Arhive etichetă: martir

Martir sau victimă a unei crime pasionale?

Garcia-Lorca Federico

Garcia Lorca (Federico) – Poet spaniol

Data morţii : 20 august 1936 (la 37 de ani)

Cauza : asasinat

Locul : Granada (Spania)

Înhumat : cimitirul din Granada

Există două variante asupra morţii lui Lorca

Cea mai răspândită variantă spune că poetul, denunţat de o rudă apropiată a prietenilor în casa cărora găsise adăpost, a fost arestat de falangişti şi asasinat în aceeaşi noapte, după ce rostise această frază poetică, fără doar şi poate inventată; „O să mă ucideţi pe un atât de frumos clar de lună?”

A doua variantă, care dezvăluie o latură diferită a personalităţii „privighetorii andaluze”, este mai puţin cunoscută. Garcia Lorca nu făcea politică, deci nu avea de ce se teme de falangişti. Se refugiase în casa prietenilor săi pentru că se ştia în primejdie din motive nu politice, ci sentimentale…

Continuă citirea →

Crimă pe treptele altarului

Henric al II-lea Plantagenetul descindea dintr-o puternică şi cumplită familie. Printre strămoşii săi angevini se afla şi Foulque cel Negru, despre care se spunea că ar fi pus să i se arunce soţia în flăcări şi că la constrâns pe propriul său fiu să-i ceară iertare în patru labe, înşeuat ca un cal. Se povestea că una din bunicile lui, contesa de Anjou, ar fi fost vrăjitoare şi ar fi zburat într-o zi prin fereastra unei biserici. Fiul său Richard va spune mai târziu că o astfel de familie nu putea fi decât învrăjbită, căci toţi purcedeau de la diavol şi la diavol se vor întoarce.

Continuă citirea →

Persecuţiile împotriva creştinilor în secolul I

Persecuţia din partea evreilor

Primii persecutori ai creştinilor au fost evreii, la început creştinismul fiind văzut doar ca o nouă sectă iudaică. Creştinii evrei erau diferiţi de ceilalţi evrei prin faptul că erau convinşi şi mărturiseau că Mesia a venit în persoana lui Isus Hristos. De aici urmau să apară alte diferenţe etice şi teologice consistente. Evreii considerau creştinismul o erezie, şi se purtau ca atare, apostoli ca Ştefan, Pavel, Petru şi alţi pionieri creştini suferind o prigoană serioasă din partea fraţilor lor evrei.

În plan extern iudaismului confuzia între evreii creştini şi ceilalţi evrei apare în mai multe ocazii ale Noului Testament (Fapte 18,14-15). Persecuţiile venite asupra iudeilor aveau deopotrivă efecte şi asupra creştinilor. Spre exemplu, expulzarea evreilor din Roma anului 49 sub Claudiu (41-54) s-a produs din pricina lui „Crestus” [Isus Hristos], iar printre cei expulzaţi se aflau şi familia de creştini Aquila şi Priscila (Fapte 18,2). La acea vreme problema diferenţelor dintre creştini şi iudei era încă văzută de către romani drept o chestiune evreiască internă.

Caravaggio - Crucificarea Sfantului Petru

Persecuţia romană

Consideraţii generale: persecuţiile propriu zise, cele îndurate de creştini din partea mulţimii păgâne şi a autorităţilor romane, au fost mult mai grele, de lungă durată, şi au pus uneori Biserica în grea cumpănă. Persecuţiile sângeroase au început sub Nero (54-68), şi au durat până la începutul secolului al IV-lea. Prin Edictul de la Milan, din ianuarie 313, Constantin cel Mare (306-337) pune capăt persecuţiilor din Imperiul Roman. Persecuţiile n-au fost continue, dar au ţinut ceva mai mult de jumătate din timpul de la anul 64 la 313. La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian (81-96), creştinii au fost socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian înainte, ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (religio illicita).

Din alt punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti, de asemenea, ca un moment nou în istoria persecuţiilor, prin interzicerea prozelitismului creştin. Până la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne sau a unor guvernatori; de la Deciu, însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un caracter general.

În secolul I, legislaţia persecutoare e nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117), se aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială, provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau provincie, nu în întregul imperiu. De la Deciu, creştinii sunt urmăriţi pe baze de edicte speciale. Edictul era o adevărată lege de stat, cu aplicare generală şi obligatorie. Până la Deciu, situaţia creştinilor a depins mai mult de dispoziţia poporului şi a autorităţilor locale. Deciu este cel dintâi împărat roman care a promulgat un edict de persecuţie generală contra creştinilor, care s-a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum înainte, statul roman însuşi face încercarea de a distruge Biserica. În tot timpul de două secole şi jumătate de persecuţie, creştinismul a fost socotit religie nepermisă. Totuşi, unii împăraţi, cum ar fi Gallienus (260-268), şi unii guvernatori de provincie au avut faţă de creştini o atitudine care mergea de la indiferenţă până chiar la bunăvoinţă.

Legislaţia în persecuţii:
– de la Traian pe bază de rescript imperial
– de la Decius pe bază de edict imperial
– legea celor 12 table – interzicea cultele străine şi nepermise, pedepsea magia
– un Decret al Senatului Roman din 189 d.Hr.
– lex Iulia – de majestate – privind demnitatea împăratului

Pedepsele – documentele contemporane menţionează câteva forme de pedepse, în felul următor:
1. „Honestiores deportantur” („creştinii nobili să fie deportaţi”), „humiliores capite punieretur” („să li se depună capul, să fie decapitaţi”). Pedeapsa prin decapitare era considerată de condiţie bună.
2. „Bona mors” („moarte bună, demnă”), adică decapitarea.
3. Moartea umilitoare: prin răstignire, ardere, lupte cu gladiatori sau aruncare la fiare.
4. Alte pedepse: pierderea libertăţii, pierderea drepturilor civile, confiscarea averii, munca în mine, în cariere, munca la galerie, închisoarea, vinderea femeilor în case de toleranţă, tortura însoţitoare a celorlalte, flagelarea, bătaia cu verigi, lapidarea, arderea cu fierul roşu.

Creştinii care se lepădau de credinţa creştină se numeau „lapsi” („căzuţi”, din demnitatea creştină) şi alcătuiau o categorie specifică în sânul Bisericii primare, creând mari probleme.

1. Persecuţia sub împăratul Nero (54-68)

În noaptea de 18/19 iunie a anului 64 cetatea Romei a luat foc, zece dintre cele paisprezece sectoare ale cetăţii fiind distruse. Diferitele zvonuri privitoare la autorul incendiului s-au strâns în jurul împăratului Nero, suspect de a fi încercat distrugerea cetăţii pentru ca mai apoi să o poate reface după propria sa imaginaţie. Două dintre cele patru sectoare care nu au ars erau populate în majoritate de către evrei şi creştini, motiv pentru care aceştia au devenit ţapii ispăşitori, acuzaţi de către împărat.

Istoricul roman Tacitus descrie evenimentul arestării creştinilor acelei perioade oferind informaţii preţioase mai ales asupra motivaţiilor: „un mare număr dintre ei au fost condamnaţi, deşi nu atât de mult pentru focul în sine, cât pentru ura lor faţă de umanitate”. Istoricul însuşi nu credea că vina pentru incendiu ar fi aparţinut creştinilor, însă pare a fi de acord cu acuzaţia de persoane antisociale care se atribuia membrilor bisericii.

Martirajul creştinilor a fost extrem de aspru şi crud – astfel credincioşii au fost batjocoriţi, aruncaţi la câini şi fiare sălbatice, răstigniţi sau arşi de vii. Se pare că această persecuţie s-a limitat la cetatea Romei. Este mai cunoscută pentru intensitate şi caracter decât pentru extensie. Tradiţia aminteşte pe Pavel şi Petru ca martiri ai acestor timpuri.

2. Persecuţia sub împăratul Domiţian (81-96)

Este cel dintâi împărat care s-a auto-divinizat, numindu-se „dominus ac deus”. Între domniile lui Nero şi Domiţian, creştinii au fost în general ignoraţi de către autorităţi. Se pare că Domiţian a dorit să refacă tradiţiile Romei, iar creştinii şi evreii, prin practicile lor contrare legilor romane, erau piedici în calea sa. Cerând bir evreilor (fiscus iudaicus), împăratul s-a izbit de refuzul unora dintre aceştia, motiv pentru care a început o persecuţie asupra acelor care aveau „practici iudaice”, evrei şi creştini.

Din moment ce creştinii nu se închinau unor zei vizibili ei erau consideraţi „atei” şi persecutaţi ca atare. Chiar credincioşi din casa imperială au fost executaţi, unii fiind rude cu împăratul (Flavius Clemens, Flavia Domitillia). Deşi se poate să fi avut o anumită extensie pe teritoriul imperiului, rapoartele cele mai sigure cu privire la această persecuţie vin doar de la Roma şi din Asia Mică. În Asia Mică persecuţia s-a soldat chiar cu o binecuvântare, căci în urma exilului lui Ioan a luat naştere cartea Apocalipsa. Generaţiile următoare au rememorat această perioadă ca una de încercări, fiind indicii că un mare număr de creştini au suferit martirajul. Din fericire, domnia lui Domiţian a luat sfârşit la scurt timp după începerea persecuţiei.

Sursa: Curs Istoria Bisericii Universale, Institutul Teologic Adventist, Cernica

Constantin Brâncoveanu, iscusit om politic, ctitor şi martir

La moartea lui Şerban Cantacuzino s-au adunat marii boieri ca să aleagă un nou domn — de data asta n-a intervenit Poarta — iar boierii, considerând că fiul lui Şerban e încă un copil, îl aleg pe nepotul răposatului domn, pe Constantin Brâncoveanu, om matur şi experimentat care deţinuse mai multe dregătorii. El a vrut să-şi spună mai întâi, după maică-sa, Cantacuzino-Brâncoveanu, dar tot neamul cantacuzinesc, prea mândru, s-a împotrivit cu indignare, zicând că a vrut să se facă armăsar când era doar catâr! Atunci a urcat cu o generaţie mai sus, a luat numele bunicii (Elina lui Radu Şerban Basarab) şi şi-a zis: Basarab Brâncoveanu…

Nu voi insista asupra domniei lui Constantin Brâncoveanu, dar e de ştiut că a fost un domnitor înţelept, şiret totodată, ascunzându-şi acţiunile faţă de turci, austrieci şi ruşi; a căutat de asemeni să-şi impună candidaţii lui în scaunul Moldovei, a fost deci un om ambiţios şi iscusit, şi a domnit 25 de ani — e ultimul domnitor din ţările noastre care reuşeşte să rămână în scaun atâta timp. După el va veni lungul şir de domni fanarioţi care, în general, nu vor fi lăsaţi în scaun, de turci, decât vreo 2-3 ani la rând.

Continuă citirea →