Arhive etichetă: independenta

Semnificaţiile zilei de 9 mai pentru români

9-maiAstăzi, 9 mai, România are mai multe motive de sărbătoare:

Ziua independenţei – se împlinesc 137 de ani de când ţara noastră şi-a proclamat independenţa (9 mai 1877);

Ziua Victoriei – se aniversează 69 de ani de la victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial (9 mai 1945);

Ziua Europei – în ziua de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a propus formarea C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului). C.E.C.O. a devenit fundaţia pentru Comunitatea Economică Europeană (redenumită ulterior Comunitatea Europeană şi în final Uniunea Europeană).

„Criza Orientală” şi Independenţa României

Independenta Romaniei

Independenţa a reprezentat un deziderat permanent pentru români, fapt confirmat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de revoluţia de la 1848-1849. Într-unul din programele neoficiale ale revoluţiei, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, unirea Moldovei cu Ţara Românească se dorea să fie realizată sub forma unui singur stat neatârnat românesc, independent.

Continuă citirea →

România sub semnul independenţei

Statutul de independenţă al României, ruperea legăturilor juridice cu Imperiul Otoman şi dobândirea tuturor elementelor proprii suveranităţii au fost o preocupare pentru toate categoriile sociale şi forţele politice româneşti. Astfel, în 1876, domnitorul Carol afirma că „Problema orientală nu îşi va găsi rezolvarea decât odată cu destrămarea Imperiului Otoman”.

Elita politică dorea obţinerea independenţei, dar avea păreri diferite asupra căilor şi metodelor prin care România îşi putea dobândi acest statut. Liberalii, precum I.C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, erau deschişi apropierii de Rusia (care era interesată de sprijinirea mişcării de eliberare, dorind destrămarea Imperiului Otoman şi preluarea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele); conservatorii, în schimb, au susţinut iniţial menţinerea regimului garanţiei colective, inaugurat în 1856. Potrivit opiniei lor, pericolul nu venea dinspre Austro-Ungaria, ci dinspre Rusia, deci obţinerea independenţei depindea de relaţiile diplomatice cu Germania şi Austro-Ungaria.

Continuă citirea →

Data proclamării independenţei naţionale a României

În mod greşit s-a afirmat şi se mai afirmă şi astăzi – în presă, radio, televiziune şi chiar în unele manuale şcolare – că independenţa României a fost proclamată de domnitorul Carol I la 10 mai 1877; sau că a fost proclamată de Mihail Kogălniceanu la 9 mai şi sancţionată de domnitor la 10 mai. Unii au scris că independenţa a fost votată de Cameră la 9 mai şi de Senat la 10 mai. Alţii au susţinut că „moţiunea intempestivă” a lui N. Fleva a obligat pe M. Kogălniceanu să declare independenţa României la 9 mai.

Continuă citirea →

De la „Criza orientală” la marile alianţe ale secolului XX

Criza orientală. Urmărind mai vechiul ei proiect de control asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi scoaterea Imperiului Otoman din Europa, Rusia a declanşat Războiul Crimeii (1853-1856). Conflictul avea să readucă ,,Problema orientală” în prim-planul politicii europene, cu consecinţe importante şi pentru spaţiul românesc.

Continuă citirea →

Independenţa Ţării Româneşti. Războiul din 1330 şi strălucita biruinţă a lui Basarab

Câtă vreme a durat lupta dintre Carol Robert şi ceilalţi competitori ai tronului, evident, n-a mai putut fi vorba, de o suzeranitate ungară asupra voevodatului de la Argeş sau asupra voevodatului „transalpin” cum îi spuneau documentele cancelariei regale. După ce însă Carol Robert de Anjou e fost recunoscut de toţi ca singur stăpânitor, s-a pus din nou problema raporturilor cu coroana ungară.

Continuă citirea →

Războiul de independenţă (1877)

În 1876 se ivesc în Peninsula Balcanică mişcări ale populaţiilor creştine împotriva dominaţiei turceşti, în Muntenegru, în Bulgaria, în Serbia, iar toate mişcările sunt reprimate în mod sălbatic de turci. Europa este indignată de aceste masacre, dar nu reacţionează decât o singură ţară, care avea întotdeauna interesul să intervină în Balcani luând ca pretext aceste revolte, şi anume Rusia.

Nicolae Grigorescu – Atacul de la Smardan

În primăvara lui 1877, Rusia ne dă un adevărat ultimatum: „vom trece prin ţara voastră ca să atacăm Turcia„. Principele Carol, primul său ministru Ion Brătianu şi ministrul de externe Mihail Kogălniceanu se găseau într-o dilemă. S-au sfătuit şi şi-au dat seama că nu pot decât accepta această trecere a ruşilor, cerându-le în schimb, dacă ne luau ca aliaţi, ca noi să căpătăm independenţa faţă de Imperiul Otoman. La început, ruşii au fost dispreţuitori, „n-avem nevoie de armata voastră, noi vă promitem că nu ne atingem de graniţele voastre când trecem prin România”. Şi a început să se scurgă marea armată rusă prin ţara noastră.

Continuă citirea →

Anul 1330 în istoria românilor

Cronica pictata de la Viena

De câţiva ani se stinsese, în linie bărbătească, dinastia arpadiană a regilor maghiari. După ani de lupte între diverşi pretendenţi, se impune în sfârşit o rudă, pe linie maternă, a ultimilor arpadieni, Carol Robert de Anjou (de unde termenul de „dinastie angevină”) dintr-o ramură a regilor Franţei ajunsă domnitoare în sudul Italiei, în regatul de la Napoli. Noul rege, strâns legat de papalitate, va intra curând în conflict cu „marele voievod” Basarab, căruia totuşi îi recunoaşte în 1324 stăpânirea peste toată Ţara Românească în calitate de vasal.

Dar în toamna lui 1330, îngrijorat de atitudinea prea independentă a lui Basarab şi de legăturile sale cu bulgarii şi tătarii, şi încurajat de înfrângerea suferită la Velbujd, din partea sârbilor, de coaliţia bulgaro-valaho-tătară, Carol Robert intră în Muntenia, cu o oaste mare, cu intenţia să-şi impună în toate privinţele autoritatea de suzeran. Dar la întoarcerea către Ungaria, marea sa oştire e surprinsă de armata lui Basarab într-o trecătoare (încă neidentificată cu siguranţă, dar cunoscută în istoriografie cu numele greşit „Posada„), lovită şi din spate şi din coaste de ostaşi care prăvălesc bolovani de pe munţi, pe când calea înainte, prin strâmtoare, e tăiată de copaci rostogoliţi de-a curmezişul. Trei zile de-a rândul ţine măcelul în care piere floarea nobilimii maghiare.

Dezastrul e pomenit de mai multe surse, între care o cronică ilustrată cu miniaturi în culori (Chronicum pictum), unde se vede cum regele scapă cu fuga, pe când ostaşii lui Basarab, cu cojoace în spinare şi căciuli pe cap, de pe o stâncă înaltă, trag cu arcul şi prăvălesc bolovani asupra cavalerilor în armură. Celebra miniatură din Chronicum pictum a fost la originea unei greşite interpretări de care n-a scăpat nici Iorga, anume că oastea primilor noştri voievozi era formată doar din ţărani înarmaţi cu săgeţi şi că, la curtea domnească, portul şi moravurile trebuie să fi fost rustice. Descoperirea, în anii 1920, la Curtea de Argeş, a unui mormânt, într-o stare de miraculoasă conservare, în care se afla un membru probabil al familiei domnitoare, şi constatarea că acest „prinţ valah” era îmbrăcat în stofe scumpe, cu mărgăritare şi paftale în stil occidental, ca un prinţ sau un mare nobil ungur, au adus o revelaţie (de altfel logică): voievozii români, boierii şi cavalerii (li se zicea „viteji”) nu se puteau îmbrăca şi înarma decât la fel ca în ţările vecine cu care erau în strânsă legătură şi interdependenţă: taratul bulgar, regatul sârbesc, regatul ungar.

Dacă arcaşii rustici joacă un rol capital în „bătălia de la Posada”, asta nu înseamnă ca ei formau toată armata lui Basarab, care nu putea să nu fie formată, ca în întreaga Europă medievală, de o călărime cu platoşe, spade, suliţi şi securi, iar cei mai avuţi, cu zale. Şi în bătălia de la Azincourt, în 1415, unde regele Angliei Henric al V-lea îi învinge pe cavalerii francezi, mult mai numeroşi, acţiunea hotărâtoare a fost, la început, a pedestrimii de arcaşi adăpostiţi în spatele unor rânduri de ţăruşi — dar izbânda finală nu putea fi obţinută  decât de atacul masiv al cavalerilor. Aceasta era tactica vremii. Aşa trebuie să ne închipuim şi desfăşurarea ultimei faze a bătăliei de la „Posada”.

1330 este, aşadar, momentul când acest principat sau voievodat al Munteniei devine cvasiindependent. Dar independenţa în Evul Mediu nu are importanţa pe care ne-o închipuim noi astăzi. Toate ţările din Europa au domnitori care sunt mai mult sau mai puţin vasalii altcuiva. De pildă, regele Angliei este vasalul regelui Franţei fiindcă posedă unele ducate şi comitate pe teritoriul francez, pentru care el trebuie să presteze jurământ de credinţă unui rege care îi este suzeran pentru acele ducate. Dar el poate fi, ca putere, egal cu el. Să nu credem că a fi vasalul regelui Ungariei era o înjosire. Cavalerii atât de temuţi, cavalerii teutoni, au fost vasalii regelui Poloniei. Regele Ungariei este, la rândul lui, vasalul Papei. Acest principe al Munteniei trebuia să fie vasalul regelui Ungariei, iar dacă Basarab, la un moment dat, se răzvrăteşte împotriva regelui Ungariei, e pentru a nu fi prea supus, pe urmă însă se împacă cu regele Ungariei şi prestează din nou jurământul de vasalitate, iar fiul său, Nicolae Alexandru, prestează de asemenea jurământ regelui Ungariei; principele sau voievodul Moldovei, cum vom vedea, prestează jurământ regelui Poloniei, pentru a avea un protector tocmai împotriva Ungariei. Nu era nici o înjosire. Astfel funcţiona sistemul feudal.

Apoi, regele Ungariei şi voievodul român aveau interese economice comune: să aibă acces liber la Marea Neagră pentru negoţul cu Orientul, care aducea mari profituri vamale. De la Sibiu şi Braşov porneau drumuri comerciale către porturile controlate de negustorii genovezi pe Dunăre şi pe coasta Mării Negre, la Vicina, la Chilia, la Cetatea Albă şi până pe coastele Crimeei. Cu ajutorul regelui şi în numele lui, voievodul muntean, întorcându-se împotriva tătarilor, îşi întinde stăpânirea timp de câteva zeci de ani la nord de Delta Dunării până la Cetatea Albă, pe un întreg ţinut între Prut şi Nistru, care de-atunci a rămas pentru străini ţara lui Basarab, Basarabia (ţinut numit apoi de tătari şi turci Bugeac). Acest soi de condominium româno-ungar a trecut prin mai multe peripeţii până când, în secolul următor, ţinutul va fi cucerit de celălalt voievodat românesc, Moldova.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Împotriva falsificării istoriei – 10 Mai Ziua Naţională a României?

Am citit un articol mai vechi, dar foarte interesant aparţinând istoricului Ioan Scurtu. Il reproduc aici.

Începutul lunii mai 2009 a oferit din nou ocazia unor diletanţi şi unor politicieni întârziaţi (ca mentalitate) să susţină că Ziua Naţională a României ar trebui să fie 10 mai. Asemenea luări de atitudine au fost transmise la radio şi TV, acreditându-se ideea că la 10 mai s-a proclamat Independenţa de Stat a României şi că tot într-o zi de 10 mai ţara noastră a devenit Regat.

Asemenea afirmaţii sunt făcute prin ignorarea sau falsificarea grosolană a istoriei. De aceea se impun precizările oferite de documentele vremii.

1) Independenţa de Stat a României a fost proclamată de Parlamentul ţării, şi nu de domnitorul Carol I, iar data exactă este 9 mai.

Evenimentele s-au desfăşurat astfel: în acea zi, din însărcinarea grupării liberal-radicale şi cu asentimentul miniştrilor, deputatul Nicolae Fleva a adresat o interpelare, solicitând guvernului să răspundă dacă a adus la cunoştinţa Puterilor Garante ruperea relaţiilor de dependenţă faţă de Poartă şi, prin urmare, „independenţa absolută a României”.  Răspunzând, ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „În starea de răsbel, cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenţi; suntem o naţiune de sine stătătoare […] Aşadar, domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”.

După dezbateri, Adunarea Deputaţilor a votat următoarea moţiune: „Camera, mulţumită de explicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei din 29 aprilie curent, ia act că răsbelul între România şi Turcia, că ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”.

O moţiune cu un conţinut identic a fost adoptată, în aceeaşi zi, şi de Senat, în urma interpelării lui Al. Orăscu şi a răspunsului ministrului Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu.

Astfel, 9 mai a devenit ziua Independenţei de Stat a României.

Moţiunile adoptate nu aveau caracterul unor legi, care – pentru a intra în vigoare – trebuiau semnate şi deci promulgate de domnitor. Ele exprimau voinţa Reprezentanţei Naţionale, adică a poporului român.

2) Legea pentru proclamarea Regatului datează din 13/25 martie 1881, şi nu din 10 mai.

Ea a fost adoptată într-un context intern tensionat. La 13/25 martie în Adunarea Deputaţilor au avut loc dezbateri furtunoase, în timpul cărora Titu Maiorescu a acuzat guvernul liberal şi pe partizanii săi că „nutresc în fundul inimii idealuri republicane şi că niciodată nu vor putea fi un partid de ordine şi de sprijin al dinastiei”. Pentru a dovedi netemeinicia acuzaţiei, liberalii au propus proclamarea imediată a Regatului. Aflând de această iniţiativă, Carol a acceptat, deşi – după opinia sa – trebuia să se aştepte până după înmormântarea lui Aleksandru al II-lea, ucis în urma unui atentat la 1/13 martie 1881.

Din cuvântul generalului D. Lecca se observă limpede mobilul politic imediat al acestei hotărâri: „Reprezentanţa poporului trebuie să ia iniţiativă pentru proclamarea Regatului spre a nimici astfel insinuările de ieri ale opoziţiei, cum că dinastia e încă în România o plantă fragedă. Acesta nu e adevărat”.  În consecinţă, el a depus proiectul de lege prin care Parlamentul, în puterea dreptului de suveranitate a naţiunii, „Proclamă de rege al României pe Alteţa Sa Regală prinţul Carol I”. Propunerea fiind primită în unanimitate, s-a depus proiectul de lege care prevedea:

Articolul I. România ia titlul de Regat. Domnitorul ei, Carol I, ia pentru sine şi moştenitorii săi titlul de Rege al României.

Articolul II. Moştenitorul tronului va purta titlul de principe regal”.

Proiectul a fost adoptat în unanimitate de ambele Corpuri legiuitoare. Apoi, parlamentarii, având în frunte pe principele Dimitrie Ghica (preşedintele Senatului) şi C.A. Rosetti (preşedintele Adunării Deputaţilor) au prezentat legea lui Carol I. În ziua de 14/26 martie 1881 a avut loc ceremonia la Palat, în cadrul căreia a fost promulgată legea privind proclamarea Regatului.

Datorită funeraliilor pentru ţarul Alexandru al II-lea (desfăşurate la 15/27 martie 1881), festivităţile consacrate proclamării regatului au fost amânate pentru 10/22 mai, când se împlineau 15 ani de la urcarea lui Carol pe tron.

3) În timp, cele trei momente istorice diferite – 10 mai, 9 mai, 15 martie – au fost contopite în unul singur pentru omagierea dinastiei.

Unui act real (începutul domniei lui Carol I) i s-au adăugat două licenţe istorice: proclamarea Independenţei (votată la 9 mai 1877) şi a Regatului (legea fiind promulgată, deci aflată în vigoare de la 15 martie 1881). Ele erau determinate de necesitatea politică de a-l omagia pe Carol I, devenit primul rege al României moderne.

Odată cu scurgerea timpului şi într-un regim republican falsificarea datelor istorice nu numai că nu este necesară din punct de vedere politic, dar se impune respectarea adevărului istoric, inclusiv de către mass-media şi formatorii de opinie.

sursa: artlitera.ro