Războiul de independenţă (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

În primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia„. Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România”. Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.

Ruşii au trecut Dunărea, însă după câteva săptămâni s-au izbit de o rezistenţă turcă atât de dârză, mai cu seamă la cetatea Plevna (pe bulgăreşte, Pleven), apărată de un general turc de valoare, Osman Paşa, încât în cele din urmă ne-au cerut să trecem Dunărea cu mica noastră armată de 35 000 de oameni, care începuse să fie bine organizată deja de pe vremea lui Cuza de către generalul Ion Florescu, iar acum era comandată de acest domnitor, fost ofiţer în armata prusacă. Şi, reţineţi acest lucru, este prima oară că principatele noastre, care începând cu vremea lui Mihai Viteazul fuseseră silite să aibă doar ostaşi mercenari şi să nu mai participe direct la nici un război (în afară de aventura lui Dimitrie Cantemir din 1711), este prima dată după sute de ani când putem să ne afirmăm prezenţa militară şi mândria naţională.

Războiul din 1877 reprezintă deci revenirea românilor pe plan european într-un război internaţional. Şi s-a luptat atât de curajos armata noastră, încât independenţa, pe care am proclamat-o chiar în ajunul intrării noastre în război (la 9 mai 1877), a trebuit să ne fie recunoscută după ce Turcia a capitulat. Înaintarea ruşilor către Constantinopol după căderea Plevnei este atât de rapidă, încât Turcia capitulează, iar în orăşelul Sân Stefano de pe malul Mării Marmara (azi Yeşilkoy) se semnează un prim tratat între ruşi şi turci, prin care se crea o Bulgarie mare, de la Dunăre la Marea Egee, şi se prevedea un drept al ruşilor de intervenţie în toate treburile creştinilor din Imperiul Otoman. La vestea acestui tratat între turci şi ruşi, marile puteri europene s-au speriat.

Bismarck, cancelarul noului imperiu german, omul cel mai influent din Europa după ce Prusia învinsese Franţa în 1870l871, convoacă un congres internaţional la Berlin, neadmiţînd această pace directă între Turcia şi Rusia. Şi are loc (iunie-iulie 1878) un congres internaţional care încearcă să mărginească libertatea fiecărei mari puteri de a face orice, în caz de victorie, împotriva altei puteri. La acest congres de la 1878 sunt invitaţi şi românii, dar sunt „ţinuţi în anticameră„. Ion Brătianu şi Kogălniceanu nu au fost admişi în sala unde s-a discutat decât o dată, ca să expună punctul de vedere al ţării. La discuţii au participat numai reprezentantul Rusiei, prinţul Gorceakov, cel al Turciei, apoi Bismarck, iniţiatorul congresului, Disraeli, primul-ministru britanic, ministrul de externe francez Waddington şi reprezentantul Austro-Ungariei, contele Andrâssy (la puţini ani după ce se crease dubla monarhie austro-ungară, ministrul de externe al acestei monarhii era un mare aristocrat ungur). Deci iată marile puteri întrunite în 1878 la Berlin ca să-i silească pe ruşi să revină, să se modifice tratatul iniţial de la Sân Stefano şi să nu se creeze o mare Bulgarie până la Marea Egee (o Bulgarie „clientă” a Rusiei!).

Cucerirea redutei Griviţa

Noi, românii, ceream, bineînţeles, să ni se recunoască independenţa şi să nu ni se ia din nou sudul Basarabiei, cum voiau ruşii. Dar iată că marile puteri, mai cu seamă la îndemnul cancelarului Bismarck, care era în termeni foarte buni cu un mare bancher evreu din Germania, condiţionau recunoaşterea independenţei de acordarea cetăţeniei române tuturor evreilor din ţară, în bloc. Ion Brătianu şi Kogălniceanu n-au vrut să accepte această condiţie, considerând că masa de imigranţi a evreilor din Moldova, relativ recent sosită, nu era încă destul de asimilată şi, în orice caz, reprezenta în gândul lor, dacă primea egalitatea de drepturi, o piedică pentru dezvoltarea burgheziei române autohtone. Reprezentanţii noştri n au cedat, acceptând doar ca evreii să poată fi naturalizaţi individual, de la caz la caz. S-a adoptat deci un articol cam ambiguu, iar Brătianu şi Kogălniceanu s-au întors în ţară fără a avea certitudinea că independenţa noastră va fi recunoscută.

Din fericire, acelaşi Ion Bălăceanu despre care am pomenit mai sus, fiind trimisul nostru la Viena, a reuşit să obţină recunoaşterea guvernului austro-ungar, care avea interesul de a fi primul a avea legături politice şi comerciale cu România. Austro-Ungaria a fost deci întâia ţară care a recunoscut independenţa României, şi încetul cu încetul celelalte puteri s-au văzut obligate să recunoască la rândul lor independenţa, cu toate că nu îndeplineam ad Litteram condiţiile pe care ni le pusese Congresul de la Berlin. Vedeţi ce greu ne-am născut noi ca stat, ce lupte diplomatice a trebuit să ducem, după ce ne bătuserăm în război pentru a ne cuceri independenţa.

La Berlin, în 1878, nu s-a discutat numai despre acordarea independenţei României, s-a vorbit, bineînţeles, şi despre graniţele ţării. Ruşii au insistat să recapete sudul Basarabiei, care ne fusese acordat în urma păcii de la Paris din 1856, pentru a se afla din nou la gurile Dunării, iar în compensaţie ni se dădea Dobrogea, care de fapt, de sute de ani, nu mai aparţinea principatului Munteniei. Brătianu şi Kogălniceanu au fost indignaţi de pierderea Basarabiei de sud, dar n-au avut nimic de făcut. A trebuit să cedăm în faţa presiunii marilor puteri, deci în 1878 pierdem pentru a doua oară sudul Basarabiei, în schimb dobândim cele două judeţe din Dobrogea, cu portul Constanţa, provincie unde populaţia românească nu se mai găsea decât pe malurile Dunării, înspre mare şi spre sud fiind majoritari turcii, tătarii şi bulgarii. A început, încetul cu încetul, repopularea Dobrogei.

sursa: Neagu Djuvara – O istorie povestita pentru cei tineri