Henri Bergson

Bergson, Henri (-Louis) (15.10.1859, Paris, Franţa – 04.01.1941, Paris). Filozof francez, a fost primul care a elaborat ceea ce astăzi numim filozofia proceselor, respingând valorile statice în favoarea valorilor mişcării, schimbării şi evoluţiei. A fost şi un literat remarcabil, apreciat atât în cercurile academice, cât şi de marele public, fiind laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927.

Anii timpurii

Prin tatăl său, un talentat muzician, Bergson era descendentul unei înstărite familii de origini polono-evreieşti – fiii lui Berek, sau Berek-son, din care este derivat numele Bergson. Mama sa provenea dintr-o familie de evrei englezi. Educaţia, instruirea şi interesele lui Bergson erau specific franceze, cariera sa profesională şi întreaga sa viaţă desfăşurându-se în Franţa, cu precădere în Paris.

Şi-a primit educaţia preuniversitară la Liceul Condorcet, unde a demonstrat aptitudini clare deopotrivă pentru ştiinţele exacte şi pentru cele umane. Între 1878 şi 1881 a studiat în cadrul Şcolii Normale Superioare (École Normale Supérieure) la Paris, instituţie responsabilă pentru instruirea profesorilor universitari. Cultura generală de care a beneficiat acolo i-a mijlocit, în egală măsură, lecturarea clasicilor greci şi latini, accesul – în funcţie de nevoi şi de preferinţe – la informaţiile ştiinţifice ale acelor timpuri şi, totodată, i-a permis să-şi edifice o viitoare carieră în filozofie, spre care s-a îndreptat după absolvire.

Continuă citirea →

Amintindu-ne de Thales

Filozoful grec Thales – nominalizat în randul celor „Şapte Înţelepţi” ai lumii antice.

Fiind întrebat ce-i greu, Thales răspunse: „A se cunoaşte pe sine.

Ce e uşor? „A da sfat altuia.

Care-i lucrul cel mai plăcut? „Reuşita.

Ce e divinul? „Ceea ce nu are nici început, nici sfârşit.”

Continuă citirea →

Natura, filozofii şi proştii

Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filozoful Descartes cum se delecta cu nişte specialităţi culinare, îi zise în batjocură:

Cum, şi filozofii mănâncă lucruri atât de bune?

De ce nu? – îi răspunse Rene Descartes – îţi închipui poate că natura a creat lucruri delicioase numai pentru proşti? 🙂

Moartea lui Socrate

Decedat in 399 i.Hr., la varsta de 70 de ani

Cauza mortii: otravire prin ingerarea de cucuta

Locul de odihna: necunoscut

Ultimele cuvinte: In timp ce trupul ii era cuprins treptat de paralizie, el a cerut unui prieten: „Ii datorez un cocos lui Asclepios; poti sa-l rasplatesti tu?”

Sfarsitul lui Socrate a beneficiat foarte probabil de un tratament hollywoodian din partea cronicarului sau, Platon. Si asta deoarece moartea – provocata prin intoxicarea cu coniina, un alcaloid otravitor din planta de cucuta – i-a fost marcata nu doar de o paralizie motorie evolutiva, dupa cum a consemnat Platon, dar si de o stare puternica de greata, de voma si de convulsii – aspecte neplacute ce nu se regasesc niciunde in descrierea lui Platon, referitoare la sfarsitul vietii prietenului si invatatorului sau, „cel mai intelept, mai drept si mai bun”.

Continuă citirea →

Anecdote cu Thales din Milet

Neatent

Thales, de tânăr, a avut o reputaţie de împrăştiat şi delăsător pentru că era mereu distrat şi pierdut în gânduri.

Se povesteşte că odată, ieşind de acasă însoţit de o bătrână ca să observe stelele, căzu într-o groapă şi strigătele sale de ajutor făcură pe bătrână să-i spună:

Cum vrei să ştii ce-i în cer, Thales, când nu eşti în stare să vezi ce-i la picioarele tale ?

Revanșa

Astfel de întâmplări trezeau hohotele de râs ale concetăţenilor săi, care îl socoteau un ratat. Poate şi pentru că se simţea rănit în amorul propriu de toate aceste sarcasme, Thales şi-a băgat în cap să le arate tuturor că, dacă vroia, ştia şi el să câştige bani. Şi, împrumutându-se, probabil de la tatăl său, care era un negustor avut, a cumpărat toate teascurile de ulei de măsline care se aflau atunci. Fiind iarnă, preţurile lor, din cauza cererii mici, erau scăzute. Dar Thales, un studios şi un cunoscător în astronomie, prevăzuse un an bun şi o recoltă de măsline bogată, care, la momentul oportun, avea să ridice valoarea investiţiilor sale. Şi în toamna care a urmat, el a putut să impună clienţilor preţurile pe care le voia. Astfel, şi-a luat o frumoasă revanşă asupra acelora care îşi bătuseră joc de el; a strâns o avere frumuşica şi s-a consacrat apoi pe deplin studiilor.

Înțeleptul

Thales era un om cu o fire liniştită şi blândă, care cauta să-i înveţe pe oameni cum să raţioneze corect şi nu se indigna atunci când ei nu-l înţelegeau şi îl luau în râs. Pentru ei a fost o mare surpriză când au văzut într-o zi că ceilalţi greci l-au pus, alături de Solon, pe lista celor Şapte Întelepţi.

Cetăţenii Miletului nu observaseră că aveau în persoana lui Thales un concetăţean atât de ilustru şi de important. O singură dată au bănuit asta: atunci când el a prezis eclipsa de soare din 28 mai 585 î.Hr., care s-a petrecut într-adevăr. Dar, în loc să-l admire, puţin a lipsit să-l acuze de vrăjitorie.

Spiritual

Thales era un om spiritual, un precursor al lui Socrate în abilitatea de a-i combate pe alţii cu răspunsuri ce li se păreau tuturor proştilor doar nişte glume; aceştia îşi închipuiau că a fi serios înseamnă a fi şi îngâmfat şi arogant.

Când a fost întrebat care este lucrul cel mai greu pentru un om, a răspuns: ”Să te cunoşti pe tine însuţi”.

Şi când l-au întrebat ce era Dumnezeu, a răspuns: ”Cel ce nu are nici început şi nici sfârşit”, definiţie încă şi mai pertinentă după ce au trecut de atunci peste 2500 de ani.

La întrebarea în ce constă, pentru un om virtuos, dreptatea, a dat următoarea replică: ”Să nu faci altora ceea ce nu vrei să ţi se facă ţie”.

Şi aici l-a anticipat cu 600 de ani pe Iisus.

Familia

Unii spun că s-a căsătorit şi a avut un fiu, pe Cybisthos; alţii însă afirmă că a rămas neînsurat şi a adoptat pe fiul surorii sale, iar când era întrebat de ce nu are copii, el răspundea: „Pentru că iubesc copiii”.

Se povesteşte că, atunci când mama sa încerca să-l silească să se însoare, el îi răspundea că nu e încă timpul, iar când nu mai era în floarea tinereţii, la insistenţele mamei sale, el răspunse că a trecut timpul. 🙂

Sofo

Milesienii îl numeau pe Thales sofo, adică înţeleptul, fie chiar şi cu o uşoară intenţie de blândă ironie. El a demonstrat că este aşa în sensul cel mai strict al cuvântului, nesupărând pe nimeni, mulţumindu-se cu puţin şi ţinându-se departe de orice politică. Asta nu l-a împiedicat să fie prieten cu Trasibul, conducătorul Miletului, care trimitea deseori după el pentru că îl încânta conversaţia sa.

Microbist

Singurul lucru care-l făcea să uite şi de filosofie era sportul. Paşnicul, distratul, sedentarul Thales era un înverşunat microbist; nu pierdea nici un spectacol de pe stadion. Şi a murit foarte bătrân, în timpul unor întreceri atletice, poate zdrobit de durere când a văzut că pierde “echipa sa favorită”.