Arhive etichetă: Stalin

A fost Gh. Gheorghiu-Dej un stalinist?

Gh. Gheorghiu-Dej si Stalin

Unii istorici nu se sfiesc să facă anumite comparaţii între tipul de guvernare dejist şi cel stalinist: „Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale „ţarului roşu”: preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete – roşu şi albastru, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii, repulsia pentru voiajul cu avionul, ciudăţenia de a-şi petrece cea mai mare parte a timpului zilei într-o casă mică de lemn, alcătuită dintr-o singură încăpere, (…) obiceiul de a cere sfaturi personalului de serviciu şi membrilor gărzii personale” (Paul Sfetcu).

Fiecare autor care s-a ocupat de guvernarea Gh. Gheorghiu-Dej a oferit propriul răspuns la întrebarea cât de stalinist a fost Gh. Gheorghiu-Dej. Vl. Tismăneanu notează că stalinismul lui Dej a fost mai mult unul instinctual decât unul bazat pe convingeri ideologice. Un alt analist descria linia politică a lui Dej drept un „stalinism luminat” (G. Haupt).

Interesantă ni se pare şi precizarea pe care o face fostul ambasador al României în Iugoslavia, Vasile Şandru: „În politica internă, Dej a fost mai aproape de principiile rigide ale lui Stalin. În cea internaţională, Dej este egal distanţat de Stalin, pe de o parte şi Hruşciov pe cealaltă parte”.

Continuă citirea →

Destinul a fost generos

terorist

În primele ore ale nopţii de 24 mai 1940, Troţki mai lucra încă. Se refugiase în Mexic, încercând să scape de ura lui Stalin şi pregătea o carte despre dictatorul sovietic. Restul familiei se dusese demult la culcare. Cam pe la ora 2,30, neputând să doarmă şi simţindu-se agitat, a luat un somnifer şi a adormit profund. Curând, viaţa sa va fi în mare primejdie. Cea mai detaliată relatare a celor întâmplate atunci este dată de Natalia, soţia lui Troţki, în cartea pe care a scris-o îmreună cu Victor Serghe, Viaţa şi moartea lui Leon Troţki.

Cam pe la ora 4 dimineaţa, toată casa a fost trezită brusc de împuşcăturile care veneau de afară. Oamenii de pază ai poliţiei fuseseră dezarmaţi de un grup mare de indivizi conduşi de un „maior” vânjos. Bucăţele de beton zburau deja din ziduri înainte ca lumea din casă să-şi dea seama de ceea ce se întâmplă. Camera s-a umplut de fum şi un flux continuu de gloanţe zbura prin geamul deschis. Natalia l-a împins pe Troţki într-un colţ în spatele patului, acoperindu-l cu propriul său trup.

Continuă citirea →

Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). Situaţia internaţională

razboiul rece

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, opinia publică din Occident spera ca, prin cooperarea dintre Aliaţii victorioşi, să se asigure pacea lumii prin menţinerea ordinii şi apărarea libertăţii. Totuşi, doar la un an după înfrângerea Germaniei, Andrei Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, şi Ernest Bevin, ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor Adunării Generale a Naţiunilor Unite, iar în 1947, propaganda sovietică îi acuza pe „imperialiştii americani şi pe şacalii lor, laburiştii britanici, că merg pe urmele lui Hitler”.

La Conferinţa de la Potsdam au apărut în public abordări divergente asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în Europa Răsăriteană şi în privinţa rolului forţelor de ocupaţie ale Armatei Roşii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la Ialta. Obiectivul comun, care îi unise pe Aliaţi în timpul războiului, se prăbuşea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în care relaţiile interaliate au fluctuat.

Continuă citirea →

Lecţia de istorie

Iosif Stalin - Nu conteaza cine voteaza. Conteaza cine numara voturile

 

Stalin – „O dată cu ea a murit ultima mea urmă de afecţiune faţă de oameni”

Ascensiunea

Ironia este ca aproape nimeni nu ar fi crezut că Stalin va accede la puterea supremă în stat. Originar dintr-o familie ţărănească săracă din ceea ce va deveni mai târziu Georgia sovietică, singurul rămas în viaţă dintre cei patru copii ai familiei, el fusese un visător solitar. Născut Iosif  Djugaşvili, când a devenit revoluţionar comunist el şi-a schimbat numele în Stalin, omul de oţel.

Continuă citirea →

Cum a murit Stalin?

Moartea unui om cutremură prin ea însăşi. În cazul lui Stalin, fiorul provocat de inevitabilul moment e amplificat de felul în care a murit marele dictator.

În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un film în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musafirilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază.

La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s».

Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să fiţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”.

Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină, unde dormea de obicei. „Gravă eroare“ – cum scrie autoarea – , cea de a mişca din loc victima unui atac cerebral. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să-l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el.

Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al firului, Beria: „Nu spuneţi nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: „Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume.

După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor.

În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezece-paisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să-i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală.

Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de asemenea electrocardiograme, înainte de radiografiile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a-i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?»

Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului.

Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Iat-o descrisă de către aceeasi Lilly Marcou: „Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, fiind convinşi că pot să-l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna.

Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi-ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să-i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“.

Asemenea altor istorici, autoarea franceză din care am citat împărtăşeşte teza morţii lui Stalin ca fiind rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Lilly Marcou sugerează uciderea prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii. Dacă n-ar fi fost Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar fi avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într-un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la cel
mai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.

sursa: Dosarele istoriei, an III, nr. 4 (20), 1998

Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România şi în Europa

Aparenta victorie a democraţiei. Sfârşitul marii conflagraţii mondiale (1918) consfinţea nu numai victoria Angliei, Franţei şi Statelor Unite, ci şi 0 victorie a democraţiei. Imperiile multinaţionale, bazate pe regimuri autoritare, s-au destrămat şi locul lor a fost luat de state naţionale, care vor opta pentru sisteme politice republicane sau monarhii constituţionale. Schimbarea hărţii politice, precum şi noile raporturi de forţă central şi est-europene aveau să fie confirmate prin tratatele de pace de la Paris (1919-1920).

Europa ieşise, însă, zdruncinată din război. Atât învingătorii, cât şi învinşii, se confruntau cu grave probleme economice, sociale şi financiare. Războiul produsese pierderi umane şi materiale uriaşe: zonele care fuseseră teatre de război erau devastate; muncitorii calificaţi pieriseră pe front în bună parte; femeile care i-au înlocuit în fabrici şi uzine manifestau 0 tendinţă de emancipare, ce se va accentua în timp prin dezvoltarea mişcării feministe; efortul prelungit de război a forţat statele participante la cheltuieli care le depăşeau posibilităţile. În felul acesta, raporturile economice dintre S.U.A. şi marile puteri europene se vor modifica. Anglia şi Franţa au devenit datoare Americii, iar pieţele lor de pe alte continente vor fi pierdute în favoarea S.U.A. şi a Japoniei.

Statele Unite, ieşite mai putemice din război, s-au implicat economic în Europa, chiar dacă republicanii reveniţi la putere au adoptat 0 politică izolaţionistă. Între 1920-1933, cei trei preşedinţi republicani (Harding, Coolidge şi Hoover) au limitat intervenţia statului în economie, lăsând-o în seama oamenilor de afaceri. Sufragiul universal devine o realitate prin extinderea dreptului la vot şi pentru femei (1920).

În Franţa şi Anglia democraţia parlamentară şi-a urmat cursul, neîntrerupt de război. Apariţia Partidului Laburist face ca scena politică britanică să funcţioneze câţiva ani cu trei partide; femeilor li se acordă dreptul de vot (1918); refacerea economică s-a datorat unei remarcabile stabilităţi politice şi intervenţiei statului în economie. În ceea ce-i priveşte pe francezi, existenţa unui număr mare de partide politice a indus un anume grad de instabilitate. Formarea unor coaliţii (Blocul National şi Uniunea Naţională) aveau ca scop principal blocarea accesului la putere al extremelor politice apărute imediat după încheierea războiului.

Italia părea de neguvernat, democraţia liberală fiind în criză. Opinia publică era foarte decepţionată de rezultatul războiului, de gravitatea problemelor economice şi sociale, precum şi de instabilitatea ministerială (4 guveme în 3 ani, 1919-1922).

În Germania, după tulburările revoluţionare care l-au silit pe Wilhelm al II-lea să abdice şi să părăsească ţara, este proclamată republica parlamentară, numită Republica de la Weimar (1919). A fost desfiinţată autoritatea prinţilor, au fost acordate drepturi şi libertăţi democratice cetăţenilor şi a fost introdus votul universal. Ţara se stabilizează sub conducerea unei majorităţi conservatoare şi a mareşaului Hindenburg, ales preşedinte (1925).

România, unificată din punct de vedere teritorial (1918), se înscrie pe aceeaşi linie evolutivă: acordarea votului universal (1918), rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor (1921), precum şi înfiinţarea partidelor ce aparţin minorităţilor au impulsionat viaţa politică, contribuind la consolidarea democraţiei. Noile realităţi politice sunt consacrate prin Constituţia din 1923, iar dezvoltarea economică va atinge nivelul antebelic în anii următori.

În concluzie, sfârşitul Marelui Război (1918) consacra victoria democraţiei dar, în realitate, atât desfăşurarea conflictului cât şi evoluţia postbelică au impus renunţări permanente la acest ideal. Noile state din centrul şi sud-estul Europei, recunoscute prin tratatele de la Versailles, îşi simţeau frontierele vulnerabile în faţa tendinţelor revizioniste, motiv pentru care democraţia este repusă curând în discuţie. Situaţia se complică şi mai mult, ca urmare a faptului că statele învinse şi Rusia Sovietică nu luaseră parte la încheierea păcii.

Abandonarea democraţiei. După război, confruntându-se cu reale dificultăţi de adaptare la provocările lumii postbelice şi negăsind soluţii în gândirea politică şi în sistemul politic democratic, multe ţări s-au orientat spre oferta totalitară.

În mod paradoxal, prima sursă a viitoarelor crize politice 0 vor constitui frustările create de tratatele de pace. Germania, declarată unic vinovat pentru declanşarea războiului şi obligată la plata unei uriaşe despăgubiri de război, trebuie să abandoneze orice pretenţii coloniale şi să renunţe complet la propria armată. Frustrarea poporului german este alimentată şi de criza economică, de inflaţia galopantă şi de ocuparea Ruhrului (1923) de către  francezi. Italia, deşi se număra între statele învingătoare, este departe de a fi 0 sursă de stabilitate. Comuniştii erau autorii unor greve de proporţii (1920), iar forţele ultranaţionaliste îşi afişau violent nemulţumirea atât faţă de tratatele de pace, care nu ofereau Italiei toate teritoriile anterior promise, cât şi faţă de ascensiunea stângii.

După victoria sovietelor în Rusia (1917), bolşevicii au instituit un regim de dictatură în numele proletariatului. În realitate, „dictatura proletariatului” însemna dictatura partidului comunist care a eliminat partidele de opoziţie şi a practicat teroarea de stat prin organe de represiune şi supraveghere a populaţiei. Economia de piaţă a fost lichidată, trecându-se la economia planificată, împreună cu 0 industrializare şi colectivizare forţată.

Admiratorii revoluţiei sovietice deveneau tot mai activi în Europa, determinând apariţia partidelor comuniste, care vor fi bine integrate în Intemaţionala Comunistă coordonată de la Moscova. În felul acesta, partidele comuniste au jucat în ţările lor rolul de instrumente de subversiune politică şi de sprijin în favoarea U.R.S.S., primul stat totalitar.

Tot după război au apărut şi mişcările fasciste, mai întâi în ţările învinse (Germania, Ungaria, Bulgaria) sau nemulţumite (Italia). Mişcări cu caracter fascist au apărut şi în celelalte ţări (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa, România), toate afişând un nationalism agresiv şi fiind profund antidemocratice.

Benito Mussolini

Statele totalitare au fost un produs al ideologiilor extremiste: de stânga (comunism) sau de dreapta (fascism). Apărute ca 0 reacţie la ameninţarea comunistă, regimurile totalitare de dreapta au limitat sau suprimat drepturile şi libertăţile democratice şi au eliminat din viaţa politică forţele care li se opuneau. Fascismul italian, bazat pe ideologia statului şi a naţiunii, l-a propulsat la putere pe Mussolini (1922). Punctele sale de sprijin erau mitul naţiunii unitare şi trecutul glorios al Italiei. Valorile liberale erau negate, fiind considerate vinovate de declinul statului, iar pluralismul politic era privit ca 0 sursă de divizare a naţiunii. Mussolini se dorea şeful unui stat putemic, având un control complet asupra cetăţenilor şi reprezentând interesul naţional. La baza societăţii trebuia să fie omul nou, disciplinat şi dornic de cucerire.

Hitler

Cunoscută sub numele de nazism, ideologia care l-a adus pe Adolf  Hitler la putere în Germania (1933) se baza pe puritatea rasei. Poporul german, în viziunea naziştilor, se identifica cu 0 astfel de rasă superioară, cea ariană. Pentru Hitler, statul totalitar nu era altceva decât un instrument capabil să apere această comunitate rasială. Elementele impure şi decadente care puteau vicia puritatea rasei ariene erau evreii, ţiganii şi slavii, consideraţi rase inferioare. Un stat german putemic era, în viziunea naziştilor, singurul care putea spăla umilinţa la care fuseseră supuşi germanii la Versailles.

Stalin

În ceea ce priveşte Rusia interbelică, marea ambiţie a lui Stalin a fost să transforme U.R.S.S. într-un stat modern şi putemic. Instrumentele folosite în acest scop au fost planificarea, industrializarea şi colectivizarea forţată în agricultură, toate dublate de 0 propagandă uriaşă şi de 0 teroare organizată împotriva întregului popor.

Ca toţi dictatorii, Mussolini, Hitler şi Stalin doreau menţinerea cetăţenilor sub un control extrem de strict. Astfel, imensele aparate de propagandă puse în mişcare aveau drept scop glorificarea imaginii conducătorului suprem, precum şi 0 atentă supraveghere a tot ceea ce putea influenţa modul de gândire al oamenilor: ziarele, radioul, filmul, literatura. Liderului suprem i s-a conferit apelativul „Ducele” în ltalia şi „Fuhrer” în Germania, desemnand autoritatea absolută – conducătorul.

Daca regimurile totalitare au avut trăsături comune, au existat şi elemente specifice pe care acestea le-au cunoscut. De exemplu, stalinismul – ideologia primului regim comunist din istorie – se baza pe principiile fundamentale ale marxism-leninismului, ţinta sa finală fiind construirea societăţii comuniste, etapă în care atât statul cât şi clasele sociale urmau să dispară. În cazul Germaniei, statul totalitar bazat pe superioritatea rasei trebuia să apere această comunitate de elementele impure şi să asigure arienilor spaţiul vital necesar propriei dezvoltări. Şi, cum acest spaţiu depăşea cu mult graniţele statului german, se ajunge la război, ca principal instrument care rezolva această situaţie.

În ce priveşte România, înfiinţarea Partidului Comunist (1921), supus Comintemului (Intemaţionala Comunistă) de la Moscova, urmată de mişcarea de factură fascistă Legiunea Arhanghelului Mihail (1927), au constituit principalele forţe antidemocratice din perioada interbelică. Dacă mişcarea comunistă avea 0 pondere puţin semnificativă, în schimb, mişcarea legionară era în plină dezvoltare. Condusă de Comeliu Zelea Codreanu, numit Căpitan al mişcării, legiunea a profitat de nemulţumirea populară faţă de guvemarea partidelor tradiţionale şi a acţionat pentru menţinerea României Mari, dar a practicat şi violenţa faţă de adversarii politici şi autorităţi, ajungând chiar la asasinate: I.G. Duca, Virgil Madgearu, Nicolae Iorga. În pofida acestei realităţi şi a imperfecţiunilor democraţiei româneşti, România a rezistat ofensivei totalitare până în 1938, când regele Carol al II-lea şi-a impus regimul autoritar (1938-1940), urmat apoi de dictatura militară a generalului Antonescu (1941-1944) şi, în final, de perioada regimului comunist (1947-1989). A fost perioada în care tradiţia democraţiei româneşti a fost abandonată şi mulţi oameni politici şi de cultură au fost obligaţi să-şi părăsească ţara sau să se supună riscului eliminării fizice în puşcăriile comuniste.

Lumea postbelică. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict –„războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi „lumea liberă„, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul „Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.

*****

sursa: Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

Da-l jos imediat!

Într-un restaurant, prin anii cincizeci, un client îi vede pe cei patru „mari” pe perete: Marx, Engels, Lenin şi Stalin şi strigă chelnerul:

Ascultă, dă-l jos pe ultimul, pe mustăcios!

Chenerul se codea, clientul ţipă:

Dă-l imediat jos! Ce stai? Mai repede!

Din spate se apropie unul şi-l bate pe umăr:

Ce pofteşti tovarăşe?

Fără să-l ia în seamă, clientul strigă:

Dă-l, domnule,  jos să-l pup! 🙂

Complotul medicilor

La 13 ianuarie 1953, cititorii ziarelor sovietice Pravda şi Izvestia erau informaţi că forţele de securitate ale guvernului arestaseră un grup de medici ai Kremlinului acuzaţi de „folosirea de tehnici necorespunzătoare pentru a-şi asasina pacienţii”. Se spunea că pe lista victimelor acestora figurau Andrei Jdanov, considerat cândva succesor probabil al lui Iosif  Stalin şi mort în 1948 în împrejurări obscure; şi Alexandr  Scerbakov, un alt membru important al Biroului Politic. De asemenea, autorităţile îi acuzau pe medici că au încercat prin tehnicile lor ucigaşe să lichideze militari proeminenţi ca mareşalul A.M. Vasilevski şi generalul S.M. Stemenko, amândoi ofiţeri superiori în al doilea război mondial. Din cei nouă membri enumeraţi în anunţ, şase erau evrei.

Avându-şi parţial originea în antisemitismul crescând al lui Stalin, scenariul cu „complotul medicilor” a început să se deruleze în toamna lui 1952, ca rezultat al furiei care-l cuprinsese pe dictator la citirea unui raport nefavorabil întocmit de medicul său, un om de 71 de ani, distins cu multe decoraţii. Acesta din urmă se numea Vladimir Vinogradov şi avea să fie acuzat mai târziu că a condus conspiraţia. Pentru a face pe placul lui Stalin, Lavrenti Beria şi ofiţerii săi de securitate au creat o poveste detaliată a complotului, pretinzând, de pildă, că doctorii falsificaseră electrocardiograma lui Jdanov pentru a ascunde dovada unui atac de cord şi-l puseseră astfel pe pacient în situaţia de a se sinucide prin muncă. Stalin a reacţionat cu zel la acuzaţiile lui Beria, spunându-i şefului poliţiei secrete să-l informeze pe anchetatorul cazului că dacă nu reuseşte să obţina mărturisiri complete, „să-l scurtam cu un cap”.

Despre complot s-a spus că este opera unei „organizaţii evreieşti burghezo-naţionaliste” cu legături în SUA şi Marea Britanie. Deşi iniţial Stalin se supărase pe Vinogradov din cauza declaraţiei sincere a acestuia că liderul naţiunii stă prost cu sănătatea şi ar trebui să muncească mai puţin, Vinogradov, din fericire pentru el însuşi şi pentru majoritatea colegilor săi, s-a dovedit a fi un diagnostician exact. Moartea lui Stalin, provocată de o congestie cerebrală la 5 martie 1953, i-a scutit pe medicii de la Kremlin de întâlnirea cu plutonul de execuţie, deşi doi dintre ei muriseră deja din cauza torturilor.

Stalin – caricatura

sursa: toonpool.com

Stalin şi Biserica (II)

Aşa cum s-a văzut în numărul precedent, graţie însemnărilor colonelului sovietic de securitate G. G.  Karpov, dispunem de o amplă relatare a împrejurărilor din septembrie 1943, când I. V. Stalin a decis să recreeze Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse. Hotărârea dictatorului sovietic a fost motivată de dorinţa sa de a oferi partenerilor anglo-americani imaginea unei Uniuni Sovietice care abandonase mesianismul revoluţionar (cu puţin timp înainte, fusese lichidată Internaţionala a III-a Comunistă) şi care putea să participe pe picior de egalitate cu Statele Unite şi Marea Britanie la organizarea postbelică a lumii. „Onorabilitatea” dobândită astfel de U.R.S.S. urma să contribuie la realizarea obiectivelor politice, strategice şi ideologice ale lui Stalin, în primul rând, la crearea unui brâu de protecţie la frontierele de vest ale URSS, altfel spus o sferă de hegemonie în Europa de Est.

Aşa cum arată G. G. Karpov, Stalin a decis să-i primească pe cei trei înalţi ierarhi rămaşi în viaţă şi în libertate după marea prigoană din anii 1936-1938 (oricine dispune de un calendar bisericesc rus, rămâne surprins de numărul însemnat de victime provenite din rândurile clerului rus şi canonizate astăzi): Serghie, locţiitorul patriarhului şi mitropolit de Moscova şi Kolomeea, Aleksie, mitropolit de Leningrad, şi Nikolai, mitropolit de Kiev şi Galiţia.

Stalin i-a primit în cabinetul său, de preşedinte al Consiliului Comisarilor poporului, în prezenţa lui V. M. Molotov, întreţinându-se cu oaspeţii săi timp de 1 oră şi 55 de minute.

„Tovarăşul Stalin,” notează G. G. Karpov „menţio­nând, pe scurt, însemnătatea pozitivă a activităţii patriotice a Bisericii în timpul războiului, a rugat pe mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai să prezinte problemele urgente ale Patriarhiei şi ale lor personale rămase nerezolvate. Mitropolitul Serghie a spus tovarăşului Stalin că problema cea mai importantă şi cea mai urgentă o constituie conducerea centrală a Bisericii, deoarece de aproape 18 ani [el, Serghie] este locţiitorul patriarhului şi el, personal, crede că este dăunător că în Uniunea Sovietică nu mai există un Sobor din 1935, de aceea el consideră de dorit ca guvernul să permită convocarea unui Sobor arhieresc care să aleagă un patriarh şi, de asemenea, să constituie un organ (de conducere – n. n.) din cinci-şase arhierei. Mitropoliţii Aleksie şi Nikolai s-au pronunţat, de asemenea, în favoarea formării Soborului şi au motivat această propunere ca forma cea mai de dorit şi acceptabilă, spunând, de asemenea, că alegerea patriarhului, la Soborul arhieresc, o consideră pe deplin canonică deoarece, în fapt, Biserica a fost condusă permanent, vreme de 18 de ani, de către locţiitorul patriarhului, mitropolitul Serghie.

Aprobând propunerea mitropolitului Serghie, tovarăşul Stalin a întrebat:

– cum se va numi Patriarhia;

– când poate fi convocat Soborul arhieresc;

– este necesar vreun ajutor din partea guvernului pentru desfăşurarea cu succes a Soborului (există un sediu, sunt necesare mijloace de transport, sunt necesari bani etc.).

Serghie a răspuns că ei au discutat iniţial aceste probleme şi că ei consideră de dorit şi corect că, dacă guvernul permite, atunci patriarhul să ia titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii», deşi patriarhul Tihon, ales în 1917, în timpul Guvernului provizoriu, avusese titlul de «Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii»”.

Este evident că cei trei ierarhi doreau o continuitate în titulatura conducătorului Bisericii Ortodoxe Ruse, dar se temeau că Stalin nu va accepta ca noul patriarh să ia titlul lui Tihon, aflat în conflict cu puterea bolşevică şi mort într-o mănăstire din Moscova, unde i se impusese domiciliul forţat.

Probabil surprinşi, cei trei ierarhi au constatat că Stalin considera propunerea lor ca justă. „La a doua întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că Soborul arhieresc putea fi convocat într-o lună. Atunci, tovarăşul Stalin, zâmbind, a spus: «Dar nu se poate să se manifeste nişte ritmuri bolşevice?». Adresându-mi-se (reamintim că textul este redactat de colonelul G. G. Karpov – n. n.), mi-a cerut părerea, iar eu am spus că, dacă noi îl vom ajuta pe mitropolitul Serghie cu mijloacele de transport corespunzătoare pentru aducerea rapidă a episcopilor la Moscova (cu avioanele), atunci Soborul poate fi convocat şi în trei-patru zile. După un scurt schimb de păreri, s-a convenit ca Soborul arhieresc să se reunească la Moscova, în ziua de 8 septembrie. La a treia întrebare, mitropolitul Serghie a răspuns că pentru desfăşurarea soborului nu solicită nici un fel de subsidii din partea statului”.

Din discuţia care a continuat, merită amintită cererea mitropolitului Aleksie ca unii dintre arhiereii aflaţi în exil, în lagăre sau în închisori să fie eliberaţi. Răspunsul lui Stalin a fost, de astă dată, prudent: „Prezentaţi-mi o astfel de listă şi o s-o examinăm”. Editorii documentului precizează, în notele care însoţesc textul, că, dacă în septembrie 1943, aşadar, la data discuţiei dintre Stalin şi cei trei mitropoliţi, Biserica Ortodoxă Rusă avea 19 arhierei în libertate, în ianuarie 1945 numărul lor se ridicase la 46.

Stalin a declarat, în cursul convorbirii, că „Biserica poate conta pe sprijinul multilateral al guvernului în toate problemele legate de consolidarea ei organizatorică şi dezvoltarea în interiorul U.R.S.S. şi că, aşa cum a spus, în privinţa organizării de instituţii teologice de învăţământ, nu obiectează împotriva deschiderii de seminarii în eparhii, tot aşa nu va crea obstacole în calea deschiderii unor fabrici eparhiale de lumânări şi de alte produse”. Apoi, adresându-se lui G. G. Karpov, Stalin a spus „Trebuie să asigurăm dreptul arhiereilor de a dispune de veniturile Bisericii. Nu trebuie să punem piedici în organizarea seminariilor, a fabricilor de lumânări etc.”.

Este uşor să ne imaginăm uimirea înalţilor ierarhi ruşi când Stalin le-a spus celor trei mitropoliţi că „Mi-a raportat tovarăşul Karpov că o duceţi rău: locuinţe strâmte, cumpăraţi produsele de la piaţă, nu aveţi nici un fel de mijloace de transport. De aceea, guvernul ar dori să ştie care sunt necesităţile dumneavoastră şi ce aţi dori să primiţi de la guvern”. În cursul discuţiei care a urmat, mitropoliţii au manifestat o reţinere care este lesne de înţeles având în vedere experienţa avută cu puterea sovietică. Stalin a fost direct: „A cumpăra produse de la piaţă este scump şi nepotrivit, şi acum colhoznicul aduce la piaţă puţine produse. De aceea, statul poate să vă asigure produsele la preţuri de stat. În afară de aceasta, mâine-poimâine vom pune la dispoziţia voastră 2-3 autoturisme, cu benzină”.

La aceeaşi întâlnire s-a decis reluarea editării revistei Patriarhiei, care fusese oprită de puterea bolşevică.

La sfârşitul discuţiei, mitropolitul Serghie a mulţumit guvernului sovietic şi, personal, lui Stalin pentru convor­bi­rea avută.

Potrivit însemnărilor lui G. G. Karpov, această întâlnire, vrednică de un teatru al absurdului, s-a încheiat astfel: „Tovarăşul Molotov l-a întrebat pe tovarăşul Stalin «Putem să-i chemăm pe fotografi?». Tovarăşul Stalin a spus: «Nu. Acum e deja târziu, este ora 02.00 noaptea şi, de aceea, o s-o facem data viitoare». Tovarăşul Stalin, luându-şi rămas bun de la mitropoliţi, i-a condus până la uşa cabinetului său. Această primire – conchide G. G. Karpov – a fost un eveniment istoric pentru Biserică şi a produs asupra mitropoliţilor Serghie, Aleksie şi Nikolai o puternică impresie, vizibilă pentru toţi cei care au ştiut şi văzut în acele zile pe Serghie şi pe ceilalţi” (Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953, în limba rusă, sub red. Tatianei V. Volokitina, vol. I, 1944-1948, Moscova, ROSSPEN, 2009, p. 11-20).

Mai mult decât un eveniment istoric, discuţia lui Stalin cu cei trei mitropoliţi este dovada concludentă a pragmatismului dictatorului sovietic, care, în funcţie de interesul politic, a trecut de la prigonirea Bisericii la sprijinirea ei.

Florin Constantiniu

Stalin şi biserica I

Între numeroasele bătălii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, considerate de istorici drept hotărâtoare sau momente de cotitură, două au fost, în opinia noastră, cu adevărat decisive: bătălia Moscovei (toamna lui 1941, iarna 1941-1942) şi bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august, 1943). Cea dintâi a însemnat falimentul „războiului-fulger”, singura formă de război care ar fi permis Germaniei să termine victorioasă, iar cea de-a doua a marcat preluarea definitivă a iniţiativei strategice de către Armata Roşie. Întrucât frontul de Est a fost frontul hotărâtor al celui de-al Doilea Război Mondial, se poate spune că cele două bătălii amintite au jucat rolul capital în înfrângerea celui de-al Treilea Reich.

Atât pe plan militar, cât şi pe plan politic, anul 1943 a înregistrat un şir de „cotituri” şi evenimente care arătau că, în desfăşurarea marii conflagraţii, se produceau mutaţii importante. În ceea ce priveşte Uniunea Sovietică, asupra căreia stăruim în rândurile de faţă, un eveniment de mare răsunet a fost „autodizolvarea” Internaţionalei a III-a Comuniste (Comintern), anunţată printr-un comunicat la 9 iunie 1943. Astăzi, când dispunem, de un mare număr de documente privind această decizie, ştim că „autodizolvarea” nu a fost hotărârea Cominternului, ci urmarea voinţei lui Stalin de a le arăta aliaţilor săi anglo-americani că URSS renunţase la mesianismul ei revoluţionar şi că nu intenţiona să folosească partidele comuniste pentru a submina „ordinea burgheză” din statele occidentale. Altfel spus, Stalin dorea să dovedească lui Roosevelt şi Churchill că URSS era un stat de tip „clasic”, fără intenţii de destabilizare a „lumii capitaliste”, cu care se puteau folosi tradiţionalele practici ale diplomaţiei marilor puteri, în primul rând politica delimitării sferelor de influenţă.

„Autodizolvarea” Cominternului a fost o măsură de înşelare a naivilor occidentali. Locul şi funcţiile Cominternului au fost preluate de alte structuri, camuflate, care exercitau un control riguros al mişcării comuniste internaţionale: o secţie specială a CC al PC(b) şi trei „institute de cercetare ştiinţifică” (nr. 99, 100, 205) – camuflaj al activităţii pe care o numim cripto-cominternistă.

Scurt timp după „autodizolvarea” Cominternului, Stalin a luat o măsură destinată să-i convingă pe partenerii anglo-americani că URSS era o ţară care respecta „standardele occidentale”: destinderea relaţiilor dintre statul bolşevic ateu şi Biserica Ortodoxă Rusă şi realegerea unui nou patriarh.

În ultimii ani, istoricii ruşi au publicat contribuţii documentare şi interpretative privind raporturile dintre Putere şi Biserică în URSS şi în Europa de Est în perioada 1943-1953, adică în ultimul deceniu al vieţii lui Stalin. Amintim aici doar cele două masive volume de documente Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953 (sub red. Tatianei V. Volokitina, Moscova, ROSSPEN, 2009, 887 p. + 1223 p.).

Deşi aceste volume sunt de interes capital şi pentru istoria Bisericii Ortodoxe Române, ele, ca şi alte lucrări pe aceeaşi temă, au trecut neobservate în ţara noastră. Să fim înţeleşi: ca urmare a unui trecut nu apăsător, ci zdrobitor, al relaţiilor româno-ruse şi româno-sovietice, în cadrul cărora problema Basarabiei se plasează pe primul loc, românii au devenit rusofobi, ceea ce este de înţeles. Dar de aici şi până la a ignora sursele ruse/sovietice care aduc informaţii esenţiale despre trecutul românilor este un drum lung, iar astăzi o armată de proşti, ierte-ni-se cuvântul, bătrâni şi tineri, cred că fac un act de patriotism ignorând publicaţiile de izvoare sau studiile istoricilor ruşi.

Stalin şi Biserica (I)

Am spus-o de mai multe ori: da, în bibliografia istorică rusă se întâlnesc violente atitudini antiromâneşti. Exemplul cel mai concludent este lucrarea lui Mihail Meltiuhov, Osvoboditelnîi pohod Stalina (Campania eliberatoare a lui Stalin), apărută la Moscova, în 2006, şi străbătută de o evidentă ostilitate faţă de România (cartea urmăreşte problema Basarabiei în relaţiile româno-sovietice în anii 1917-1940). Şi totuşi, dincolo de partizanatul autorului, sursele utilizate şi prezentate de el sunt de cel mai mare folos pentru istoricul român (de pildă, pentru planurile de campanie împotriva României din anii 1919 şi 1940 şi pentru raţiunile anexării ţinutului Herţa, în 1940).

Din nefericire, tinerii istorici, absolvenţi ai facultăţilor de istorie, masteranzi şi doctoranzi, nu sunt conştienţi de marele ogor pe care ar putea cultiva prin cercetările lor, şi apoi recolta, contribuţii autentice, nu compilaţii ale textelor de pe internet, aşa cum se întâmplă acum. Rău informaţi, rău îndrumaţi, stăpâniţi de un singur gând, să „aplice” (oribil cuvânt, împrumutat prosteşte şi inutil din limba engleză) pentru o bursă în Occident, se agită năuc şi steril trecând pe lângă surse pe care cu efortul oricărei profesii ar putea să le valorifice învăţând limba rusă la nivelul minim al traducerii textelor. Foarte puţini sunt tinerii cercetători care îşi dau seama de îndatoririle meseriei pe care au ales-o. Fără utilizarea surselor din perioada sovietică, cercetările consacrate istoriei comunismului au valoare ştiinţifică redusă.

Începând cu numărul de faţă, prezentăm un şir de documente privind atitudinea lui Stalin faţă de Biserică, începând cu anul 1943. Aşa cum am arătat, după bătălia de la Kursk, Stalin, conştient că de acum înainte avea victoria asigurată, a dorit să consolideze alianţa cu anglo-americanii pentru a obţine concesii majore în privinţa formării unei sfere de influenţă sovietică în Europa de Est. Pentru a da o imagine de „onorabilitate” Uniunii Sovietice, el a luat un şir de măsuri, între care, după desfiinţarea oficială a Cominternului, s-a aflat şi reglementarea situaţiei Bisericii Ortodoxe Ruse, lipsită din 1925 de un patriarh şi sângeros lovită, mai ales, în anii Marii Terori (1936-1938).

Vom prezenta această „cotitură” în relaţiile dintre statul sovietic şi Biserica Ortodoxă Rusă pe baza documentelor incluse în volumele citate mai sus, Puterea şi Biserica în Europa de Est, 1944-1953.

Cel dintâi este o amplă notă, întocmită după 5 septembrie 1943 de colonelul de securitate G.G. Karpov – responsabil cu problemele bisericeşti – despre primirea de către Stalin a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse. Nota începe cu informaţia că, la 4 septembrie 1943, Stalin l-a chemat pe colonelul Karpov şi i-a pus mai multe întrebări, dintre care cităm: ce informaţii deţine despre mitropolitul Serghie (vârstă, stare fizică, autoritate în Biserică, atitudinea faţă de putere); o scurtă caracterizare a mitropoliţilor Aleksie şi Nikolai; când şi cum a fost ales Tihon ca patriarh (referire la ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, decedat în 1925 fiind în arest la domiciliu); ce legături întreţine Biserica Ortodoxă Rusă peste hotare; cine sunt patriarhii de la Constantinopol, Ierusalim şi alţii; ce ştie despre conducerile Bisericilor Ortodoxe din Bulgaria, Iugoslavia şi România; în ce condiţii materiale trăiesc mitropoliţii Serghie, Aleksie şi Nikolai; care este cuantumul veniturilor Bisericii Ortodoxe din URSS şi numărul episcopatelor. Stalin l-a mai întrebat apoi pe col. G.G. Karpov dacă era rus, din ce an era membru de partid, ce studii avea şi de ce ajunsese un specialist în problemele Bisericii.

După ce a primit răspuns la întrebările puse, pe care, din păcate, G.G. Karpov nu le înregistrează, Stalin i-a spus: „Trebuie creat un organ special care să realizeze legătura cu conducerea Bisericii. Ce propunere aveţi?”.

Florin Constantiniu

(Va urma)

sursa: artlitera

Moarte dictatorului mustacios!

Un bărbat, beat mort, se opreşte într-o noapte în faţa mausoleului din Piaţa Roşie din Moscova şi începe să strige: „Moarte dictatorului mustăcios!”. La început, garda se face că nu-l observă, sperând că beţivul îşi va vedea de drum. Însă, încăpăţânat, acesta îşi agită ameninţător pumnul şi nu încetează. Se dau telefoane şi cetăţeanul este condus în biroul ofiţerului de serviciu. Văzând despre ce este vorba, colonelul îi raportează lui Stalin prezenţa duşmanului înrăit ce aduce injurii la adresa conducătorului.

Dar dictatorul nu are timp să vadă despre ce este vorba decât peste câteva ceasuri bune, răstimp în care protestatarul se trezeşte din beţie şi-şi pregăteşte răspunsul potrivit pentru marea întâlnire: strigase împotriva lui Hitler. „Că el ne-a atacat mişeleşte ţara, el ne-a distrus mii de oraşe şi sate, el ne-a ucis milioane de cetăţeni… „. Stalin, întorcându-se către ofiţerul de serviciu, îl intreabă: „Dumneata, tovarăşe colonel, pe cine ai avut în vedere !?