Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – partea a doua

Constituirea statelor medievale româneşti

Statele medievale romanesti

Factorii interni care au favorizat formarea statelor medievale sunt:

-viata economică prosperă;

-creşterea demografică semnificativă;

-dezvoltarea drumurilor comerciale (de la Nord la Sud –„Drumul moldovenesc„; de la Vest la Est – lega Europa centrală de Marea Neagră);

-se accentuează diferenţierea socială (Diploma cavalerilor ioaniţi menţionează existenţa a „maiores terrae” – „mai marii pamântului„, şi „rustier” -ţăranii de mai târziu)

Factori externi, cu rol în crearea statelor medievale:

-incursiunile/invaziile cumanilor şi tătarilor (1241-1242) opresc expansiunea Ungariei la sud şi est de Carpati;

-Ungaria şi Polonia vizau eliminarea Hoardei de Aur (de la nord de Marea Neagră);

-criza dinastică din Ungaria, prin stingerea dinastiei Arpadienilor.

Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a aparţinut vlahilor din Peninsula Balcanică. Amenintaţi de Imperiul Bizantin (de dinastia Anghelos), vlahii din Balcani s-au răsculat sub conducerea lui Petre şi Asan, în anul 1185 . Victoria obţinută de vlahi a însemnat şi formarea statului vlaho-bulgar, creat şi recunoscut în timpul lui Ioniţă cel Frumos (1197-1207), de către Papa Inocenţiu al III-lea, ca „rege al vlahilor şi bulgarilor„. În timpul lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins apogeul puterii sale, a rupt legătura cu papalitatea şi a revenit la confesiunea ortodoxă, restabilind legătura cu Patriarhia de la Constantinopol; elementul bulgar devine predominant.

Formarea Voievodatului Transilvaniei

Voievodatul Transilvaniei

Un rol important în formarea celui dintâi stat medieval – Voievodatul Transilvaniei – îl reprezintă:

-existenţa autonomiilor locale;

-atacurile ungurilor spre est şi cucerirea Transilvaniei, care se încheie în secolul al XIII-lea (în anul 1222, ungurii sunt atestaţi documentar la limita răsăriteană, pe linia Carpaţilor).

În jurul anului 1000, regele Ungariei se creştinează sub numele de Ştefan şi, sub pretextul răspândirii creştinismului catolic, va acţiona în vederea cuceririi teritoriului intracarpatic. După anul 1100, regalitatea ungară va încerca să impună treptat modelele de organizare politico-administrative, religioase şi social-economice de tip apusean.

În plan politic, la 1111 sunt atestaţi Mercurius, ,,princeps Ultrasilvanus„,şi Simion, catolic, în calitate de „episcopus Ultrasilvanus„.

Forma de organizare care se va impune este forma de organizare româneascăvoievodatul. La 1176 documentele îl menţionează pe „voievodul Leustachius„, vasal al regelui Ungariei.

Menţinerea vechii denumiri autohtone are, pe de 0 parte, semnificaţia existenţei populaţiei româneşti, iar pe de altă parte, subliniază rezistenţa localnicilor la modelul impus anterior de cuceritori, principatul. Spre sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui următor, voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă prerogative sporite. Din punct de vedere administrativ, regalitatea maghiară a încercat să impună comitatul (unitate administrativ-teritorială în Europa medievală apuseană, în Ungaria şi Transilvania, condusă de un comite, stăpânind un domeniu sau un complex de domenii, şi în care staţiona 0 garnizoană militară). Primul comitat organizat a fost cel al Bihorului, atestat documentar la 1111. Au urmat apoi comitatele Dăbâca, Crasna, Cluj, Alba, Sătmar şi Arad.

În celelalte zone din Transilvania se păstrează vechile forme de organizare administrativă – districtele: Ţara Făgăraşului, Ţara Rodnei, Ţara Oaşului, Ţara Amlaşului. Acestea cuprindeau vechile cnezate sau părţi ale voievodatelor şi erau conduse de voievozi, cneji sau juzi, care aplicau principiile „obiceiului pământului”‘.

Unitatea teritorial-administrativă a saşilor şi a secuilor purta denumirea de scaun şi era de inspiraţie districtual românească (exemplu: Mediaş, Sighişoara, Rupea, Nocrich/Odorhei, Trei Scaune, Gurghiu).

Saşii, colonişti de origine germană din secolele XII-XIII, au fost aduşi de regele Ungariei, Andrei al II-lea, şi colonizaţi în zone locuite majoritar de români (Ţara Bârsei, zona Bistriţei). Ei au avut, în primul rând, un rol economic şi au fost dăruiţi cu 0 serie de privilegii (dreptul de a constitui cetăţi de lemn şi de a face comerţ), largă autonomie şi dependenţa exclusivă de regele maghiar, aşa cum reiese din Bula de aur a saşilor de la 1224. Cele mai importante oraşe, până la marea invazie tătară (1241-1242), au fost Braşov, Cluj , Bistriţa şi centrele episcopale Alba-Iulia şi Oradea.

În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară a fost încheiată odata cu colonizarea cavalerilor teutoni (1211-1225).

Motivele prezenţei saşilor au fost multiple: militare (respingerea atacurilor migratorilor), religioase (atragerea la catolicism a autohtonilor) şi politice (consolidarea puterii regalităţii maghiare în acest spaţiu geografie ).

Secuii, a căror origine este controversată, au reprezentat avangarda armatei ungare în timpul cuceririi Transilvaniei. De aceea, au fost întâlniţi iniţial în Bihor (secolul al XI-lea), apoi pe Târnave (secolul al XII-lea) şi, abia la începutul secolului al XIII-lea, în zona de Est (unde se află şi astăzi). Atribuţiile secuilor în zona intracarpatică erau esenţialmente militare.

Se poate considera că voievodatul Transilvaniei a fost primul stat medieval romanesc. Cuceritorii maghiari nu au putut să-şi impună stăpânirea asupra unei populaţii majoritar româneşti, astfel că au fost nevoiţi să accepte 0 largă autonomie şi largi privilegii.

Formarea statului medieval Ţara Românească

Batalia de la Posada 1330

La începutul secolului al XIII-lea, regatul Ungariei încearcă să-şi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodoxi.

La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea, încearcă să evite destrămarea regatului. În anul 1291, regele se afla în Transilvania cu scopul de a-l aduce la ascultare pe voievodul local; regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului . Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să se instaleze la Câmpulung, sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. Descălecatul (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul „descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles „descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă 0 contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din spaţiul intracarpatic, în special cei din Ţara Făgăraşului, 0 au la formarea statului medieval Ţara Românească.

Perioadei de criza politică din regatul Ungariei i se pune capăt prin venirea la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceza de Anjou, preocupat în primii ani de domnie de refacerea unităţii regatului.

Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat putemic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de „mare voievod”. Basarab I (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat.

În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe acesta ca „voievodul nostru transalpin”. Dar existenţa unui stat putemic şi a unui conducător pe măsură reprezentau 0 piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regatului maghiar şi, în special, în calea celor pentru stăpânirea Banatului de Severin. După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră necesară extinderea autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330, organizată de regalitatea maghiară, este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (localizată în Ţara Loviştei).

Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria); izvorul istoric care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena, care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab, aflată pe înălţimi, aruncând cu bolovani şi trăgând cu săgeţile spre oastea duşmană.

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol important îl are şi urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364) care, din 1359, îşi ia titlul de „domn autocrat” (de sine stătător) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş (sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului). Fiul său, Vladislav I (Vlaicu-Vodă), (1364-1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele politice, religioase şi militare cu regele Ludovic I: respinge un prin atac otoman la Dunarea de Jos şi organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. Vladislav I îşi ia titlul ,,I0, Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia”.

Aşadar, se reconfirmă statutul de sine stătător al Ţării Româneşti.

Formarea statului medieval Moldova

Bogdan I

Între anii 1345-1354, regele Ungariei, Ludovic I, organizează mai multe expediţii împotriva tătarilor, care aveau ca scop controlul asupra drumului comercial ce lega Marea Baltică şi oraşele-porturi de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră, drum aflat sub controlul Hoardei de Aur.

În acest context, are loc prima etapă a întemeierii Moldoveidescălecatul lui Dragoş. Fruntaş al românilor maramureşeni, Dragoş trece munţii însoţit de cetele sale şi este numit de regele maghiar, Ludovic I, conducătorul mărcii (unitate politico-administrativă şi militară, înfiinţată în nord-vestul Moldovei, cu scopul de a apăra zona respectivă), cu sediul la Baia.

Statutul Moldovei aflate sub conducerea lui Dragoş şi a urmaşilor săi, Sas şi Balc, este unul de dependenţă faţă de regele Ungariei. Acest statut este de neacceptat de către localnici, care se răscoală în 1359, ajutaţi de voievodul maramureşan Bogdan din Cuhea. Nemulţumit de restrângerea autonomiei Maramureşului de către Ludovic I, Bogdan trece la est de Carpaţi împreună cu însoţitorii săi.

Descălecatul lui Bogdan (a doua etapă) este urmat de înlăturarea lui Balc şi de unificarea formaţiunilor politice din nordul şi centrul Moldovei.

În timpul lui Bogdan (1359-1365) sunt respinse încercările de hegemonie la est de munţi, astfel că regele Ungariei, Ludovic I, este nevoit să recunoască independenţa statului medieval românesc Moldova, cu capitala la Baia.

Dacă statutul de independenţă al Ţării Româneşti se obţinea în urma conflictului militar din 1330, cel pentru Moldova este recunoscut pe cale diplomatică, dat fiind faptul că însuşi regele Ludovic I era implicat în conflictul militar cu otomanii.

Laţcu, fiul lui Bogdan, este succesorul său în perioada 1365-1375; intră în legătură cu papalitatea, cu scopul de a contracara tendinţele lui Ludovic I; va accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret, în 1370. Laţcu va fi recunoscut ca duce al Moldovei.

Petru Muşat (1376-139 1) organizează ţara din punct de vedere statal şi se afirmă în plan internaţional. În 1387 sunt puse bazele mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, care va fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun.

Roman I (1391-1394) va elibera teritoriul sud-estic până la Nistru şi marea Neagră de sub dominaţia tătară şi se va intitula în 1393 drept „voievod şi domn singur stăpânitor al Ţării Moldovei, de la munte până la Mare”.

Noul stat Moldova, al cărui proces de formare se încheie în timpul lui Roman I, este recunoscut şi în Europa vremii.

Formarea statului medieval Dobrogea

Monumentul lui Dobrotici

În anul 1230 este menţionată ,,Ţara Cavarnei” (teritoriul dintre Varna şi Caliacra), structură politică locală, nucleul pentru formarea statului Dobrogea, condus de Balica şi Dobrotiţă.

Dobrotiţă (Dobrotici, 1354-1386) este recunoscut iniţial ca strateg şi apoi ca despot de către Imperiul Bizantin; unifică formaţiunile politice dintre Dunăre şi Marea Neagră.

Dobrogea este inclusă în statul condus de Mircea cel Bătrân, domnitorul Ţării Româneşti, după înfrângerea oştilor otomane (Ţară Românească în timpul domnitorului menţionat se întindea de la „Marea cea Mare” la Severin).

Ultima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: