Arhive etichetă: biserica

Cruciadele. Cauze, împrejurări, preparative

cruciati

Operaţiuni militare de cea mai mare anvergură pe care le-a întreprins Occidentul medieval, cruciadele au constituit şi sub alte raporturi un moment semnificativ al istoriei civilizaţiei. Considerate mult timp (până către 1806) exclusiv sub aspectul lor religios, în realitate aceste expediţii au avut drept cauze (şi rezultate) elemente de natură diferită – economice, sociale, politice, morale, – deşi au fost mobilizate şi s-au desfăşurat sub lozinca „războiul sfânt”, de eliberare a Ierusalimului şi „a Sfântului Mormânt” de sub ocupaţia „păgânilor” musulmani.

Precedente

Cruciadele au avut, drept precedente, contraofensivele lumii creştine – timp de aproape patru secole – în scopul înlăturării dominaţiei Islamului. În acest sens, momentele principale au fost: lupta de Reconquista din Spania (unde luptaseră şi cavaleri francezi, în 1064, 1073, 1088) văzută de papalitate ca un „război sfânt” şi care, virtual, se încheiase la începutul sec. XIII; aşa-numita „epopee bizantină“, războaiele duse de Imperiul bizantin contra ofensivei musulmane, îndeosebi între 960-1030; acţiunile militare ale marilor oraşe italiene Pisa şi Genova, care în 1015 cuceresc Sardinia ocupată de arabi, întinzându-şi apoi controlul şi asupra coastelor Algeriei şi Tunisiei; eliberarea de către normanzi a Siciliei şi Maltei (1061-1092), după ce acestea fuseseră timp de două secole posesiuni arabe; în fine, lupta tenace a armenilor pentru a-şi apăra credinţa şi patria contra musulmanilor.

Continuă citirea →

Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Crearea statului totalitar

simboluri comuniste

În România, Partidul Comunist a luat iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ. Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub ameninţarea unui război civil.  În aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior. Odată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar.

Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948 printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”. Semnificaţia deplină a acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov, ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate împotriva statelor democrate”. Regimul se asigurase pe plan extern.

Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid, obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc Român, care aduna una peste alta 1.060.000 membri.

Continuă citirea →

Originile Reformei

cruce - reforma

Reforma îşi găseşte originile în atmosfera de nelinişte religioasă care caracterizează sfârşitul Evului Mediu şi în incapacitatea Bisericii de a-i găsi o rezolvare. Spectacolul morţii, care provoacă un viu sentiment al riscului pe care îl prezintă păcatul, stimulează dorinţa mântuirii. Or, papalitatea pare a fi incapabilă să arate credincioşilor drumul de urmat. Mulţimea ascultă mai degrabă pe predicatorii populari, care anunţă apocalipsul şi pe cei ce se flagelează, care încearcă să obţină o garanţie a lumii de dincolo producându-şi în lumea de aici suferinţele şi pedeapsa pe care o merită păcatele lor. Pentru a scăpa de Iad, sau pentru a scurta perioada de Purgatoriu, creştinii se adresează intermediarilor (Fecioara sau Sfinţii), îşi înmulţesc operele de caritate (donaţii, rugăciuni pentru săraci, pelerinaje), poartă talismane sau încearcă să adune „indulgenţe”. Practica religioasă alunecă în felul acesta spre superstiţie fără să micşoreze frământarea creştinilor.

Continuă citirea →

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc (secolele IX-XVIII) – ultima parte

Instituţii centrale în spaţiul românesc

Caracteristici:

– instituţiile românilor, inclusiv statul, sunt de origine română şi romano-bizantină, influenţate de modele slave;

– în Transilvania, unde statul şi instituţiile au ajuns să fie neromâneşti, s-a impus treptat modelul ungar de inspiraţie germană, fără a înlătura vechile structuri locale;

– în Ţara Românească şi Moldova regimul politic este monarhic, asemănător cu cel al monarhiei feudale, dar cu trăsături proprii, datorate specificului românesc.

DOMNIA

În Ţara Românească şi Moldova se afla, încă din secolul al XIV-lea, domnul, care îşi asuma şi titlul de mare-voievod:

– termenul „domn” provine din limba latină (” dominus” – titlu purtat de şefii statului roman în timpul Dominatului) şi desemnează stăpânul suprem al ţării şi supuşilor;

– sintagma mare voievod provine din slavonă şi înseamnă comandant militar;

– particula ,,I0” (prescurtare de la numele sacru „Ioannes”, înseamnă „cel ales de Dumnezeu”) a fost introdusă de biserică, prin ceremonia ungerii suveranului la urcarea pe tron;

– domnul era şi „singur stăpânitor”/”autocrator„, desemnand faptul că el era suveran, iar statul său era independent;

– se considera că puterea domnului venea de la Dumnezeu, fapt marcat în titlul oficial prin formula „din mila lui Dumnezeu„;

– însemnele puterii erau coroana, buzduganul şi sceptrul;

Succesiunea la tron se făcea pe baza principiului ereditar-electiv: domnul era ales dintre membrii celor două familii domnitoare (Basarabii -în Ţara Româneasca, Muşatinii – în Moldova) de către Adunarea Ţării, formată din categoriile sociale privilegiate (stările din Apus): boierii, clerul, curtenii.

Domnii se recunoşteau frecvent în secolele XIV-XVI ca vasali ai regilor Ungariei şi Poloniei, fără să fie afectat statutul de independenţă al ţărilor lor. După instaurarea suzeranităţii otomane, specifică la Sud şi Est de Carpaţi (secolul al XIV-lea), domnii aleşi de ţară trebuiau confirmaţi de către sultan; din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, sursa divină a puterii este completată cu una pământeană (împăratul sau sultanul), deşi domnii se considerau şi se declarau „unşii lui Dumnezeu„, dăruiţi cu autoritate „din mila lui Dumnezeu„.

În Transilvania, voievozii ţării nu sunt suverani, prin urmare nu sunt „domni”. Domni erau doar regii Ungariei, care îi numeau pe voievozii Transilvan şi îi considerau printre marii lor dregători.

Transilvania beneficia de 0 organizare autonomă în cadrul regatului; unii voievozi au format adevărate „dinastii voievodale” (familia Lackfi în secolul al XIV-lea, familia Csaki – în secolul al XV-lea). Voievozii işi numeau vicevoievozi, pe comiţii celor şapte comitate, pe castelani, pe notari. Apare sporadic în secolul al XIV-lea şi demnitatea de „duce al Transilvaniei”, deţinută de un membru al familiei regale;

Atribuţiile/prerogativele domnitorului:

În Tara Românească şi Moldova:

– executive: asigură ordinea internă, numeşte şi revocă dregătorii, acorda privilegii şi ranguri boiereşti;

– legislative: domnul este „lex animata” („legea vie”) şi, în această calitate, emite acte normative (hrisoave, aşezăminte);

– judecătoreşti: este judecătorul suprem (cea mai înaltă instanţă de judecată), poate pronunţa pedeapsa cu moartea, are drept de graţiere;

– militare: este comandant suprem al armatei (mare voievod);

– financiare: fixeaza dările (impozitele), acordă imunitate (scutire de obligaţii faţă de domnie);

– de politică externă: reprezintă ţara în politica externă, încheie tratate, declară război şi hotărăşte încheierea păcii; are drept de legaţie (trimite şi primeşte soli);

– bisericeşti: nu intervine în dogmă şi nu este autoritate supremă în biserică; hotărăşte înfiinţarea de mitropolii, episcopii şi mănăstiri; numeşte şi revocă mitropoliţii şi episcopii; reglementează competenţa de judecată a bisericii.

În Transilvania, voievodul avea atribuţii administrative, judiciare şi militare şi exercita puterea în comitatele Solnocul Inferior, Dăbâca, Cluj, Turda, Alba, Hunedoara şi Târnava.

Din 1541 (destrămarea Ungariei), se vor numi „principi” şi vor fi aleşi de Adunările ţării (numite şi „Diete”). Principele este confirmat de sultan (Transilvania avea acelaşi statut extern ca şi Ţările Române extracarpatice ).

SFATUL (CONSILlUL) DOMNESC

Membrii Sfatului domnesc erau marii boieri, mitropolitul, episcopii, egumenii mănăstirilor, fiii domnului (10-15 în Ţara Românească, 20-30 în Moldova). Rolul Sfatului era acela de a aproba sau de a respinge principalele acte ale suveranului; influenţa în alcătuirea şi rolul Sfatului Domnesc era bizantină, prin filiera slavă, dar similară cu cele occidentale.

Dregătoriile erau, cu puţine excepţii, comune Moldovei şi Ţării Româneşti, şi nu aveau 0 specializare absolută în atribuţii: orice dregător putea îndeplini orice poruncă a domnului. Unii mari dregători (banul, logofătul, vornicul, vistierul, pârcălabul) aveau, mai ales, atribuţii de ordin public, iar alţii (postelnicul, paharnicul, stolnicul), mai mult personale, slujbe către domn şi suita sa.

Cei mai importanţi dregători erau:

banul (iniţial al Severinului, apoi al Olteniei): era conducătorul administraţiei la vest de Olt; marele ban era denumit „domnul cel mic”;

–  vornicul era conducătorul curţii domneşti şi va ajunge să aibă cele mai importante atribuţii judecătoreşti, după domn;

logofătul (cancelarul) era şeful cancelariei domneşti şi se ocupa cu redactarea deciziilor luate de domn şi de Sfat, sub formă de hrisoave sau porunci domneşti;

vistierul avea ca atribut evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor ţării;

spătarul comanda oastea călare şi purta spada domnului la ceremonii;

pârcălabii erau comandanţi ai unor cetăţi şi ai regiunilor din jur;

 – postelnicul (şambelanul) se ocupa de camera domnitorului şi era sfătuitorul de taină al acestuia;

paharnicul se ocupa de aprovizionarea cu vin a pivniţelor domneşti;

stolnicul avea în grijă masa voievodului.

La început, în Sfatul domnesc erau foarte importanţi boierii fără dregătorii dar, cu timpul (în secolul al XV-lea), vor fi eliminaţi treptat, în favoarea dregătorilor domniei (mari boieri cu dregătorii). În secolul al XVI-lea, în contextul accentuării dependenţei faţă de Imperiul Otoman, Sfatul Domnesc era numit tot mai frecvent „Divan”.

În Transilvania, voievozii, nefiind suverani, nu aveau un sfat sau consilieri; cei mai puternici voievozi au încercat să-i imite pe regi sub acest aspect.

ADUNĂRILE DE STĂRI  (ADUNĂRILE ŢĂRII)

Simbolizau „ţara legală” şi îi reuneau pe trimişii grupurilor privilegiate; se dezvoltă în special în secolul al XIV-lea (Transilvania) şi secolul al XV-lea (la sud şi est de Carpaţi).

În Ţara Românească şi Moldova erau formate din boieri, clerul înalt şi curteni; se întruneau când luau decizii importante pentru ţară: alegerea domnilor, abdicarea lor, declaraţii de război, încheierea păcii, judecarea unor cauze de importanţă majoră, stabilirea obligaţiilor populaţiei faţă de stat şi trimiterea de solii foarte importante.

În Transilvania, adunările generale acţionau ca foruri de judecată, dar aveau şi atribute economice, administrative, reglementau raporturile dintre biserică şi nobilime cu privire la dijmele ecleziastice, vămi, combaterea răufăcătorilor. La ele participau nobilimea celor şapte comitate şi, probabil, categorii de oameni liberi (numite în documentele latine „congrationes” sau „universitas„); din secolul al XIV-lea se întruneau anual sau chiar bianual. Existau şi adunările lărgite, convocate din porunca regelui, la care participau toate stările: nobilimea, saşii, secuii, românii (exemple: 1291 şi 1355). Treptat, românii nu au mai fost convocaţi în aceste instanţe; crearea „uniunii frăţeşti” (1437) (numită, dupa anul 1500, „uniunea celor trei naţiuni„) fără participarea românilor, se va îndrepta, în special în epoca modernă, chiar împotriva românilor.

ARMATA ŞI SISTEMUL DE APĂRARE

Organizarea militară confirmă progresele centralizării: „oastea cea mică” – armata permanentă, formată din categoriile privilegiate, şi „oastea cea mare” – alcătuită din întreaga populaţie aptă de serviciul militar, în scopul apărării ţării, şi care se convoacă în caz de primejdie.

Din secolul al XV-lea, oştii domneşti i se putea adăuga un număr variabil de mercenari, motivat de extinderea, din secolul al XVI-lea, a armelor de foc, scumpe şi greu de mânuit, precum şi de necesitatea asigurării ordinii interne.

Un rol important în apărare îl aveau fortificaţiile, în special cetăţile cu  şanţ (Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă, Chilia, Crăciuna – sistem de fortificaţii realizat de domnitorul Ştefan cel Mare) şi întărirea şi reconstruirea cetăţilor Giurgiu, Turnu, Târgşor, Târgovişte, din timpul domnitorilor Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.

Şi în Transilvania voievodul, deşi nu era autocrat, avea atribuţii militare importante: în oastea regală el comanda oştile strânse din cele şapte comitate transilvănene, alături de cetele propriilor vasali.

ADMINISTRAŢIA

Ţara Românească era împărţită în judeţe, iar Moldova în ţinuturi. Judeţele devin în secolul al XV-lea unităţi administrative ale organelor puterii centrale trimise în teritoriu; conducătorii judeţelor şi ţinuturilor erau reprezentanţii domniei, cu atribuţii administrative, judecătoreşti, executive şi fiscale (strângerea dărilor); în fruntea judeţelor se aflau judeţii (sudeţii), cu atribuţii similare celor ale pârcălabilor, iar la conducerea ţinuturilor erau pârcălabii (ţinuturile cu cetăţi) şi staroştii (ţinuturile de la marginea de nord – Cernăuţi, şi de sud – Putna).

În Transilvania erau mai multe tipuri de unităţi administrative, rezultat al suprapunerii modelului ungaro-german celui tradiţional, precum şi al colonizării unor populaţii străine.

Comitatele (în urma cuceririi de către Regatul Ungar) erau conduse de un comite, numit de voievodul ţării, şi de un vicecomite numit de comite (1111: primul comitat, Bihorul; 1164: comitatele Crasna şi Dăbâca;  1175: comitatele Cluj, Alba, Timiş;  secolul al XIII-lea: comitatele Arad, Zărand, Târnava).

Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (unităţi judiciar-dministrative), în fruntea cărora se afla un căpitan şi un jude (şapte scaune secuieşti – Odorhei, Ciuc, Mureş); teritoriul saşilor era împărţit tot în scaune (conduse de juzi): Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara; au existat două districte ale saşilor – Braşovul şi Bistriţa; saşii din scaune s-au bucurat de statutul de libertate, pe când cei din afară au urmat calea aservirii sau a înnobilării; saşii au luptat pentru păstrarea şi întărirea autonomiei lor, precum şi pentru includerea tuturor în aceeaşi organizaţie teritorială şi politică, numită ” Universitatea saşilor”, consfinţită legal în secolul al XV-lea, de către regele Matei Corvin.

Românii au moştenit 0 organizare teritorială de origine romano-bizantină şi influenţă slavă, bazată pe ţări; numele de „districte ale românilor” devine frecvent utilizat peste aceste forme de organizare teritorială.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ

În Ţara Românească şi Moldova, judecătorul suprem era domnul, care judeca adesea în Sfatul Domnesc, unde işi impunea propria voinţă. Domnul putea să dea pedepsele capitale şi să rezolve litigiile grave între marii feudali; boierii aveau drept de judecată pe domeniile lor; ţăranii erau supuşi, ca şi orăşenii, judecăţii dregătorilor domneşti.

Biserica judeca, în special, cauze morale şi religioase. Din secolul al XVI-lea, pravilele se şi tipăresc în limba slavonă şi în cea română.

În Transilvania, sistemul juridic era şi mai complex, datorită suprapunerii stăpânirii maghiare asupra realităţilor vechi româneşti şi a colonizării saşilor şi aşezării secuilor. În comitate predomină justiţia seniorială; după scaunul de judecată al stăpânului urma scaunul comitatens (pentru litigiile dintre nobili); de la comitat se putea face apel la scaunul de judecată al voievodului sau al vicevoievodului; ultima instanţă putea fi cea regală.

Din secolul al XVI-lea, dupa formarea principatului, forul suprem de judecată era principele, care avea un dregător situat în fruntea justiţiei – palatinus/iudex curiae.

Dreptul scris a triumfat în secolul al XVI-lea, când Istvan Werboczy a elaborat codul de legi cunoscut sub numele de Tripartitum (1517).

BISERICA

Cea mai importantă instituţie pe plan spiritual în Evul Mediu, Biserica a menţinut unitatea spirituală a românilor. Biserica legitima toate instituţiile şi drepturile, inclusiv statele medievale şi pe suveranii lor. Istoricul Constantin C. Giurescu afirma: „suntem în această parte a Europei cei mai vechi creştini; creştinismul, ca şi graiul nostru, este de caracler latin”.

Spre sfârşitul mileniului I d.Hr., creştinismul popular românesc era un fenomen de masă; creştinarea nu a fost impusă de sus, ca în cazul tuturor vecinilor direcţi, ci s-a produs natural, treptat, iniţial prin misionari.

În Ţara Românească, mitropolia a fost creată din iniţiativa domnitorului Nicolae Alexandru (1359), cu sediul la Curtea de Argeş. În 1370, sub Vladislav Vlaicu, se constituie a doua mitropolie a ţării, la Severin; în 1403 se revine la 0 singură mitropolie a ţării. Mitropolia este recunoscută de Patriarhia din Constantinopol, care acorda Mitropolitului Ţării Româneşti titlul de „exarh al plaiurilor” (autoritate spirituală asupra ortodocşilor din Transilvania).

În Moldova, prima mitropolie ortodoxă a fost creată din iniţiativa lui Petru Muşat pe la 1387, dar recunoaşterea sa canonică s-a produs mai târziu (1401), din cauza unui conflict cu Patriarhia de la Constantinopol.

În Transilvania a predominat religia ortodoxă, religia populaţiei majoritare. Regalitatea maghiară a încercat să impună catolicismul. În 1366, Ludovic cel Mare, prin Diplomele regale, condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa la catolicism. În ciuda persecuţiilor, Biserica Ortodoxă din Transilvania, Banat şi părţile vestice a supravieţuit şi chiar s-a dezvoltat; în secolele XII-XIII existau cele mai vechi biserici româneşti din piatră, de la: Strei, Densuş, Streisângeorgiu, Sântămărie-Orlea; protopopiat a existat în Scheii Braşovului, la biserica Sf. Nicolae – mare centru de cultură a românilor. Biserica ortodoxă din Transilvania a fost susţinută de domnii Ţărilor Române: domnitorii au ctitorit biserici şi au făcut donaţii generoase acestora.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnului, membru de drept al Sfatului, locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Acesta participa la alegerea domnitorului şi îi conferea autoritate sacră prin încoronare şi ungere cu mir. EI veghea la buna funcţionare a cultului şi consacra episcopii numiţi de domn. Era ales de episcopi şi marii boieri ai ţării şi era confirmat de domn.

Biserica s-a bucurat de atenţia şi protecţia domniei, confirmată de înălţarea de lăcaşuri înzestrate cu moşii, cu cărţi şi obiecte de cult. Ctitorii domneşti: Cozia, Argeş (în Ţara Românească), Voroneţ, Putna, Suceviţa (în Moldova).

Prima parte AICI

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Istoria anglicanismului

Anglicanismul reprezintă totalitatea doctrinelor şi a organizării Bisericii Angliei după schisma faţă de Roma şi sub influenţa Reformei protestante.

Biserica anglicană a fost constituită de regele Henric VIII, care, prin Actul de supremaţie (1534), se substituia papei în conducerea Bisericii, din cauza refuzului papei Clement VII de a-i acorda anularea căsătoriei cu Caterina de Aragon. Excomunicat de Clement VII în 1534 şi de Paul III în 1535, Henric VIII, cu toate că şi-a dus până la capăt opţiunea de a scoate Anglia de sub autoritatea papală, în cele Şase articole (1539), a păstrat dogma catolică, fără a accepta principiile luteranismului şi ale calvinismului, şi a menţinut ierarhia bazată pe episcopi numiţi direct de către rege.

Sub domnia lui Eduard II (1547-1553), s-au accentuat influenţele calviniste în anglicanism, evidente în Book of Common Prayer (Cartea rugăciunii comune), 1549. După domnia Mariei Tudor, când a existat o tentativă de restaurare a catolicismului în Anglia, Elisabeta I a reînnoit Actul de uniformitate (1559) şi Actul de suprematie (1559) prin care regele era recunoscut ca suprem conducător în problemele ecleziastice. În 1563, au fost publicate şi în 1571 aprobate de către parlament Articolele de religie, cunoscute şi ca Cele 39 de articole (elaborate de M. Parker, arhiepiscop de Canterbury), care se deosebeau de catolicism prin doctrina sacramentală, conform unor direcţii de calvinism moderat şi care desfiinţau celibatul ecleziastic, dar întăreau atât autoritatea Bisericii Anglicane, cât şi puterea de control asupra ei din partea suveranului.

După guvernul lui Oliver Cromwell (1649-1658), care a desfiinţat anglicanismul ca Biserică de stat, Carol II Stuart a restabilit anglicanismul proclamând un nou Act de supremaţie (1662) şi Book of Common Prayer, care, împreună cu Cele 39 de articole s-au răspândit în coloniile engleze şi au rămas în vigoare în Biserica Anglicană americană după formarea SUA.

În secolul XIX, în cadrul Bisericii anglicane s-au format diferite curente; High Church, tradiţionalistă şi apropiată de catolicism; Low Church, critică faţă de liturghia tradiţională şi în favoarea cucerniciei individuale, activităţii misionare, a întâietăţii Bibliei (biblism); Broad Church, tinzând sub unele aspecte către un socialism creştin şi susţinătoare a separării Bisericii de stat.

Anglicanismul este organizat într-o comunitate de dioceze, având în frunte pe arhiepiscopul de Canterbury şi care, la fiecare 10 ani se întruneşte într-un sinod (Conferinţa de la Lambeth). Între 1921 şi 1925 cardinalul Mercier şi lordul Halifax au iniţiat întâlniri pentru reunificarea anglicanilor cu catolicii. Vizita arhiepiscopului Ramsey la Paul VI (1966) a oficializat dialogul teologic dintre cele două Biserici, creând o comisie mixtă, internaţională, reînoită de Ioan Paul II (1982).

Rolul Bisericii in Tarile Romane

S-ar fi cuvenit poate să vorbesc despre rolul Bisericii în stat înainte de a vorbi despre boieri; mi se pare însă că în ţările noastre marea boierime a fost mai apropiată de putere decât Biserica. Mai întâi fiindcă primii înalţi ierarhi ai bisericilor noastre (cum s-a întâmplat în Bulgaria şi în Rusia) au fost numiţi de Patriarhia de la Constantinopol şi au fost de cele mai multe ori greci. Mai târziu, când am izbutit să avem mitropoliţi, episcopi, stareţi de-ai noştri, multă vreme s-au recrutat şi ei dintre boieri, fiindcă Biserica, în societatea medievală, reprezenta o pârghie însemnată în exercitarea puterii.

Înfiinţarea de schituri şi mânăstiri e străveche în toată aria locuită de români; avem dovezi privind existenţa unei vieţi monahale şi în Ardeal, şi în Muntenia, şi în Moldova cu mult înainte de întemeierea voievodatelor. Mai târziu, documentele, în special hrisoave de organizare şi de înzestrare a marilor aşezăminte mânăstireşti, sunt foarte numeroase. Voievozii şi boierii — din evlavie şi pentru iertarea păcatelor — se vor întrece în generozitate faţă de mânăstiri. Avem chiar danii făcute mânăstirilor noastre de suverani străini, ca Lazăr al Serbiei sau Sigismund al Ungariei, pe când domnii noştri vor începe să sprijine din ce în ce mai mult mânăstirile din restul ortodoxiei, în special cele de la Muntele Athos, pe măsură ce dispar rând pe rând ceilalţi principi creştini ortodocşi: ţarii bulgari, despoţii sârbi, despoţii greci, împăratul de la Constantinopol…

În Ţara Românească — cum am văzut când am semnalat acel moment crucial sub domnia lui Nicolae Alexandru — avem un mitropolit la Argeş, din 1359. În Moldova va fiinţa de asemeni o mitropolie îndată după întemeierea voievodatului, nu fără conflicte iscate între domni şi patriarhie. Sediul mitropoliilor se va muta o dată cu schimbările de rezidenţă ale domnilor ţării. Faptul e oarecum simbolic pentru strânsa legătură între domnie şi capul Bisericii. După o tradiţie bizantină care a căpătat în istoriografie numele de „cezaro-papism”, puterea civilă, împăratul, domnul, a avut aproape întotdeauna întâietate asupra patriarhului sau mitropolitului când s-au ivit conflicte de competenţă. Şi domnii Ţării Româneşti sau ai Moldovei au avut conflicte cu mânăstiri (chiar de la Muntele Athos!), cu mitropoliţi sau cu patriarhul de la Constantinopol, şi mai întotdeauna a învins voinţa domnească.

Clerul inferior, preoţimea, în special la ţară, se recruta aproape mereu din ţărănime, iar cultura religioasă a slujitorilor bisericii lăsa adesea de dorit. In schimb, în câteva din marile mânăstiri, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, se concentra activitatea culturală a ţării. Copiere şi împodobire de manuscrise, unele de reală frumuseţe artistică; mai târziu traduceri în româneşte ale Sfintei Scripturi şi ale altor cărţi duhovniceşti; ateliere de broderie religioasă şi domnească, şcoli de pictură murală. Acolo, departe de zbuciumul lumii şi adesea şi de grozăviile ei, îşi vor găsi adăpost veacuri de-a rândul toţi cei care căutau în rugă şi înfrânare liniştea sufletului.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Stalin şi Biserica (II)

Aşa cum s-a văzut în numărul precedent, graţie însemnărilor colonelului sovietic de securitate G. G.  Karpov, dispunem de o amplă relatare a împrejurărilor din septembrie 1943, când I. V. Stalin a decis să recreeze Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Hotărârea dictatorului sovietic a fost motivată de dorinţa sa de a oferi partenerilor anglo-americani imaginea unei Uniuni Sovietice care abandonase mesianismul revoluţionar (cu puţin timp înainte, fusese lichidată Internaţionala a III-a Comunistă) şi care putea să participe pe picior de egalitate cu Statele Unite şi Marea Britanie la organizarea postbelică a lumii. „Onorabilitatea” dobândită astfel de U.R.S.S. urma să contribuie la realizarea obiectivelor politice, strategice şi ideologice ale lui Stalin, în primul rând, la crearea unui brâu de protecţie la frontierele de vest ale URSS, altfel spus o sferă de hegemonie în Europa de Est.

Aşa cum arată G. G. Karpov, Stalin a decis să-i primească pe cei trei înalţi ierarhi rămaşi în viaţă şi în libertate după marea prigoană din anii 1936-1938 (oricine dispune de un calendar bisericesc rus, rămâne surprins de numărul însemnat de victime provenite din rândurile clerului rus şi canonizate astăzi): Serghie, locţiitorul patriarhului şi mitropolit de Moscova şi Kolomeea, Aleksie, mitropolit de Leningrad, şi Nikolai, mitropolit de Kiev şi Galiţia.

Stalin i-a primit în cabinetul său, de preşedinte al Consiliului Comisarilor poporului, în prezenţa lui V. M. Molotov, întreţinându-se cu oaspeţii săi timp de 1 oră şi 55 de minute.

„Tovarăşul Stalin,” notează G. G. Karpov „menţio­nând, pe scurt, însemnătatea pozitivă a activităţii patriotice a Bisericii în timpul războiului, a rugat pe mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai să prezinte problemele urgente ale Patriarhiei şi ale lor personale rămase nerezolvate. Mitropolitul Serghie a spus tovarăşului Stalin că problema cea mai importantă şi cea mai urgentă o constituie conducerea centrală a Bisericii, deoarece de aproape 18 ani [el, Serghie] este locţiitorul patriarhului şi el, personal, crede că este dăunător că în Uniunea Sovietică nu mai există un Sobor din 1935, de aceea el consideră de dorit ca guvernul să permită convocarea unui Sobor arhieresc care să aleagă un patriarh şi, de asemenea, să constituie un organ (de conducere – n. n.) din cinci-şase arhierei. Mitropoliţii Aleksie şi Nikolai s-au pronunţat, de asemenea, în favoarea formării Soborului şi au motivat această propunere ca forma cea mai de dorit şi acceptabilă, spunând, de asemenea, că alegerea patriarhului, la Soborul arhieresc, o consideră pe deplin canonică deoarece, în fapt, Biserica a fost condusă permanent, vreme de 18 de ani, de către locţiitorul patriarhului, mitropolitul Serghie.

Aprobând propunerea mitropolitului Serghie, tovarăşul Stalin a întrebat:

– cum se va numi Patriarhia;

– când poate fi convocat Soborul arhieresc;

– este necesar vreun ajutor din partea guvernului pentru desfăşurarea cu succes a Soborului (există un sediu, sunt necesare mijloace de transport, sunt necesari bani etc.).

Serghie a răspuns că ei au discutat iniţial aceste probleme şi că ei consideră de dorit şi corect că, dacă guvernul permite, atunci patriarhul să ia titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii», deşi patriarhul Tihon, ales în 1917, în timpul Guvernului provizoriu, avusese titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii»”.

Este evident că cei trei ierarhi doreau o continuitate în titulatura conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, dar se temeau că Stalin nu va accepta ca noul patriarh să ia titlul lui Tihon, aflat în conflict cu puterea bolşevică şi mort într-o mănăstire din Moscova, unde i se impusese domiciliul forţat.

Probabil surprinşi, cei trei ierarhi au constatat că Stalin considera propunerea lor ca justă. „La a doua întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că Soborul arhieresc putea fi convocat într-o lună. Atunci, tovarăşul Stalin, zâmbind, a spus: «Dar nu se poate să se manifeste nişte ritmuri bolşevice?». Adresându-mi-se (reamintim că textul este redactat de colonelul G. G. Karpov – n. n.), mi-a cerut părerea, iar eu am spus că, dacă noi îl vom ajuta pe mitropolitul Serghie cu mijloacele de transport corespunzătoare pentru aducerea rapidă a episcopilor la Moscova (cu avioanele), atunci Soborul poate fi convocat şi în trei-patru zile. După un scurt schimb de păreri, s-a convenit ca Soborul arhieresc să se reunească la Moscova, în ziua de 8 septembrie. La a treia întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că pentru desfăşurarea soborului nu solicită nici un fel de subsidii din partea statului”.

Din discuţia care a continuat, merită amintită cererea mitropolitului Aleksie ca unii dintre arhiereii aflaţi în exil, în lagăre sau în închisori să fie eliberaţi. Răspunsul lui Stalin a fost, de astă dată, prudent: „Prezentaţi-mi o astfel de listă şi o s-o examinăm”. Editorii documentului precizează, în notele care însoţesc textul, că, dacă în septembrie 1943, aşadar, la data discuţiei dintre Stalin şi cei trei mitropoliţi, Biserica Ortodoxă Rusă avea 19 arhierei în libertate, în ianuarie 1945 numărul lor se ridicase la 46.

Stalin a declarat, în cursul convorbirii, că „Biserica poate conta pe sprijinul multilateral al guvernului în toate problemele legate de consolidarea ei organizatorică şi dezvoltarea în interiorul U.R.S.S. şi că, aşa cum a spus, în privinţa organizării de instituţii teologice de învăţământ, nu obiectează împotriva deschiderii de seminarii în eparhii, tot aşa nu va crea obstacole în calea deschiderii unor fabrici eparhiale de lumânări şi de alte produse”. Apoi, adresându-se lui G. G. Karpov, Stalin a spus „Trebuie să asigurăm dreptul arhiereilor de a dispune de veniturile Bisericii. Nu trebuie să punem piedici în organizarea seminariilor, a fabricilor de lumânări etc.”.

Este uşor să ne imaginăm uimirea înalţilor ierarhi ruşi când Stalin le-a spus celor trei mitropoliţi că „Mi-a raportat tovarăşul Karpov că o duceţi rău: locuinţe strâmte, cumpăraţi produsele de la piaţă, nu aveţi nici un fel de mijloace de transport. De aceea, guvernul ar dori să ştie care sunt necesităţile dumneavoastră şi ce aţi dori să primiţi de la guvern”. În cursul discuţiei care a urmat, mitropoliţii au manifestat o reţinere care este lesne de înţeles având în vedere experienţa avută cu puterea sovietică. Stalin a fost direct: „A cumpăra produse de la piaţă este scump şi nepotrivit, şi acum colhoznicul aduce la piaţă puţine produse. De aceea, statul poate să vă asigure produsele la preţuri de stat. În afară de aceasta, mâine-poimâine vom pune la dispoziţia voastră 2-3 autoturisme, cu benzină”.

La aceeaşi întâlnire s-a decis reluarea editării revistei Patriarhiei, care fusese oprită de puterea bolşevică.

La sfârşitul discuţiei, mitropolitul Serghie a mulţumit guvernului sovietic şi, personal, lui Stalin pentru convor­bi­rea avută.

Potrivit însemnărilor lui G. G. Karpov, această întâlnire, vrednică de un teatru al absurdului, s-a încheiat astfel: „Tovarăşul Molotov l-a întrebat pe tovarăşul Stalin «Putem să-i chemăm pe fotografi?». Tovarăşul Stalin a spus: «Nu. Acum e deja târziu, este ora 02.00 noaptea şi, de aceea, o s-o facem data viitoare». Tovarăşul Stalin, luându-şi rămas bun de la mitropoliţi, i-a condus până la uşa cabinetului său. Această primire – conchide G. G. Karpov – a fost un eveniment istoric pentru Biserică şi a produs asupra mitropoliţilor Serghie, Aleksie şi Nikolai o puternică impresie, vizibilă pentru toţi cei care au ştiut şi văzut în acele zile pe Serghie şi pe ceilalţi” (Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953, în limba rusă, sub red. Tatianei V. Volokitina, vol. I, 1944-1948, Moscova, ROSSPEN, 2009, p. 11-20).

Mai mult decât un eveniment istoric, discuţia lui Stalin cu cei trei mitropoliţi este dovada concludentă a pragmatismului dictatorului sovietic, care, în funcţie de interesul politic, a trecut de la prigonirea Bisericii la sprijinirea ei.

Florin Constantiniu

Stalin şi biserica I

Între numeroasele bătălii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, considerate de istorici drept hotărâtoare sau momente de cotitură, două au fost, în opinia noastră, cu adevărat decisive: bătălia Moscovei (toamna lui 1941, iarna 1941-1942) şi bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august, 1943). Cea dintâi a însemnat falimentul „războiului-fulger”, singura formă de război care ar fi permis Germaniei să termine victorioasă, iar cea de-a doua a marcat preluarea definitivă a iniţiativei strategice de către Armata Roşie. Întrucât frontul de Est a fost frontul hotărâtor al celui de-al Doilea Război Mondial, se poate spune că cele două bătălii amintite au jucat rolul capital în înfrângerea celui de-al Treilea Reich.

Atât pe plan militar, cât şi pe plan politic, anul 1943 a înregistrat un şir de „cotituri” şi evenimente care arătau că, în desfăşurarea marii conflagraţii, se produceau mutaţii importante. În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, asupra căreia stăruim în rândurile de faţă, un eveniment de mare răsunet a fost „autodizolvarea” Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern), anunţată printr-un comunicat la 9 iunie 1943. Astăzi, când dispunem, de un mare număr de documente privind această decizie, ştim că „autodizolvarea” nu a fost hotărârea Cominternului, ci urmarea voinţei lui Stalin de a le arăta aliaţilor săi anglo-americani că URSS renunţase la mesianismul ei revoluţionar şi că nu intenţiona să folosească partidele comuniste pentru a submina „ordinea burgheză” din statele occidentale. Altfel spus, Stalin dorea să dovedească lui Roosevelt şi Churchill că URSS era un stat de tip „clasic”, fără intenţii de destabilizare a „lumii capitaliste”, cu care se puteau folosi tradiţionalele practici ale diplomaţiei marilor puteri, în primul rând politica delimitării sferelor de influenţă.

„Autodizolvarea” Cominternului a fost o măsură de înşelare a naivilor occidentali. Locul şi funcţiile Cominternului au fost preluate de alte structuri, camuflate, care exercitau un control riguros al mişcării comuniste internaţionale: o secţie specială a CC al PC(b) şi trei „institute de cercetare ştiinţifică” (nr. 99, 100, 205) – camuflaj al activităţii pe care o numim cripto-cominternistă.

Scurt timp după „autodizolvarea” Cominternului, Stalin a luat o măsură destinată să-i convingă pe partenerii anglo-americani că URSS era o ţară care respecta „standardele occidentale”: destinderea relaţiilor dintre statul bolşevic ateu şi Biserica Ortodoxă Rusă şi realegerea unui nou patriarh.

În ultimii ani, istoricii ruşi au publicat contribuţii documentare şi interpretative privind raporturile dintre Putere şi Biserică în URSS şi în Europa de Est în perioada 1943-1953, adică în ultimul deceniu al vieţii lui Stalin. Amintim aici doar cele două masive volume de documente Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (sub red. Tatianei V. Volokitina, Moscova, ROSSPEN, 2009, 887 p. + 1223 p.).

Deşi aceste volume sunt de interes capital şi pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, ele, ca şi alte lucrări pe aceeaşi temă, au trecut neobservate în ţara noastră. Să fim înţeleşi: ca urmare a unui trecut nu apăsător, ci zdrobitor, al relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, în cadrul cărora problema Basarabiei se plasează pe primul loc, românii au devenit rusofobi, ceea ce este de înţeles. Dar de aici şi până la a ignora sursele ruse/sovietice care aduc informaţii esenţiale despre trecutul românilor este un drum lung, iar astăzi o armată de proşti, ierte-ni-se cuvântul, bătrâni şi tineri, cred că fac un act de patriotism ignorând publicaţiile de izvoare sau studiile istoricilor ruşi.

Stalin şi Biserica (I)

Am spus-o de mai multe ori: da, în bibliografia istorică rusă se întâlnesc violente atitudini antiromâneşti. Exemplul cel mai concludent este lucrarea lui Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), apărută la Moscova, în 2006, şi străbătută de o evidentă ostilitate faţă de România (cartea urmăreşte problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice în anii 1917-1940). Şi totuşi, dincolo de partizanatul autorului, sursele utilizate şi prezentate de el sunt de cel mai mare folos pentru istoricul român (de pildă, pentru planurile de campanie împotriva României din anii 1919 şi 1940 şi pentru raţiunile anexării ţinutului Herţa, în 1940).

Din nefericire, tinerii istorici, absolvenţi ai facultăţilor de istorie, masteranzi şi doctoranzi, nu sunt conştienţi de marele ogor pe care ar putea cultiva prin cercetările lor, şi apoi recolta, contribuţii autentice, nu compilaţii ale textelor de pe internet, aşa cum se întâmplă acum. Rău informaţi, rău îndrumaţi, stăpâniţi de un singur gând, să „aplice” (oribil cuvânt, împrumutat prosteşte şi inutil din limba engleză) pentru o bursă în Occident, se agită năuc şi steril trecând pe lângă surse pe care cu efortul oricărei profesii ar putea să le valorifice învăţând limba rusă la nivelul minim al traducerii textelor. Foarte puţini sunt tinerii cercetători care îşi dau seama de îndatoririle meseriei pe care au ales-o. Fără utilizarea surselor din perioada sovietică, cercetările consacrate istoriei comunismului au valoare ştiinţifică redusă.

Începând cu numărul de faţă, prezentăm un şir de documente privind atitudinea lui Stalin faţă de Biserică, începând cu anul 1943. Aşa cum am arătat, după bătălia de la Kursk, Stalin, conştient că de acum înainte avea victoria asigurată, a dorit să consolideze alianţa cu anglo-americanii pentru a obţine concesii majore în privinţa formării unei sfere de influenţă sovietică în Europa de Est. Pentru a da o imagine de „onorabilitate” Uniunii Sovietice, el a luat un şir de măsuri, între care, după desfiinţarea oficială a Cominternului, s-a aflat şi reglementarea situaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse, lipsită din 1925 de un patriarh şi sângeros lovită, mai ales, în anii Marii Terori (1936-1938).

Vom prezenta această „cotitură” în relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă pe baza documentelor incluse în volumele citate mai sus, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953.

Cel dintâi este o amplă notă, întocmită după 5 septembrie 1943 de colonelul de securitate G.G. Karpov – responsabil cu problemele bisericeşti – despre primirea de către Stalin a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Nota începe cu informaţia că, la 4 septembrie 1943, Stalin l-a chemat pe colonelul Karpov şi i-a pus mai multe întrebări, dintre care cităm: ce informaţii deţine despre mitropolitul Serghie (vârstă, stare fizică, autoritate în Biserică, atitudinea faţă de putere); o scurtă caracterizare a mitropoliţilor Aleksie şi Nikolai; când şi cum a fost ales Tihon ca patriarh (referire la ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, decedat în 1925 fiind în arest la domiciliu); ce legături întreţine Biserica Ortodoxă Rusă peste hotare; cine sunt patriarhii de la Constantinopol, Ierusalim şi alţii; ce ştie despre conducerile Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria, Iugoslavia şi România; în ce condiţii materiale trăiesc mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai; care este cuantumul veniturilor Bisericii Ortodoxe din URSS şi numărul episcopatelor. Stalin l-a mai întrebat apoi pe col. G.G. Karpov dacă era rus, din ce an era membru de partid, ce studii avea şi de ce ajunsese un specialist în problemele Bisericii.

După ce a primit răspuns la întrebările puse, pe care, din păcate, G.G. Karpov nu le înregistrează, Stalin i-a spus: „Trebuie creat un organ special care să realizeze legătura cu conducerea Bisericii. Ce propunere aveţi?”.

Florin Constantiniu

(Va urma)

sursa: artlitera

Henric al IV-lea si biserica

henric IV, regele frantei

Henric al IV-lea, regele Franţei, a întrebat o tânără de la curtea sa, pentru care nutrea simpatie, pe unde trebuie să treacă spre a ajunge în camera ei.

Pe la biserică, sire! i-a răspuns tânăra. 🙂