Stalin şi Biserica (II)
Aşa cum s-a văzut în numărul precedent, graţie însemnărilor colonelului sovietic de securitate G. G. Karpov, dispunem de o amplă relatare a împrejurărilor din septembrie 1943, când I. V. Stalin a decis să recreeze Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Hotărârea dictatorului sovietic a fost motivată de dorinţa sa de a oferi partenerilor anglo-americani imaginea unei Uniuni Sovietice care abandonase mesianismul revoluţionar (cu puţin timp înainte, fusese lichidată Internaţionala a III-a Comunistă) şi care putea să participe pe picior de egalitate cu Statele Unite şi Marea Britanie la organizarea postbelică a lumii. „Onorabilitatea” dobândită astfel de U.R.S.S. urma să contribuie la realizarea obiectivelor politice, strategice şi ideologice ale lui Stalin, în primul rând, la crearea unui brâu de protecţie la frontierele de vest ale URSS, altfel spus o sferă de hegemonie în Europa de Est.
Aşa cum arată G. G. Karpov, Stalin a decis să-i primească pe cei trei înalţi ierarhi rămaşi în viaţă şi în libertate după marea prigoană din anii 1936-1938 (oricine dispune de un calendar bisericesc rus, rămâne surprins de numărul însemnat de victime provenite din rândurile clerului rus şi canonizate astăzi): Serghie, locţiitorul patriarhului şi mitropolit de Moscova şi Kolomeea, Aleksie, mitropolit de Leningrad, şi Nikolai, mitropolit de Kiev şi Galiţia.
Stalin i-a primit în cabinetul său, de preşedinte al Consiliului Comisarilor poporului, în prezenţa lui V. M. Molotov, întreţinându-se cu oaspeţii săi timp de 1 oră şi 55 de minute.
„Tovarăşul Stalin,” notează G. G. Karpov „menţionând, pe scurt, însemnătatea pozitivă a activităţii patriotice a Bisericii în timpul războiului, a rugat pe mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai să prezinte problemele urgente ale Patriarhiei şi ale lor personale rămase nerezolvate. Mitropolitul Serghie a spus tovarăşului Stalin că problema cea mai importantă şi cea mai urgentă o constituie conducerea centrală a Bisericii, deoarece de aproape 18 ani [el, Serghie] este locţiitorul patriarhului şi el, personal, crede că este dăunător că în Uniunea Sovietică nu mai există un Sobor din 1935, de aceea el consideră de dorit ca guvernul să permită convocarea unui Sobor arhieresc care să aleagă un patriarh şi, de asemenea, să constituie un organ (de conducere – n. n.) din cinci-şase arhierei. Mitropoliţii Aleksie şi Nikolai s-au pronunţat, de asemenea, în favoarea formării Soborului şi au motivat această propunere ca forma cea mai de dorit şi acceptabilă, spunând, de asemenea, că alegerea patriarhului, la Soborul arhieresc, o consideră pe deplin canonică deoarece, în fapt, Biserica a fost condusă permanent, vreme de 18 de ani, de către locţiitorul patriarhului, mitropolitul Serghie.
Aprobând propunerea mitropolitului Serghie, tovarăşul Stalin a întrebat:
– cum se va numi Patriarhia;
– când poate fi convocat Soborul arhieresc;
– este necesar vreun ajutor din partea guvernului pentru desfăşurarea cu succes a Soborului (există un sediu, sunt necesare mijloace de transport, sunt necesari bani etc.).
Serghie a răspuns că ei au discutat iniţial aceste probleme şi că ei consideră de dorit şi corect că, dacă guvernul permite, atunci patriarhul să ia titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii», deşi patriarhul Tihon, ales în 1917, în timpul Guvernului provizoriu, avusese titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii»”.
Este evident că cei trei ierarhi doreau o continuitate în titulatura conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, dar se temeau că Stalin nu va accepta ca noul patriarh să ia titlul lui Tihon, aflat în conflict cu puterea bolşevică şi mort într-o mănăstire din Moscova, unde i se impusese domiciliul forţat.
Probabil surprinşi, cei trei ierarhi au constatat că Stalin considera propunerea lor ca justă. „La a doua întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că Soborul arhieresc putea fi convocat într-o lună. Atunci, tovarăşul Stalin, zâmbind, a spus: «Dar nu se poate să se manifeste nişte ritmuri bolşevice?». Adresându-mi-se (reamintim că textul este redactat de colonelul G. G. Karpov – n. n.), mi-a cerut părerea, iar eu am spus că, dacă noi îl vom ajuta pe mitropolitul Serghie cu mijloacele de transport corespunzătoare pentru aducerea rapidă a episcopilor la Moscova (cu avioanele), atunci Soborul poate fi convocat şi în trei-patru zile. După un scurt schimb de păreri, s-a convenit ca Soborul arhieresc să se reunească la Moscova, în ziua de 8 septembrie. La a treia întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că pentru desfăşurarea soborului nu solicită nici un fel de subsidii din partea statului”.
Din discuţia care a continuat, merită amintită cererea mitropolitului Aleksie ca unii dintre arhiereii aflaţi în exil, în lagăre sau în închisori să fie eliberaţi. Răspunsul lui Stalin a fost, de astă dată, prudent: „Prezentaţi-mi o astfel de listă şi o s-o examinăm”. Editorii documentului precizează, în notele care însoţesc textul, că, dacă în septembrie 1943, aşadar, la data discuţiei dintre Stalin şi cei trei mitropoliţi, Biserica Ortodoxă Rusă avea 19 arhierei în libertate, în ianuarie 1945 numărul lor se ridicase la 46.
Stalin a declarat, în cursul convorbirii, că „Biserica poate conta pe sprijinul multilateral al guvernului în toate problemele legate de consolidarea ei organizatorică şi dezvoltarea în interiorul U.R.S.S. şi că, aşa cum a spus, în privinţa organizării de instituţii teologice de învăţământ, nu obiectează împotriva deschiderii de seminarii în eparhii, tot aşa nu va crea obstacole în calea deschiderii unor fabrici eparhiale de lumânări şi de alte produse”. Apoi, adresându-se lui G. G. Karpov, Stalin a spus „Trebuie să asigurăm dreptul arhiereilor de a dispune de veniturile Bisericii. Nu trebuie să punem piedici în organizarea seminariilor, a fabricilor de lumânări etc.”.
Este uşor să ne imaginăm uimirea înalţilor ierarhi ruşi când Stalin le-a spus celor trei mitropoliţi că „Mi-a raportat tovarăşul Karpov că o duceţi rău: locuinţe strâmte, cumpăraţi produsele de la piaţă, nu aveţi nici un fel de mijloace de transport. De aceea, guvernul ar dori să ştie care sunt necesităţile dumneavoastră şi ce aţi dori să primiţi de la guvern”. În cursul discuţiei care a urmat, mitropoliţii au manifestat o reţinere care este lesne de înţeles având în vedere experienţa avută cu puterea sovietică. Stalin a fost direct: „A cumpăra produse de la piaţă este scump şi nepotrivit, şi acum colhoznicul aduce la piaţă puţine produse. De aceea, statul poate să vă asigure produsele la preţuri de stat. În afară de aceasta, mâine-poimâine vom pune la dispoziţia voastră 2-3 autoturisme, cu benzină”.
La aceeaşi întâlnire s-a decis reluarea editării revistei Patriarhiei, care fusese oprită de puterea bolşevică.
La sfârşitul discuţiei, mitropolitul Serghie a mulţumit guvernului sovietic şi, personal, lui Stalin pentru convorbirea avută.
Potrivit însemnărilor lui G. G. Karpov, această întâlnire, vrednică de un teatru al absurdului, s-a încheiat astfel: „Tovarăşul Molotov l-a întrebat pe tovarăşul Stalin «Putem să-i chemăm pe fotografi?». Tovarăşul Stalin a spus: «Nu. Acum e deja târziu, este ora 02.00 noaptea şi, de aceea, o s-o facem data viitoare». Tovarăşul Stalin, luându-şi rămas bun de la mitropoliţi, i-a condus până la uşa cabinetului său. Această primire – conchide G. G. Karpov – a fost un eveniment istoric pentru Biserică şi a produs asupra mitropoliţilor Serghie, Aleksie şi Nikolai o puternică impresie, vizibilă pentru toţi cei care au ştiut şi văzut în acele zile pe Serghie şi pe ceilalţi” (Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953, în limba rusă, sub red. Tatianei V. Volokitina, vol. I, 1944-1948, Moscova, ROSSPEN, 2009, p. 11-20).
Mai mult decât un eveniment istoric, discuţia lui Stalin cu cei trei mitropoliţi este dovada concludentă a pragmatismului dictatorului sovietic, care, în funcţie de interesul politic, a trecut de la prigonirea Bisericii la sprijinirea ei.
Florin Constantiniu
Stalin şi biserica I
Între numeroasele bătălii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, considerate de istorici drept hotărâtoare sau momente de cotitură, două au fost, în opinia noastră, cu adevărat decisive: bătălia Moscovei (toamna lui 1941, iarna 1941-1942) şi bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august, 1943). Cea dintâi a însemnat falimentul „războiului-fulger”, singura formă de război care ar fi permis Germaniei să termine victorioasă, iar cea de-a doua a marcat preluarea definitivă a iniţiativei strategice de către Armata Roşie. Întrucât frontul de Est a fost frontul hotărâtor al celui de-al Doilea Război Mondial, se poate spune că cele două bătălii amintite au jucat rolul capital în înfrângerea celui de-al Treilea Reich.
Atât pe plan militar, cât şi pe plan politic, anul 1943 a înregistrat un şir de „cotituri” şi evenimente care arătau că, în desfăşurarea marii conflagraţii, se produceau mutaţii importante. În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, asupra căreia stăruim în rândurile de faţă, un eveniment de mare răsunet a fost „autodizolvarea” Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern), anunţată printr-un comunicat la 9 iunie 1943. Astăzi, când dispunem, de un mare număr de documente privind această decizie, ştim că „autodizolvarea” nu a fost hotărârea Cominternului, ci urmarea voinţei lui Stalin de a le arăta aliaţilor săi anglo-americani că URSS renunţase la mesianismul ei revoluţionar şi că nu intenţiona să folosească partidele comuniste pentru a submina „ordinea burgheză” din statele occidentale. Altfel spus, Stalin dorea să dovedească lui Roosevelt şi Churchill că URSS era un stat de tip „clasic”, fără intenţii de destabilizare a „lumii capitaliste”, cu care se puteau folosi tradiţionalele practici ale diplomaţiei marilor puteri, în primul rând politica delimitării sferelor de influenţă.
„Autodizolvarea” Cominternului a fost o măsură de înşelare a naivilor occidentali. Locul şi funcţiile Cominternului au fost preluate de alte structuri, camuflate, care exercitau un control riguros al mişcării comuniste internaţionale: o secţie specială a CC al PC(b) şi trei „institute de cercetare ştiinţifică” (nr. 99, 100, 205) – camuflaj al activităţii pe care o numim cripto-cominternistă.
Scurt timp după „autodizolvarea” Cominternului, Stalin a luat o măsură destinată să-i convingă pe partenerii anglo-americani că URSS era o ţară care respecta „standardele occidentale”: destinderea relaţiilor dintre statul bolşevic ateu şi Biserica Ortodoxă Rusă şi realegerea unui nou patriarh.
În ultimii ani, istoricii ruşi au publicat contribuţii documentare şi interpretative privind raporturile dintre Putere şi Biserică în URSS şi în Europa de Est în perioada 1943-1953, adică în ultimul deceniu al vieţii lui Stalin. Amintim aici doar cele două masive volume de documente Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (sub red. Tatianei V. Volokitina, Moscova, ROSSPEN, 2009, 887 p. + 1223 p.).
Deşi aceste volume sunt de interes capital şi pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, ele, ca şi alte lucrări pe aceeaşi temă, au trecut neobservate în ţara noastră. Să fim înţeleşi: ca urmare a unui trecut nu apăsător, ci zdrobitor, al relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, în cadrul cărora problema Basarabiei se plasează pe primul loc, românii au devenit rusofobi, ceea ce este de înţeles. Dar de aici şi până la a ignora sursele ruse/sovietice care aduc informaţii esenţiale despre trecutul românilor este un drum lung, iar astăzi o armată de proşti, ierte-ni-se cuvântul, bătrâni şi tineri, cred că fac un act de patriotism ignorând publicaţiile de izvoare sau studiile istoricilor ruşi.
Am spus-o de mai multe ori: da, în bibliografia istorică rusă se întâlnesc violente atitudini antiromâneşti. Exemplul cel mai concludent este lucrarea lui Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), apărută la Moscova, în 2006, şi străbătută de o evidentă ostilitate faţă de România (cartea urmăreşte problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice în anii 1917-1940). Şi totuşi, dincolo de partizanatul autorului, sursele utilizate şi prezentate de el sunt de cel mai mare folos pentru istoricul român (de pildă, pentru planurile de campanie împotriva României din anii 1919 şi 1940 şi pentru raţiunile anexării ţinutului Herţa, în 1940).
Din nefericire, tinerii istorici, absolvenţi ai facultăţilor de istorie, masteranzi şi doctoranzi, nu sunt conştienţi de marele ogor pe care ar putea cultiva prin cercetările lor, şi apoi recolta, contribuţii autentice, nu compilaţii ale textelor de pe internet, aşa cum se întâmplă acum. Rău informaţi, rău îndrumaţi, stăpâniţi de un singur gând, să „aplice” (oribil cuvânt, împrumutat prosteşte şi inutil din limba engleză) pentru o bursă în Occident, se agită năuc şi steril trecând pe lângă surse pe care cu efortul oricărei profesii ar putea să le valorifice învăţând limba rusă la nivelul minim al traducerii textelor. Foarte puţini sunt tinerii cercetători care îşi dau seama de îndatoririle meseriei pe care au ales-o. Fără utilizarea surselor din perioada sovietică, cercetările consacrate istoriei comunismului au valoare ştiinţifică redusă.
Începând cu numărul de faţă, prezentăm un şir de documente privind atitudinea lui Stalin faţă de Biserică, începând cu anul 1943. Aşa cum am arătat, după bătălia de la Kursk, Stalin, conştient că de acum înainte avea victoria asigurată, a dorit să consolideze alianţa cu anglo-americanii pentru a obţine concesii majore în privinţa formării unei sfere de influenţă sovietică în Europa de Est. Pentru a da o imagine de „onorabilitate” Uniunii Sovietice, el a luat un şir de măsuri, între care, după desfiinţarea oficială a Cominternului, s-a aflat şi reglementarea situaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse, lipsită din 1925 de un patriarh şi sângeros lovită, mai ales, în anii Marii Terori (1936-1938).
Vom prezenta această „cotitură” în relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă pe baza documentelor incluse în volumele citate mai sus, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953.
Cel dintâi este o amplă notă, întocmită după 5 septembrie 1943 de colonelul de securitate G.G. Karpov – responsabil cu problemele bisericeşti – despre primirea de către Stalin a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Nota începe cu informaţia că, la 4 septembrie 1943, Stalin l-a chemat pe colonelul Karpov şi i-a pus mai multe întrebări, dintre care cităm: ce informaţii deţine despre mitropolitul Serghie (vârstă, stare fizică, autoritate în Biserică, atitudinea faţă de putere); o scurtă caracterizare a mitropoliţilor Aleksie şi Nikolai; când şi cum a fost ales Tihon ca patriarh (referire la ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, decedat în 1925 fiind în arest la domiciliu); ce legături întreţine Biserica Ortodoxă Rusă peste hotare; cine sunt patriarhii de la Constantinopol, Ierusalim şi alţii; ce ştie despre conducerile Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria, Iugoslavia şi România; în ce condiţii materiale trăiesc mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai; care este cuantumul veniturilor Bisericii Ortodoxe din URSS şi numărul episcopatelor. Stalin l-a mai întrebat apoi pe col. G.G. Karpov dacă era rus, din ce an era membru de partid, ce studii avea şi de ce ajunsese un specialist în problemele Bisericii.
După ce a primit răspuns la întrebările puse, pe care, din păcate, G.G. Karpov nu le înregistrează, Stalin i-a spus: „Trebuie creat un organ special care să realizeze legătura cu conducerea Bisericii. Ce propunere aveţi?”.
Florin Constantiniu
(Va urma)
sursa: artlitera
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente