Arhive etichetă: enigma

Enigma dolmenelor (II)

dolmenO parte dintre cercetători sunt convinși că dolmenele au fost edificate din bolovani de formă neregulată, aduși din Scandinavia după topirea ghețarilor. Constructorii au transportat bolovanii pe butuci de lemn, folosind curele de piele, iar pentru instalarea lespezii de deasupra făceau movile din nisip și lut.

Se poate admite că un anumit număr de dolmene ar fi putut fi construite în asemenea mod, dar este destul de îndoielnic faptul că ultima perioadă glaciară le-a lăsat strămoșilor noștri sute de de mii de lespezi asemănătoare de dimensiunile 2 x 3 metri. Mai degrabă putem presupune că materialul pentru construcție se dobândea din carierele de piatră.

Continuă citirea →

Enigma dolmenelor (I)

dolmenDolmene erau numite vechile monumente megalitice (în limba greacă: mega – uriaș; litos – piatră), asemănătoare unor lăzi din piatră. Cu toate că au o vechime de mii de ani, cercetătorii nu au elucidat nici până în prezent o mulțime de lucruri legate de ele – începând cu locul de unde au fost dobândite pietrele și modul de transportare a lor și încheind cu motivele dispariției culturii care a lăsat mii de dolmene în multe părți ale lumii. Astfel, dolmene pot fi întâlnite în Anglia, Spania, Portugalia, Franța, Germania, Africa și chiar în India și Coreea; multe dolmene s-au păstrat perfect în Rusia și în Caucazul de nord. Originea lor este pretutindeni înconjurată de taine și legende.

Denumirea de dolmen a dat-o acestor edificii megalitice arheologul francez Vaudin, care le-a atribuit celților; în dialectul celt, dol înseamnă masă, men – piatră. Dolmenele au vechimi diferite: cele din India datează din anul 8000 î.Hr., iar cele din Caucaz – de prin 1400 î.Hr.

Continuă citirea →

Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (ultima parte)

pistolSuspect: Gheorghe Bogati

Gheorghe Bogati, ardelean de origine, fost ofiţer de carieră, avea un trecut dubios, fiind temut ca un om căruia nu-i era frică de nimeni. Documentele vremii îl prezintă ca fiind un spion dublu, îndeplinind importante misiuni secrete atât pentru conducătorii partidelor revoluţionare din ţările supuse dominaţiei imperiilor habsburgic şi otoman, cât şi pentru guvernele celor două imperii absolutiste. În 1862 se găsea în Bucureşti într-un mediu mizer şi imoral, care îl putea determina şi la crimă.

Multă lume îl considera ucigaşul primului ministru. Spre sfârşitul vieţii, obişnuia el însuşi să se dea drept ucigaşul lui Barbu Catargiu, căutând să stoarcă avantaje din aceasta. În 1862 a fost investigat destul de superficial. Pentru vinovăţia lui pleda faptul că, imediat după atentat, starea lui materială s-a îmbunătăţit – devenise un om bogat -, precum şi faptul că a părăsit mai târziu ţara, nesimţindu-se probabil în siguranţă.

Când în 1872 s-a reluat ancheta, Bogati se afla la Alba Iulia. Autorităţile austro-ungare, solicitate de cele româneşti, l-au arestat, supunându-l unui interogatoriu şi cercetându-i hârtiile. La acest interogatoriu, Bogati a căutat să se disculpe, numind pe un anume Dunca ca agent a opoziţiei liberale şi făptuitor al crimei. Lipsind probele concludente, nu a fost întemniţat, dar spre sfârşitul vieţii se afla la Orşova într-un fel de exil pe viaţă.

Continuă citirea →

Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (partea a doua)

barbu catargiuDouă împuşcături şi… un pistol ruginit

Pentru ziua de 11 iunie, aniversarea împlinirii a 14 ani de la revoluţia din 1848, opoziţia liberală a hotărât să organizeze o mare demonstraţie naţională pe „Câmpia libertăţii“ de pe Dealul Filaretului, prin care voia să demaşte poziţia conservatorilor şi chiar să provoace căderea guvernului. În aceeaşi zi, majoritatea Adunării intenţiona să voteze legea agrară conservatoare. De accea, deputaţii conservatori au cerut guvernului să interzică manifestaţia anunţată de opoziţie. Barbu Catargiu a asigurat Adunarea că „voi prefera a fi zdrobit decât a îngădui slăbirea liniştei: voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării“. Acesta cuvinte fatidice au fost rostite numai cu o jumătate de oră înainte ca o mână misterioasă să-l asasineze.

La ieşirea din Cameră, după terminarea şedinţei, Barbu Catargiu, negăsindu-şi trăsura la scară, a fost invitat de colonelul Nicolae Bibescu – prefectul poliţiei – în trăsura sa. Era între orele 5-6 seara. Trăsura deschisă trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei când s-au auzit două focuri de armă. Un glonte l-a lovit pe Barbu Catargiu în cap, omorându-l pe loc, celălalt a trecut pe la urechea lui Bibescu, care de-abia după vreo sută de paşi a reuşit să oprească caii speriaţi. La locul crimei a fost găsit un pistol ruginit. Criminalul dispăruse în viile de pe dealul Mitropoliei.

Continuă citirea →

Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu (prima parte)

Barbu CatargiuTrecătorilor ce traversează bulevardul Coşbuc le-a devenit probabil familiar cadrul de la poalele dealului Mitropoliei, unde se află o statuie pe al cărui soclu poate fi citit numele lui Barbu Catargiu. Mai puţini ştiu însă că această statuie nu întâmplător a fost pusă acolo, deoarece în chiar acele locuri în anul 1862 a fost asasinat cel căruia i s-a ridicat monumentul.

Cine era Barbu Catargiu? Cum şi de ce a fost el asasinat? Cine au fost autorii morali şi materiali ai crimei? Iată întrebări la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

O atmosferă politică încordată

În 1807, într-o veche familie boierească, s-a născut Barbu Catargiu, care s-a bucurat de o asemenea copilărie şi tinereţe pe care doar averea şi rangul le puteau asigura în acea vreme. După studii în străinătate, întorcându-se în ţară îşi începe activitatea politică ca adversar al domnitorilor Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu, deşi cu ultimul era înrudit. Ocupă în timpul domniei lui Barbu Ştirbei funcţii importante şi se manifestă ca un aprig apărător al intereselor boierimii. Prin cultura şi talentul său oratoric, dublate de o mare energie, Barbu Catargiu devine un reprezentant marcant al conservatorilor.

Continuă citirea →

Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

Continuă citirea →

De ce a fost exilat Ovidiu la Tomis? (ultima parte)

Ovidius

Caracterul intenţionat neprecis şi ambiguu al puţinelor ştiri pe care le dă Ovidiu despre adevărata cauză a exilului, coroborate cu lipsa oricărei mărturii contemporane, a deschis de-a lungul veacurilor un vast câmp pentru tot felul de ipoteze şi conjecturi, unele mai ingenioase decât altele. Din reticenţele poetului, din frazele, expresiile şi aluziile vagi, uneori obscure chiar, cercetătorii au încercat să desprindă orice indiciu menit să arunce o cât de slabă rază de lumină care să-i ajute să dezlege această enigmă.

În străduinţa lor neobosită de a identifica vina poetului, deci cauza reală a exilului, biografii, comentatorii, filologii, istoricii şi istoricii literari au supus textele Tristelor şi Ponticelor unor cercetări amănunţite, încercând să stabilească legături, reale sau imaginare, între diferitele pasaje, versuri sau termeni, lunecând adeseori spre interpretări arbitrare. În sprijinul textului au fost aduse de multe ori, pentru a confirma sau infirma o anumită ipoteză, şi alte izvoare referitoare la unele evenimente ale epocii. De aici puzderia de ipoteze formulate în cursul timpului şi publicate în lucrări care, strânse la un loc, ar putea constitui o întreagă bibliotecă.

Continuă citirea →

Viaţa secretă a lui George Washington

Asta da primire călduroasă – când generalul George Washington a vizitat orasul New York la finele Războiului de Independenţă, un ziar local aclama: „Iată că vine! Curajosul Washington! Nu există cuvinte care să exprime tot ce a făcut el!”

Continuă citirea →

Enigma Mata Hari

Numele Mata Hari a ajuns să simbolizeze un personaj care îşi foloseşte farmecele feminine pentru a afla secretele inamicului în vreme de război. Dar oare a fost Mata Hari cu adevărat spioană? Şi dacă da, de partea cui?

Continuă citirea →

Asasin singuratic sau conspiraţie? (II)

Lipsă de probe

Reexaminând probele între 1976 şi 1978, o comisie a Camerei Reprezentanţilor a decis că autopsia făcută la Bethesda Naval Hospital la o zi după asasinarea lui Kennedy nu a fost efectuată după standardele reglementare. Unul dintre medicii participanţi a protestat la acea vreme împotriva faptului că nu li s-a permis să studieze traseul celor două gloanţe prin trupul preşedintelui, din cauza obiecţiilor aduse de „o personalitate de rang înalt“, probabil un demnitar militar. Neputând stabili traiectoria gloanţelor, autopsia nu a avut cum să determine unghiul din care au fost trase, şi anume, dacă ambele proveneau de la fereastra Depozitului de carte şcolară din Texas, sau dacă, eventual, unul fusese tras din altă direcţie. Creierul şi alte probe rămase în urma autopsiei i-au fost redate secretarului lui Kennedy. Când acestea au fost depuse la Arhivele Naţionale în 1966, s-a descoperit că, de fapt, creierul dispăruse. Să fi fost astfel înlăturată o probă importantă?

Continuă citirea →

Asasin singuratic sau conspiraţie? (I)

Într-o zi care nu va fi uitată vreodată de contemporanii vremii, preşedintele John F. Kennedy a fost împuşcat la Dallas, în Texas. Asasinul a fost prins rapid, dar ucis în faţa camerelor de televiziune două zile mai târziu. La o jumătate de secol după eveniment teoriile despre o posibilă conspiraţie mai circulă încă.

Preşedintele fusese avertizat să nu plece la Dallas, deoarece se ştia că în acel oraş ultraconservator avea mulţi adversari influenţi, însă John F. Kennedy nu a luat în seamă aceste avertismente. Era important să-şi consolideze poziţia politică în Texas şi să caute sprijinul unor oameni puternici precum guvernatorul John Connally, pentru candidatura sa la alegerile din anul urmator, candidatură încă neanunţată la acea vreme. După sosirea la Love Field în Dallas, preşedintele şi soţia sa Jacqueline li s-au alăturat guvernatorului şi doamnei Connally, ocupând locurile din spate ale unei maşini decapotabile, al doilea vehicul dintr-un convoi ce străbătea oraşul; Kennedy urma să ţină un discurs cu ocazia unui dineu oficial.

Continuă citirea →

Îngropat într-un mormânt anonim

Un copil-minune în lumea muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart, a început să cânte pentru aristocraţia Europei şi şi-a compus primele lucrări la vârsta de şase ani. 30 de ani mai târziu, aflat la apogeul carierei, a murit după o scurtă suferinţă la Viena. Fusese oare otrăvit?

Decenii mai târziu, Sophie Haibel, sora mai mică a soţiei lui Mozart, Constanze, îşi mai amintea încă strania premoniţie. În prima duminică din decembrie 1791, se afla în bucătărie, unde pregătea o ceaşcă de cafea pentru mama sa. Cu 0 zi înainte fusese la Viena ca să-şi viziteze cumnatul care se îmbolnăvise, dar revenise cu veşti îmbucurătoare. Acum, în timp ce aştepta să fiarbă cafeaua, Sophie privea fix, căzută pe gânduri, flacăra aprinsă a unei lămpi cu gaz si se gândea la soţul suferind al surorii sale. Deodată flacăra s-a stins „complet, de parcă n-ar fi fost niciodată aprinsă“, avea să scrie ea mai târziu. „Nici măcar o scânteie nu a mai rămas pe fitilul principal, şi totuşi nu se făcuse nici un pic de curent – pot să jur.” Cuprinsă de un presentiment îngrozitor, a fugit la mama sa, care a sfătuit-o să se întoarcă acasă la Mozart fără întârziere.

Constanze şi-a întâmpinat sora cu un sentiment de uşurare, povestindu-i că Mozart avusese o noapte agitată, şi a rugat-o să rămână. ,,Ah, draga mea Sopie, cât mă bucur că ai venit, a spus muzicianul. Trebuie să stai la noapte aici şi să vezi cum mor.“

Lângă el se afla un tânăr asistent numit Sussmayr, căruia Mozart îi dădea instrucţiuni pentru a încheia ultima sa compoziţie, un recviem. A fost chemat un preot, apoi un medic, care a recomandat ca bolnavului să i se pună pe fruntea fierbinte comprese reci; la 12:55 dimineaţa, pe data de 5 decembrie 1791, Mozart murea. Peste nici două luni, fostul copil-minune şi prolific compozitor ar fi împlinit 36 de ani.

Mereu în lipsă de bani, Mozart lucrase într-un ritm febril pentru a încheia comenzi importante pe care le primise în cursul anului, iar prietenilor şi rudelor le părea tensionat şi epuizat de prea multă muncă. Dar când a căzut la pat pe 20 noiembrie, nimeni nu a bănuit că putea fi vorba de o boală fatală. Georg Nikolaus Nissen, cel de-al doilea soţ al lui Constanne, a consemnat simptomele în biografia pe care i-a dedicat-o compozitorului în 1828. „Boala a început cu umflarea mâinilor şi picioarelor, şi 0 aproape totală incapacitate de a se mişca: apoi au urmat vărsături bruşte, şi aceasta se numeşte febra miliară acută.” Diagnosticul a fost confirmat în registrul oficial de decese al oraşului Viena.

Mozart însuşi bănuia ceva necurat la mijloc. Cu căteva săptămâni înainte să moară, i-a spus lui Constanze că fusese otrăvit: „Cineva mi-a dat acqua toffana şi a calculat exact data când voi muri.” O otravă inodoră şi cu acţiune lentă, pe bază de arsenic, acqua toffana îşi trăgea numele de la Giulia Tofina, o vrăjitoare italiană din secolul al XVII-lea, care inventase poţiunea şi o vindea aşa-zişilor criminali. Mozart ajunsese să creadă că recviemul, pe care i-l comandase un necunoscut, era destinat propriilor sale funeralii.

Pe 31 decembrie 1791, un ziar berlinez informa asupra morţii compozitorului şi specula în privinţa cauzei acesteia. „Deoarece trupul i se umflase după moarte, s-a crezut că fusese otrăvit.“ În nişte însemnări nedatate, fiul mai mare al lui Mozart, Carl Thomas, îşi amintea că trupul tatălui său era atât de umflat şi mirosul de putrefacţie atât de puternic, încât nu s-a făcut nici o autopsie. Spre deosebire de majoritatea cadavrelor care se răcesc şi devin inerte, corpul lui Mozart a rămas moale şi elastic, asemeni celor morţi prin otrăvire.

Dar cine să fi dorit moartea lui Mozart? Văduva nu dădea credit zvonurilor despre o posibilă otravire şi nu a numit nici un suspect. Astfel că povestea a fost curând dată uitării – pentru a fi însă reluată cu accente dramatice, trei decenii mai târziu, de nimeni altul decât de rivalul care ar fi putut foarte bine să-i dorească lui Mozart sfârşitul.

Invidia lui Salieri

Cu numai cinci ani mai vârstnic decât Mozart, Antonio Salieri fusese numit în 1774 compozitor la Curtea împăratului Iosif al II-lea, la vârsta de numai 24 de ani. Când Mozart a ajuns la Viena şapte ani mai târziu, italianul era cel mai de seamă muzician al capitalei austriece, extrem de apreciat de aristocraţie şi favorit printre pretenţioşii melomani ai oraşului. Salieri era un compozitor facil şi prolific, printre elevii sai având să se numere mai târziu Beethoven, Schubert şi Franz Liszt. Dar în Mozart el a recunoscut imediat un rival, un geniu al cărui talent nu avea cum să-l egaleze vreodată. Puţini erau cei care se îndoiau în cercurile artistice vieneze de invidia pe care o avea Salieri faţă de Mozart, iar acesta din urmă nu făcea nici un secret din dispreţul pe care-l nutrea pentru compozitorul Curţii.

Salieri a trăit să vadă întreaga Viena sărbătorind 50 de ani de la numirea sa în calitate de compozitor al Curţii în 1824. Dar cu un an înainte făcuse o declaraţie surprinzătoare. În octombrie 1823 un elev de-al lui Beethoven, Ignaz Moscheles, i-a făcut o vizită bătrânului Salieri, la acea vreme internat într-un spital de la marginea oraşului. Nereuşind să vorbească decât în frânturi de frază şi preocupat de moartea sa iminentă, Salieri a jurat că „nu este nici un strop de adevăr în acest zvon absurd; ştii, cum că l-aş fi otrăvit pe Mozart“. La mijloc era doar răutate, i-a spus lui Moschelcs; „spune lumii… că bătrânul Salieri, care va muri curând, ţi-a spus aşa“. O lună mai târziu Salieri a încercat să se sinucidă. Cei care l-au vizitat pe patul de moarte povesteau că delira despre rolul pe care l-ar fi avut în moartea lui Mozart şi voia să-şi marturisească păcatul. Mult apreciatul compozitor al Curţii avea să moară anul următor.

Biograful italian al lui Haydn, Giuseppe Carpani, a încercat să salveze onoarea compatriotului său. A căutat un medic care fusese consultat în faza finală a bolii lui Mozart şi a obţinut de la acesta diagnosticul de febră reumatică. Dacă Mozart fusese otrăvit, a întrebat Carpani, unde erau dovezile? „Inutil să mai întrebaţi. Nu există nici o probă, şi este imposibil să se mai găsească una vreodată.“ După moartea soţului ei, Constanze şi-a trimis fiul să studieze cu Salieri. Întrebat despre zvonul conform căruia compozitorul Curţii îi otrăvise tatăl, băiatul a declarat că Salieri nu-l omorâse pe Mozart, dar în schimb „nu încape îndoială că îi otrăvise viaţa cu intrigi”. Salieri însuşi se pare că ar fi spus că era păcat că Mozart murise atât de tânăr, dar pentru ceilalţi compozitori nu era un lucru tocmai rău; dacă ar fi trăit mai mult, „nimeni nu ne-ar fi dat vreo coajă de pâine pentru munca noastră”.

Gelozia unui soţ

Un al doilea suspect în bănuita crimă a fost Franz Hofdemel, un confrate din loja masonică căreia îi aparţinea compozitorul, a cărui tânără şi atrăgătoare soţie, Magdalena, s-a numărat printre ultimii elevi ai lui Mozart. La câteva zile după moartea lui Mozart, Holdemel şi-a atacat cu sălbăticie soţia însărcinată, mutilând-o şi desfigurând-o cu lovituri de cuţit pe faţă, gât şi braţe, după care şi-a luat viaţa. Magdalena a supravieţuit şi cinci luni mai târziu dădea naştere unui oopil despre care gurile rele spuneau că ar fi fost al lui Mozart.

Sora mai mare a lui Mozart, Maria Anna, a remarcat la un moment dat că fratele ei dădea lecţii de muzică tinerelor femei doar când era îndrăgostit de acestea. Iar mai târziu, rezervatul Ludwig van Beethoven a refuzat să cânte în faţa Magdalenei deoarece „existase  o prea mare intimitate între ea şi Mozart”. Totuşi, din observaţiile contemporanilor şi din scrisorile care ne-au rămas de la el, Mozart pare să-i fi fost fidel lui Constanze şi nu există nici o dovadă despre vreo aventură extraconjugală. În cele din urmă, împărăteasa Maria-Luiza s-a interesat personal de tragedia Magdalenei, lucru puţin probanil să se petreacă dacă ar existat vreo urmă de suspiciune cu privire la paternitatea copilului.

Răzbunarea francmasonilor

În lunile de după moartea lui Mozart, mai circula încă un zvon: compozitorul ar fi fost pedepsit pentru că dezvăluise secrete francmasonice în Flautul fermecat. Această operă alegorică a avut premiera la Viena pe 30 septembrie 1791, cu Mozart însuşi la pupitrul orchestrei, şi a repurtat un mare succes de public, dar şi de critică. Printre admiratori se număra şi Salieri, care l-a însoţit pe Mozart la o reprezentaţie ulterioară şi – după cum i-a scris Mozart cu mândrie lui Constanze – i-a declarat că nu mai văzuse un „spectacol atât de frumos şi încântător”.

Deşi unii dintre confraţii francmasoni ai lui Mozart poate au fost surprinşi de Flautul fermecat, compozitorul şi libretistul sau, Emmanuel Schiltaneder, au folosit opera pentru a propaga idealurile de curaj, dragoste şi fraternitate ale societăţii secrete în rândurile unui public mai larg. Subiectul a fost tratat cu întelegere, respect şi o notă de bună dispoziţie.

Francmasonii din Viena nu numai că nu au fost ofensaţi de operă, dar chiar i-au comandat lui Mozart şi o cantată, pe care acesta a compus-o în câteva zile între premiera Flatului fermecat şi izbucnirea bolii fatale. La câteva zile după moartea lui Mozart, marele maestru al lojii din care acesta făcea parte i-a adus un omagiu numindu-l „cel mai iubit şi valoros“ dintre membrii săi şi s-a referit la trecerea sa în nefiinţă ca la „o pierdere ireparabilă“. În 1792 francmasonii din Viena au organizat un spectacol de binefacere cu cantata, în beneficiul văduvei şi al fiilor lui Mozart.

O înmormântare grăbită

Cum în momentul morţii soţului său Constanze era strâmtorată financiar, ea a ales cea mai necostisitoare înmormântare; s-a estimat că ar fi fost vorba de 30 de dolari. Pe data de 7 decembrie, la ora 2:30 după-amiaza, trupul neînsufleţit a fost dus la catedrala Sfântul Ştefan, unde câţiva apropiaţi – printre care se bănuieşte că şi Salieri – au participat la slujbă într-o capelă laterală. Ploaia amestecată cu zăpadă se spune că ar fi împiedicat cortegiul să însoţească dricul până la cimitirul St. Marx, aflat la jumătate de oră distanţă; astfel că nimeni nu a fost de faţă ca să poată nota locul în care a fost depus trupul în mormântul anonim. În realitate, după cum a consemnat un cronicar al vremii, 7 decembrie fusese o zi blândă de iarnă, chiar dacă înceţoşată.

Constanze, care mai târziu a explicat că ea crezuse că biserica se va ocupa de punerea unei cruci sau a unei pietre la mormântul soţului ei, nu s-a îngrijit în nici un fel de mormântul lui Mozart. De-abia în 1859 a fost ridicat un monument funerar în cimitirul Sfântul Marcu, amplasarea sa făcându-se cu totul aleatoriu.

Presupunerile medicilor

Moartea misterioasă a lui Mozart şi înmormântarea pripită au constituit subiectul unor speculatii şi dezbateri intense vreme de două secole. În 1966, un medic elveţian pe nume Carl Bar a respins ca amatoristic şi lipsit de profesionalism diagnosticul de „febră miliară acută“ pus la vremea respectivă. Bazându-se pe dovezi rămase de la medicul lui Mozart, doctorul Nicolaus Closset, Bar a sugerat că de vină fusese  febra reumatismală, 0 afecţiune neinfecţioasă caracterizată prin inflamaţii dureroase ale încheieturilor. În 1984 un alt medic, Peter   Davies, a publicat 0 analiză şi mai documentată a istoriei medicale a lui Mozart şi a bolii sale latale.

În 1762, anul în care geniul muzical în vârstă de şase ani a avut concertul său de debut şi şi-a început activitatea componistică, Mozart a contractat 0 infecţie streptococică a sistemului respirator. Efectele unei astfel de infecţii pot apărea luni de zile, chiar ani mai târziu. Copilul a suferit ulterior de amigdalită, febră tifoidă, variolă, bronşită şi hepatită de tip A. În 1784, la trei ani de la sosirea sa la Viena, compozitorul a avut de înfruntat o boală gravă, cu simptome care includeau vărsături violente şi febră reumatismală inflamatorie.

Doctorul Davies şi-a încheiat analiza asupra stării de sănătate a compozitorului concluzionând că moartea îi fusese cauzată de o combinaţie de infecţie streptococică contractată în timpul unei epidemii, blocaj renal provocat de o hipersenzitivitate cunoscută ca sindromul lui Schönlein-Henoch, o hemoragie cerebrală şi o bronhopneumonie gravă. Printre efectele secundare ale blocajului renal, consemna doctorul Davies, se numără depresia, tulburări de personalitate şi halucinaţii – ceea ce poate explica morbida convingere a lui Mozart că fusese otravit şi că recviemul rămas neterminat îi fusese comandat pentru propria înmormântare.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Cum a murit Stalin?

Moartea unui om cutremură prin ea însăşi. În cazul lui Stalin, fiorul provocat de inevitabilul moment e amplificat de felul în care a murit marele dictator.

În noaptea de 27 spre 28 februarie 1953, după ce a văzut, pentru a nu ştiu cîta oară „Lacul lebedelor“, la Teatrul Bolşoi, Stalin s-a întors la birou, unde a lucrat până la trei dimineaţa. La 28 februarie 1953, după ce a vizionat un film în apartamentul său de la Kremlin, împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, merge la vila de la Kunţevo, unde întîrzie cu oaspeţii la un dineu prelungit, pînă la patru dimineata. După plecarea musafirilor, Stalin spune gărzilor că merge să se culce. Ritmul de viaţă al dictatorului era intrat de mult în legendă. Se culca spre dimineaţă, pentru a se trezi spre după-amiază.

La 1 martie, pe la şase după amiaza, gărzile se neliniştesc. Deşi Stalin ar fi trebuit să se trezească deja, nici un zgomot nu se aude în dormitor. Nimeni nu îndrăzneşte să intre să vadă ce s-a întâmplat. După îndelungi ezitări, abia pe la ora 22, adjunctul intendentului vilei, P. Lozgatşev, îşi ia inima în dinţi şi merge să vadă ce s-a întâmplat. Scena e descrisă de Lilly Marcou, în volumul, apărut şi în româneşte, Stalin. Viaţa privată: „Cînd a intrat, cu inima în dinţi, în mica sufragerie, a fost izbit de un tablou îngrozitor. Stalin era prăbuşit pe podea, aproape de masă, pe jumătate întins, sprijinindu-se disperat în coate. Nu-şi pierduse cunoştinţa, însă nu mai putea să vorbească. Cât timp să fi stat oare în acea poziţie? Cert este că a fost victimă a comportamentului nefiresc al celor din jurul lui, comportament pe care tot el îl impusese. Lozgatşev a început să tremure ca o frunză şi nu a facut decât să-l întrebe, stupid: «Ce aţi păţit, tovarăşe Stalin?». Acesta nu mai putea să articuleze nici un cuvânt; a răspuns doar printr-un «s».

Lozgatşev a observat lângă Stalin, pe covor, «Pravda» şi ceasul lui cu lanţ. Pe masă era un pahar şi o sticlă cu apă minerală. Oare Stalin a avut criza în timp ce se îndrepta către masă să-şi ia ziarul şi paharul cu apă, uitându-se la ceas? Prin telefonul de interior, agentul i-a chemat în ajutor pe Staroţin şi Tukov, ca şi pe servitoarea Matriona Butusova. Încă o întrebare stupidă: «Tovarăşe Stalin, vreţi să fiţi ridicat pe canapea?» Printr-o mişcare schiţată a capului, acesta l-a făcut să înţeleagă că da. Cu multe eforturi, l-au instalat pe canapeaua din sufrageria mică şi şi-au dat seama, în sfârşit, că trebuia chemat de urgenţă un medic, cu atât mai mult cu cât Stalin stătuse în starea aceea ore întregi. Le-a dat de înţeles că îi este frig”.

Urmează o bâlbâială incredibilă. Şeful gărzii sună la şeful KGB, Ignatiev. În locul deciziei necesare, acesta îi spune să-l caute pe Beria, singurul care-şi putea asuma o hotărâre. Rămaşi de capul lor, cei din gardă îl mută pe Stalin din sufragerie într-o cameră vecină, unde dormea de obicei. „Gravă eroare“ – cum scrie autoarea – , cea de a mişca din loc victima unui atac cerebral. În disperare de cauză, şeful gărzii apelează la Malenkov. Acesta îi spune c-o să-l sune el după ce-o da de Beria. Peste o jumătate de oră, şeful gărzii primeşte răspunsul de la Malenkov: nu l-a găsit pe Beria, să-l caute el.

Mai trec 40 de minute. Nimeni nu dă de Beria. În fine, telefonul zbârnie. La celălalt capăt al firului, Beria: „Nu spuneţi nimănui nimic, nu chemaţi pe nimeni”. Seful gărzii nu poate apela la un medic. Singurul care l-ar fi putut salva pe Stalin. Pe la 3 noaptea, se aud zgomote de roţi. Nu, nu era medicul. Sosesc Beria şi Malenkov. Fără a se apropia de Stalin, Beria conchide că dictatorul n-are nimic: „Doarme, să nu fie deranjat”. Zadarnic cei din gardă susţin că Stalin a avut un atac cerebral. Beria şi Malenkov se răsucesc pe călcâie şi ies din salon. Nemulţumit, Beria îl muştruluieşte pe Staroţin pentru c-a alertat atâta lume.

După plecarea celor doi, gărzile rămân mai departe lângă bolnav. Se face 7 dimineaţa. Nici un semn, nici un medic. La 7.30, apare Hruşciov. Nu cu un doctor, cum era de aşteptat, ci cu anunţul că va veni un doctor.

În fine, la 2 martie, între 8.30 şi 9 dimineaţa, îşi fac apariţia vreo zece medici de la Kremlin. Toţi profesori sau academicieni. Prea târziu însă: „Trecuseră însă douăsprezece-paisprezece ore în care nu se făcuse nimic! Într-un mic salon, a început să se ţină un consiliu medical permanent. Foarte îngrijoraţi de gravitatea situaţiei, cu gesturi precipitate, medicii au reuşit cu greu să-i scoată cămaşa lui Stalin pentru a-l consulta. Au trebuit să o taie cu foarfecele. Diagnosticul era categoric: hemoragie cerebrală.

Ajutorul venea târziu, nu se mai putea face mare lucru. I s-au aplicat lipitori, i s-au fãcut injecţii cu camfor, a fost ajutat să respire cu baloane de oxigen. I s-au fãcut de asemenea electrocardiograme, înainte de radiografiile plămânilor. Trebuia încercată o intervenţie chirurgicală? Prea târziu! Nici un chirurg nu şi-ar fi asumat acest risc, cu atât mai mult cu cât, pentru a-i speria, Beria nu înceta să le spună: «Sunteţi siguri că puteti garanta viaţa tovarăşului Stalin?»

Toţi aceşti medici erau nişte somităţi, însă nici unul dintre ei nu-l îngrijise înainte pe Stalin: a fost căutat dosarul lui medical pentru a se vedea ultimele observaţii facute de academicianul Vinogradov – medicul arestat era singurul care cunoştea starea sănătăţii bolnavului. Nu a fost găsit. A fost descoperit mai târziu, din păcate prea tirziu, în spitalul Kremlinului.

Din 2 până la 5 martie 1953, a fost agonia. Iat-o descrisă de către aceeasi Lilly Marcou: „Vestea bolii lui Stalin începuse să se împrăştie. Telefoanele sunau fără încetare. Numeroşi medici şi profesori se ofereau voluntari. Unii insistau, fiind convinşi că pot să-l salveze. S-au primit chiar şi telefoane din străinătate. Însă, pe măsură ce trecea timpul, starea lui Stalin se înrăutăţea. Membrii Biroului Politic îl vegheau pe rând. Molotov şi Mikoian fuseseră şi ei chemaţi, deşi nu mai făceau parte din conducere. Din timp în timp, Stalin deschidea ochii, făcea eforturi pentru a-şi mişca buzele, fără să se înţeleagă prea bine ce voia să spună. Imediat ce manifesta cel mai mic semn de luciditate, Beria se apropia de el şi îi săruta mâna.

Pe 5 martie, pulsul a început să-i scadă. La un moment dat, Beria s-a apropiat de pat şi i-a spus: «Spuneţi-ne ceva, tovarăşe Stalin. Toţi membrii Biroului Politic sunt aici”. Voroşilov l-a tras pe Beria de mânecă şi i-a spus şoptit: «Ar fi mai bine să-i vorbească nişte oameni de-ai casei; poate că-i recunoaşte mai uşor”. Istomina s-a apropiat de Stalin, însă acesta îşi trăia ultimele clipe. Şi-a pus capul pe pieptul lui şi a început să urle aşa cum fac femeile din popor în faţa morţii“.

Asemenea altor istorici, autoarea franceză din care am citat împărtăşeşte teza morţii lui Stalin ca fiind rezultatul unui complot. Unii susţin varianta asasinatului pur şi simplu. Alţii, pe cea a atacului cerebral provocat de un conflict violent cu echipa condusă de Kaganovici. Lilly Marcou sugerează uciderea prin ceea ce s-ar putea numi non-asistenţă. Beria s-a străduit din răsputeri să amâne intervenţia salvatoare. Toate ipotezele sunt posibile. Cum la fel de bine sunt hazardate. Un lucru e însă sigur: asasinat prin non-asistenţă sau mort pur şi simplu, Stalin a fost victima propriului cult al personalităţii. Dacă n-ar fi fost Dumnezeul întrupat, Idolul, Statuia răsuflătoare, dacă ar fi fost un om normal, sau măcar conducătorul unei ţări democratice, el ar fi avut şanse de supravieţuire. Indiferent că Beria l-a lăsat să moară sau că, pur şi simplu, acesta şi-a pierdut capul, cert e că, într-un alt caz, cel al unui om normal, garda şi-ar fi permis să pună mâna pe telefon şi să anunţe un medic fără să clipească. Cel căzut pe podele era însă Stalin. Şi gândul că muribundul era EL, Zeul, i-a paralizat pe toţi. De aici teama celor din gardă de a intra, deşi realizau că ceva nu e în regulă. De aici aiuritorul carusel al telefoanelor. Pentru a chema pur şi simplu un medic, se simţea nevoia unei aprobări la cel
mai înalt nivel. Stalin era atât de înfricoşător, încât nimeni nu şi-a permis un gest normal, omenesc: gestul care l-ar fi salvat.

sursa: Dosarele istoriei, an III, nr. 4 (20), 1998

Mare ducesă sau impostoare?

În seara zilei de 17 februarie 1920, un poliţist a găsit o tânără femeie ce avea în jur de 20 de ani într-un canal din Berlin. Cum aceasta refuzase să-şi dezvăluie identitatea şi să răspundă la orice întrebare despre motivele care păreau să 0 fi împins la sinucidere, a fost internată într-un azil psihiatric sub numele de Fraulein Unbekannt („Domnişoara Necunoscută“).

După ce s-a descoperit că suferea de „depresie”, tânăra a mărturisit în cele din urmă unei infirmiere că era marea ducesă Anastasia, cea mai mică dintre fiicele ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi ale soţiei acestuia, ţarina Alexandra. Tânăra a spus că era singura din familie care reuşise să scape masacrului din noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 de la Ekaterinburg. Însă nu a fost singura care pretindea a fi supravieţuitoarea măcelului; aveau să apară şi alte Anastasii, şi chiar şi un Alexei, care s-a ivit în Polonia anilor ’60 declarând că întreaga familie reuşise să părăsească Rusia. Dar povestea femeii salvate de la înec la Berlin părea să fie cea mai plauzibilă.

Unii dintre membrii, în mare parte sărăciţi, ai fostei familii imperiale ruseşti scăpaseră într-un fel sau altul de epurarea bolşevică şi trăiau în Europa postbelică. Nu exista o metodă mai bună pentru a descoperi adevărata identitate a tinerei femei din Berlin, care acum îşi spunea Anna Anderson, decât aranjarea unei întâlniri cu pretinsele ei rude. Numai două persoane au fost de acord cu această propunere: sora lui Nicolae, marea ducesă Olga, şi sora Alexandrei, prinţesa Irene a Prusiei. Când aceste două nu au sprijinit afirmaţiile Annei Anderson, restul rudelor s-au situat pe aceeaşi poziţie. Până în 1928, 12 Romanovi şi trei dintre surorile nemţoaice ale Alexandrei au respins-o considerând-o impostoare.

Însă Anna Anderson a continuat să aibă susţinătorii ei. Tatiana Botkin, fiica doctorului familiei imperiale care fusese executat împreună cu aceştia, 0 văzuse ultima dată pe Anastasia în timpul arestului de la Tobolsk şi credea în povestirea Annei. Unul dintre fiii prinţesei Irene a întocmit o listă de întrebări la care numai Anastasia ar fi putut răspunde; răspunsurile Annei Anderson l-au convins. Mai târziu mama sa a recunoscut că exista o asemănare izbitoare între Anastasia pe care şi-o amintea şi Anna Anderson.

Peste câtiva ani s-a descoperit că marea ducesă Olga şovăise înainte de a o respinge pe Anna. Întâlnirea dintre Olga şi tânăra care pretindea a fi nepoata sa Anastasia a avut loc în octombrie 1925 într-un spital din Berlin unde Anna Anderson îşi revenea după un grav atac de tuberculoză. La despărţire, Anna a izbucnit în lacrimi; marea ducesă a sărutat-o promiţându-i să-i scrie: ,,Nu-mi dau seama de ce, i-a spus Olga unui însoţitor, dar inima îmi spune că mititica este Anastasia.” Până la Crăciun vizita a fost urmată de scrisorile afectuoase ale Olgăi. După o perioadă de tăcere, în ianuarie 1926, a urmat respingerea. Până în ziua morţii ei în 1984, Anna Anderson nu avea să înţeleagă ce a determinat această schimbare de atitudine.

În ciuda publicării cărţii sale, Eu sunt Anastasia, Anna Anderson nu a putut explica oonvingător evadarea. Relatarea ei despre cum a supravieţuit nu numai gloanţelor, dar şi baionetelor, precum şi despre salvarea ei de către un bolşevic care a devenit mai târziu iubitul ei părea, mai degrabă, ficţiune romantică decât fapt plauzibil. Filmul pentru care Ingrid Bergman a câştigat premiul Oscar în 1956 nu a convins tribunalele vest-germane, care au decis în cele din urmă, după o lungă serie de procese între 1958 şi 1970, că pretenţiile Annei Anderson nu puteau fi nici dovedite, dar nici respinse.

sursa: Mari enigme ale trecutului, Reader’s Digest

Enigma coloniei disparute

O colonie britanică numărând peste 100 de bărbaţi, femei şi copii, fondată în 1587 de Sir Walter Raleigh pe o insulă aflată la intrarea în braţul Albemarle din dreptul statului Carolina de Nord, a dispărut în mai puţin de trei ani lăsând în urmă doar o mărturie incitantă despre soarta ei.

În timp ce vasul britanic de corsari Hopewell se apropia, la 17 august 1590, de insula Roanoke, căpitanul Abraham Cocke a tras o salvă de tun pentru a anunţa sosirea sa şi a guvernatorului John White. Cu trei ani înainte, în numele lui Sir Walter Raleigh, reprezentant al reginei Elisabeta I, White fondase ceea ce urma să fie prima colonie engleză permanentă de pe coasta de est a Americii de Nord. Lăsându-şi colonistii pe Roanoke, la 28 august 1587 guvernatorul se îndreptase spre Anglia – în cautare grabnică de resurse materiale.

Continuă citirea →