Cum a murit Stalin?
Moartea unui om cutremură prin ea însăşi. În cazul lui Stalin, fiorul provocat de inevitabilul moment e amplificat de felul în care a murit marele dictator.
În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un film în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musafirilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază.
La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s».
Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să fiţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”.
Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină, unde dormea de obicei. „Gravă eroare“ – cum scrie autoarea – , cea de a mişca din loc victima unui atac cerebral. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să-l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el.
Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al firului, Beria: „Nu spuneţi nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: „Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume.
După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor.
În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezece-paisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să-i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală.
Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de asemenea electrocardiograme, înainte de radiografiile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a-i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?»
Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului.
Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Iat-o descrisă de către aceeasi Lilly Marcou: „Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, fiind convinşi că pot să-l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna.
Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi-ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să-i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“.
Asemenea altor istorici, autoarea franceză din care am citat împărtăşeşte teza morţii lui Stalin ca fiind rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Lilly Marcou sugerează uciderea prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii. Dacă n-ar fi fost Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar fi avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într-un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la cel
mai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.
sursa: Dosarele istoriei, an III, nr. 4 (20), 1998
Cine a fost primul dictator comunist al României?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Cine a fost primul dictator comunist al României?
Răspuns: Gheorghe Gheorghiu-Dej
Cine a fost ultimul dictator din Europa de Vest?
Întrebări şi răspunsuri de cultură generală
Întrebare: Cine a fost ultimul dictator din Europa de Vest?
Răspuns: Francisco Franco (Spania)
Stalin şi Biserica (II)
Aşa cum s-a văzut în numărul precedent, graţie însemnărilor colonelului sovietic de securitate G. G. Karpov, dispunem de o amplă relatare a împrejurărilor din septembrie 1943, când I. V. Stalin a decis să recreeze Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Hotărârea dictatorului sovietic a fost motivată de dorinţa sa de a oferi partenerilor anglo-americani imaginea unei Uniuni Sovietice care abandonase mesianismul revoluţionar (cu puţin timp înainte, fusese lichidată Internaţionala a III-a Comunistă) şi care putea să participe pe picior de egalitate cu Statele Unite şi Marea Britanie la organizarea postbelică a lumii. „Onorabilitatea” dobândită astfel de U.R.S.S. urma să contribuie la realizarea obiectivelor politice, strategice şi ideologice ale lui Stalin, în primul rând, la crearea unui brâu de protecţie la frontierele de vest ale URSS, altfel spus o sferă de hegemonie în Europa de Est.
Aşa cum arată G. G. Karpov, Stalin a decis să-i primească pe cei trei înalţi ierarhi rămaşi în viaţă şi în libertate după marea prigoană din anii 1936-1938 (oricine dispune de un calendar bisericesc rus, rămâne surprins de numărul însemnat de victime provenite din rândurile clerului rus şi canonizate astăzi): Serghie, locţiitorul patriarhului şi mitropolit de Moscova şi Kolomeea, Aleksie, mitropolit de Leningrad, şi Nikolai, mitropolit de Kiev şi Galiţia.
Stalin i-a primit în cabinetul său, de preşedinte al Consiliului Comisarilor poporului, în prezenţa lui V. M. Molotov, întreţinându-se cu oaspeţii săi timp de 1 oră şi 55 de minute.
„Tovarăşul Stalin,” notează G. G. Karpov „menţionând, pe scurt, însemnătatea pozitivă a activităţii patriotice a Bisericii în timpul războiului, a rugat pe mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai să prezinte problemele urgente ale Patriarhiei şi ale lor personale rămase nerezolvate. Mitropolitul Serghie a spus tovarăşului Stalin că problema cea mai importantă şi cea mai urgentă o constituie conducerea centrală a Bisericii, deoarece de aproape 18 ani [el, Serghie] este locţiitorul patriarhului şi el, personal, crede că este dăunător că în Uniunea Sovietică nu mai există un Sobor din 1935, de aceea el consideră de dorit ca guvernul să permită convocarea unui Sobor arhieresc care să aleagă un patriarh şi, de asemenea, să constituie un organ (de conducere – n. n.) din cinci-şase arhierei. Mitropoliţii Aleksie şi Nikolai s-au pronunţat, de asemenea, în favoarea formării Soborului şi au motivat această propunere ca forma cea mai de dorit şi acceptabilă, spunând, de asemenea, că alegerea patriarhului, la Soborul arhieresc, o consideră pe deplin canonică deoarece, în fapt, Biserica a fost condusă permanent, vreme de 18 de ani, de către locţiitorul patriarhului, mitropolitul Serghie.
Aprobând propunerea mitropolitului Serghie, tovarăşul Stalin a întrebat:
– cum se va numi Patriarhia;
– când poate fi convocat Soborul arhieresc;
– este necesar vreun ajutor din partea guvernului pentru desfăşurarea cu succes a Soborului (există un sediu, sunt necesare mijloace de transport, sunt necesari bani etc.).
Serghie a răspuns că ei au discutat iniţial aceste probleme şi că ei consideră de dorit şi corect că, dacă guvernul permite, atunci patriarhul să ia titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii», deşi patriarhul Tihon, ales în 1917, în timpul Guvernului provizoriu, avusese titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii»”.
Este evident că cei trei ierarhi doreau o continuitate în titulatura conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, dar se temeau că Stalin nu va accepta ca noul patriarh să ia titlul lui Tihon, aflat în conflict cu puterea bolşevică şi mort într-o mănăstire din Moscova, unde i se impusese domiciliul forţat.
Probabil surprinşi, cei trei ierarhi au constatat că Stalin considera propunerea lor ca justă. „La a doua întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că Soborul arhieresc putea fi convocat într-o lună. Atunci, tovarăşul Stalin, zâmbind, a spus: «Dar nu se poate să se manifeste nişte ritmuri bolşevice?». Adresându-mi-se (reamintim că textul este redactat de colonelul G. G. Karpov – n. n.), mi-a cerut părerea, iar eu am spus că, dacă noi îl vom ajuta pe mitropolitul Serghie cu mijloacele de transport corespunzătoare pentru aducerea rapidă a episcopilor la Moscova (cu avioanele), atunci Soborul poate fi convocat şi în trei-patru zile. După un scurt schimb de păreri, s-a convenit ca Soborul arhieresc să se reunească la Moscova, în ziua de 8 septembrie. La a treia întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că pentru desfăşurarea soborului nu solicită nici un fel de subsidii din partea statului”.
Din discuţia care a continuat, merită amintită cererea mitropolitului Aleksie ca unii dintre arhiereii aflaţi în exil, în lagăre sau în închisori să fie eliberaţi. Răspunsul lui Stalin a fost, de astă dată, prudent: „Prezentaţi-mi o astfel de listă şi o s-o examinăm”. Editorii documentului precizează, în notele care însoţesc textul, că, dacă în septembrie 1943, aşadar, la data discuţiei dintre Stalin şi cei trei mitropoliţi, Biserica Ortodoxă Rusă avea 19 arhierei în libertate, în ianuarie 1945 numărul lor se ridicase la 46.
Stalin a declarat, în cursul convorbirii, că „Biserica poate conta pe sprijinul multilateral al guvernului în toate problemele legate de consolidarea ei organizatorică şi dezvoltarea în interiorul U.R.S.S. şi că, aşa cum a spus, în privinţa organizării de instituţii teologice de învăţământ, nu obiectează împotriva deschiderii de seminarii în eparhii, tot aşa nu va crea obstacole în calea deschiderii unor fabrici eparhiale de lumânări şi de alte produse”. Apoi, adresându-se lui G. G. Karpov, Stalin a spus „Trebuie să asigurăm dreptul arhiereilor de a dispune de veniturile Bisericii. Nu trebuie să punem piedici în organizarea seminariilor, a fabricilor de lumânări etc.”.
Este uşor să ne imaginăm uimirea înalţilor ierarhi ruşi când Stalin le-a spus celor trei mitropoliţi că „Mi-a raportat tovarăşul Karpov că o duceţi rău: locuinţe strâmte, cumpăraţi produsele de la piaţă, nu aveţi nici un fel de mijloace de transport. De aceea, guvernul ar dori să ştie care sunt necesităţile dumneavoastră şi ce aţi dori să primiţi de la guvern”. În cursul discuţiei care a urmat, mitropoliţii au manifestat o reţinere care este lesne de înţeles având în vedere experienţa avută cu puterea sovietică. Stalin a fost direct: „A cumpăra produse de la piaţă este scump şi nepotrivit, şi acum colhoznicul aduce la piaţă puţine produse. De aceea, statul poate să vă asigure produsele la preţuri de stat. În afară de aceasta, mâine-poimâine vom pune la dispoziţia voastră 2-3 autoturisme, cu benzină”.
La aceeaşi întâlnire s-a decis reluarea editării revistei Patriarhiei, care fusese oprită de puterea bolşevică.
La sfârşitul discuţiei, mitropolitul Serghie a mulţumit guvernului sovietic şi, personal, lui Stalin pentru convorbirea avută.
Potrivit însemnărilor lui G. G. Karpov, această întâlnire, vrednică de un teatru al absurdului, s-a încheiat astfel: „Tovarăşul Molotov l-a întrebat pe tovarăşul Stalin «Putem să-i chemăm pe fotografi?». Tovarăşul Stalin a spus: «Nu. Acum e deja târziu, este ora 02.00 noaptea şi, de aceea, o s-o facem data viitoare». Tovarăşul Stalin, luându-şi rămas bun de la mitropoliţi, i-a condus până la uşa cabinetului său. Această primire – conchide G. G. Karpov – a fost un eveniment istoric pentru Biserică şi a produs asupra mitropoliţilor Serghie, Aleksie şi Nikolai o puternică impresie, vizibilă pentru toţi cei care au ştiut şi văzut în acele zile pe Serghie şi pe ceilalţi” (Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953, în limba rusă, sub red. Tatianei V. Volokitina, vol. I, 1944-1948, Moscova, ROSSPEN, 2009, p. 11-20).
Mai mult decât un eveniment istoric, discuţia lui Stalin cu cei trei mitropoliţi este dovada concludentă a pragmatismului dictatorului sovietic, care, în funcţie de interesul politic, a trecut de la prigonirea Bisericii la sprijinirea ei.
Florin Constantiniu
A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator?
Asupra domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a planat mereu suspiciunea unei guvernări autoritare. Domnul Unirii a fost mereu sub semnul provizoratului, un simplu depozitar al unei funcţii ce nu-i era destinată, iar încercarile sale de a guverna deasupra fracţiunilor politice și a se purta ca un monarh constituţional au eșuat. De aceea, domnia sa a fost subiectul unei vii controvese în istoria românilor: a fost sau nu Alexandru Ioan Cuza un dictator?
Un răspuns la această întrebare depinde, până la un anumit punct, de definiţia termenului de “dictator”, însă un răspuns scurt ar fi “nu”. Cuza nu este un dictator în sensul dat de conceptul de totalitarism al sec. XX. Suficient de mulţi conducători, înaintea primului război mondial, şi-ar fi dorit puterea absolută, lucru imposibil din punct de vedere tehnologic şi în general imposibil datorită particularităţii eticii creştine, chiar şi acolo unde aceasta nu era respectată în practică.
De la Cuza la Stalin şi Hitler
După cum scria recent Robert Gellately: “Dictatorii sovietici şi nazişti erau ei înşişi produse ale schimbărilor structurale generate de Marele Război. Înainte de 1914, aceştia reprezentau figuri marginale, care nu ar fi putut accede la viaţa politică. Dar odată cu declanşarea Primului Război Mondial în 1914, criza socială şi politică care s-a răspândit în toată Europa a deschis oportunităţi pentru radicali şi utopici.
Supuşii principelui Cuza nu împărtăşeau spaima popoarelor din sec. XX supuse regimurilor dictatoriale de a putea fi lichidate sau de a dispărea pur şi simplu sau de a reprezenta ţintele unor acţiuni complet arbitrare şi capricioase.
Şi nici Cuza nu a fost un dictator în sensul clasic al conceptului. Dicţionarul Universal Oxford defineşte termenul de dictator ca pe “acel conducător sau legiuitor al cărui cuvânt devine «lege»; un conducător absolut al unui stat…”. Deşi avea tendinţe autocratice şi „o nerăbdare specifică militarilor, cuvântul lui Cuza nu a fost niciodată «lege» şi el era departe de a fi un conducător absolut”. Domnia sa (1864-1866) a fost destul de oligarhică prin natura sa, dar oligarhia reprezenta pentru viaţa politică a României de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX regula şi nu neapărat excepţia. Iar termenul de “oligarhie” diferă substanţial de cel de “dictatură”.
Mai mult decât atât, personalitatea lui Cuza nu pare să-l fi predispus la instaurarea unei dictaturi. A. D. Xenopol afirma că principele era “ foarte mândru şi nu pleca capul în faţa nimănui”. Pe de altă parte, era un om relaxat, căruia îi plăcea să se simtă bine. Deşi era extrem de perspicace, nu era foarte perseverent, preferând să iniţieze lovituri îndrăzneţe, dar să-i lase pe alţii să se ocupe de detalii. Aceştia din urmă, din nefericire, erau dintre apropiaţi săi şi nu erau tocmai cei mai sinceri oameni din lume.
Aparent, Cuza nu era un avar, ci era chiar dezinteresat de acumularea bogăţiei, ceea ce nu se poate spune însă şi despre camarila sa. Cred că lipsa lui de ambiţie personală – oarecum incompatibilă cu ambiţia de a fi un dictator – a fost demonstrată de refuzul său de a încerca să se reîntoarcă la putere după expulzarea sa în 1866 (când ar fi avut ocazia să le facă viaţa grea succesorilor săi).
Aproape de linie, niciodată peste
Constantin C. Giurescu a scris despre voinţa de putere a lui Cuza, cea care a provocat lovitura din 2 Mai, ca trăsătura a personalităţii sale. Când devine puterea de voinţă, voinţă de putere? Răspunsul este oricum o concluzie subiectivă, dar opinia mea este că Principele Cuza a reuşit să ajungă la limita dintre aceste două stadii, însă nu a reuşit niciodată să depăşească graniţa. Probabil pentru că domnitorul nu era, într-un sens bun, fundamental lipsit de ambiţie.
După aceste precizări, există motive evidente pentru a adresa întrebarea “A fost Alexandru Ioan Cuza un dictator?” după 150 de ani. Motivele, istoric vorbind, provin din două direcţii. În 1864, după cinci ani de domnie, secondat de primul ministru, Mihail Kogălniceanu, Cuza a înscenat ceea ce este numit astăzi “lovitura din 2 Mai”. Pentru mulţi oponenţii ai lui Cuza, acest eveniment era începutul unei dictaturi îndelung pregătite de domnitor.
În al doilea rând, evenimentele petrecute între 1859-1864 au dus la crearea unei coaliţii anti-Cuza, care a provocat răsturnarea regimului său, în 1866, prin “lovitura de la 11 februarie”. Deoarece opozanţii lui Cuza au dominat politica românească o bună parte din următorul secol, interpretările lor asupra înlăturării lui Cuza (ceea ce ar putea fi numit mitul “dictatorului Cuza ”) au dominat şi ele cercurile culturale şi academice din România.
Monstruoasa coaliţie şi mitul “dictatorului Cuza ”
Dificultăţile lui Cuza erau, parţial, un rezultat al improvizării alegerii sale din 1859. Astfel, Cuza a pierdut din puterea sa politică: eforturile sale de a aduce ordine în haosul politic intern de după 1859 au generat critici vehemente din partea conservatorilor şi liberalilor deopotrivă, care l-au acuzat de instaurarea unei dinastii sau chiar a unei dictaturi. Şi totuşi, atunci când nu încerca să conducă, Cuza era acuzat de ambele părţi atât de slabiciune, cât şi de ineficienţă.
Într-o încercare de a-şi modera sau diminua dilemele sale politice, Cuza a ajuns să se bazeze din ce în ce mai mult pe elementele de centru ale Cabinetului său. Nesusţinuţi nici de facţiunile conservatoare şi nici de cele liberale, miniştrii lui Cuza erau vulnerabili la atacurile opozanţilor. De aceea, Cuza a fost nevoit să adopte o poziţie de “activist” printr-o serie de măsuri administrative, care au dus la şubrezirea sistemului şi au dat credibilitate adversarilor săi în a-i critica tendinţele dictatoriale. În ianuarie 1863, Cuza a anunţat că îşi asumă răspunderea personală în faţa Guvernului; este dificil de imaginat o acţiune care să confirme mai mult decât cele mai sumbre suspiciuni ale liberalilor şi conservatorilor. Ion Brătianu a sintetizat răspunsul liberal din februarie 1863 astfel: “Există două tabere: prima doreşte un guvern constituţional, iar cea de-a doua un guvern personal …doar două forme de guvernământ sunt posibile: guvernarea constituţională, cea în care naţiunea domneşte cu înţelepciune, şi despotismul, adică guvernarea unui singur om şi a cohortelor sale” (Din scrierile şi cuvântările lui Ion C. Brătianu, 1821-1891, Volumul I: 1848-1868)
În cele din urmă, Cuza a ajuns la concluzia că sistemul din 1859 era disfuncţional şi a apelat la propriile sale pârghii. Parţial, cauza era legată de aşa-zisele profeţii adeverite venite din partea oponenţilor lui, care îi sabotau iniţiativele pentru a critica apoi lipsa lui de acţiune. Aceşti adversari răspundeau apoi activismului domnitorului deplasându-se către o coaliţie ciudată (poate chiar “monstruoasă”), formată din liberali şi conservatori cu scopul de a se opune principelui. Această coaliţie a fost o urmare naturală a dezvoltării politicii româneşti în timpul primilor patru ani de domnie a Principelui Cuza.
În mod ironic, campania dusă împotriva domniei personale a lui Cuza nu a făcut altceva decât să o încurajeze, deşi ar fi prea mult să o numim dictatură. Putem afirma că activismul lui Cuza a depăşit limitele unei monarhii constituţionale, dar nu se poate concluziona că a fost un dictator. Cuza şi-a limitat unele acţiuni datorită consilierilor săi (Costache Negri, Nicolae Kretzulescu). Totuşi, în mai 1863, el a preluat personal conducerea armatei şi a avut o atitudine dură faţă de liderul liberal C. A. Rosetti, acuzat de instigare la dezordine. A fost o greşeală politică majoră. Rosetti a fost achitat cu uşurinţă şi cel mai bun publicist politic s-a transformat într-un adversar permanent. În acelaşi timp, hărţuirea lui Rosetti a reînviat o coaliţie slăbită.
Atitudinea obişnuită a lui Cuza faţă de libertăţile cetăţeneşti, în special a libertăţii presei, a stat la baza conflictului cu Rosetii, pe fondul eforturilor lui Cuza de a restricţiona libertăţile presei în 1863. Imaginea dominantă a conducătorului, reflectată în discursurile şi opiniile adversarilor săi, este cea a unui conducător dictatorial şi despotic, fără respect faţă de drepturi şi Constituţie. Şi totuşi, liberalii şi conservatorii s-au opus loviturii lui Cuza nu din acest motiv, ci pentru că acesta le bloca drumul lor către putere.
Lovitura de stat din 2 Mai 1864
Mitul “dictatorului Cuza” a devenit mai credibil în 1864, odată cu refuzul acestuia de a demite încă un cabinet (avusese mai mult de 18 prim-miniştri în patru ani) şi mai apoi cu “lovitura din 2 Mai”. O consecinţă imediată a fost desfiinţarea ziarului lui Rosetti, „Românul“, în iulie. Însă acest lucru nu l-a oprit pe Rosetti din a înfiinţa un alt ziar, „Libertatea“, al cărui nume era menit să accentueze contrastul dintre dictatură şi înăbuşirea libertăţilor civile.
Din pricina acestor acţiuni şi a multor reforme iniţiate, Cuza ar fi putut să lase impresia că se îndreaptă spre un regim dictatorial, dar, spre finalul anului 1865, el a părut din ce în ce mai puţin interesat de guvernare, permiţând camarilei sale să capete tot mai multă influenţă. În ciuda decretelor de lege, ineficienţa administrativă şi birocratică a condus la criza financiară. Cuza a iniţiat energic reformele majore, dar a nu fost interesat de administraţia internă, lăsând libertate camarilei sale fără scrupule.
Un aspect interesant la Cuza în 1865 este adulterul prelungit cu Maria Obrenovici. Deşi românii erau oarecum indiferenţi faţă de moralitatea personală, ei au considerat aventura lui Cuza ofensatoare. Pare îndreptăţită afirmaţia că voinţa de putere a lui Cuza începuse să scadă rapid între 1865-1866. În septembrie 1865, domnitorul îi trasmitea semnale lui Napoleon al III-lea despre o posibilă întoarcere la “viaţa privată, la renunţarea la un tron pe care nu l-am visat niciodată şi pe care nu l-am căutat”. Cinci luni mai târziu, dorinţa i s-a împlinit. Când conspiraţia liberalo-conservatoare l-a surprins în primele ore ale dimineţii de 11 februarie 1866, el nu a încercat deloc să se opună. Unul dintre militarii implicaţi în conspiraţie s-a uitat pe fereastra unui palat şi l-a întrebat pe C.A. Rosetti, “Unde este poporul?” Poporul dormea.
A fost Cuza dictator? Nu. A făcut greşeli politice şi personale importante? Da. Domnia sa a adus o contribuţie importantă la modernizarea României şi el merită mai mult decât o propagandă negativă. Pe de altă parte, şi „curăţarea” regimului său de orice greşeală este o eroare. De altfel, domnia lui Cuza poate servi şi ca un barometru pentru istoriografia românească: în momentul în care Cuza este demitologizat, când avem un consens mai echilibrat cu privire la contribuţiile şi eşecurile sale, abia atunci studierea istoriei României a făcut un pas înainte important.
sursa: historia
Un dictator ştie ce spune
Arogant, crud, dar comandant de oşti capabil, Sylla a instaurat dictatura în Roma (82-79 î.Hr.), unde a avut o putere absolută.
În ziua în care, după ce renunţase surprinzător la putere şi depusese însemnele de comandant, plecase acasă ca un cetăţean oarecare, în uimirea mută a trecătorilor, unul din aceştia s-a luat după el şi l-a insultat. Sylla n-a întors capul nici măcar atunci când individul a devenit necuviincios. S-a adresat numai câtorva prieteni care-l însoţeau:
“Imbecilul! După un asemenea gest n-o să mai existe pe lume nici un dictator dispus să-şi abandoneze puterea.”
Moarte dictatorului mustacios!
Un bărbat, beat mort, se opreşte într-o noapte în faţa mausoleului din Piaţa Roşie din Moscova şi începe să strige: „Moarte dictatorului mustăcios!”. La început, garda se face că nu-l observă, sperând că beţivul îşi va vedea de drum. Însă, încăpăţânat, acesta îşi agită ameninţător pumnul şi nu încetează. Se dau telefoane şi cetăţeanul este condus în biroul ofiţerului de serviciu. Văzând despre ce este vorba, colonelul îi raportează lui Stalin prezenţa duşmanului înrăit ce aduce injurii la adresa conducătorului.
Dar dictatorul nu are timp să vadă despre ce este vorba decât peste câteva ceasuri bune, răstimp în care protestatarul se trezeşte din beţie şi-şi pregăteşte răspunsul potrivit pentru marea întâlnire: strigase împotriva lui Hitler. „Că el ne-a atacat mişeleşte ţara, el ne-a distrus mii de oraşe şi sate, el ne-a ucis milioane de cetăţeni… „. Stalin, întorcându-se către ofiţerul de serviciu, îl intreabă: „Dumneata, tovarăşe colonel, pe cine ai avut în vedere !?„
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente