Viața lui Oliver Cromwell (V)
Concluzie
Oliver Cromwell a fost un puritan foarte corect. Prin natura sa, nu era nici crud, nici intolerant. Se îngrijea de soldaţi şi, dacă era contrazis de generalii săi, nu-i pedepsea sever; de exemplu, când l-a dat afară pe John Lambert, i-a oferit o compensaţie generoasă. Era devotat bătrânei sale mame, soţiei şi familiei (bârfele răspândite de regalişti că ar fi fost un afemeiat nu sunt credibile). Cromwell credea că „adesea copiii marilor oameni nu ştiu de frica lui Dumnezeu” şi de aceea s-a ocupat cu precădere de educaţia spirituală a copiilor săi şi a făcut greşeala să nu-l iniţieze în sarcinile practice ale guvernării pe fiul lui cel mai mare, Richard, pe care, în ultimele zile din viaţă, l-a numit succesor la protectorat.
Muzica şi vânătoarea erau distracţiile sale preferate. Se delecta ascultând orga şi era un excelent cunoscător de cai. Fuma, bea sherry şi bere şi prefera mâncarea englezească. În tinereţe îi plăceau jocurile călare cu soldaţii săi, dar a rămas un comandant plin de demnitate. Sir Peter Lely, vestitul pictor olandez, l-a înfăţişat în perioada sa de înflorire (deşi se pare că portretul n-a fost făcut pe viu); numeroasele picturi pe viu ale lui Robert Walker datează de la începutul războiului civil şi îl arată mai degrabă ca pe un fanatic.
Viața lui Oliver Cromwell (IV)
Lord Protector
Înaintea convocării primului său Parlament, pe 3 septembrie 1654, Oliver Cromwell şi Consiliul de Stat au emis peste 80 de ordonanţe, ce constituiau o politică internă constructivă. Scopul lui Cromwell era să reformeze dreptul, să înfiinţeze o Biserică Puritană, să permită toleranţa în afara ei, să promoveze educaţia şi să descentralizeze administraţia.
Opoziţia avocaţilor i-a slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul referitor ia reformarea dreptului, dar a putut să numească judecători buni atât în Anglia, cât şi în Irlanda. S-a opus cu toată puterea pedepselor severe pentru infracţiuni mărunte, spunând: „să-i vezi pe oameni pierzându-şi vieţile pentru nimicuri… este un lucru pentru care Dumnezeu ne va cere socoteală”. În viziunea lui, doar crima, trădarea şi rebeliunea justificau pedeapsa capitală.
Viața lui Oliver Cromwell (III)
Medierea şi al doilea război civil
În restul acelui an dificil Oliver Cromwell a încercat să găsească o rezolvare paşnică a conflictelor din regat, dar sarcina părea imposibilă; nu mult după aceea, buna credinţă i-a fost pusă la îndoială. Armata era din ce în ce mai refractară şi, când Cromwell a părăsit Londra, o parte dintre soldaţi l-au luat prizonier pe Carol I. Cromwell şi ginerele său, Henry Ireton, au stat de vorbă cu regele în două rânduri, încercând să-l convingă să aprobe un aranjament constituţional pe care să-l supună ulterior dezbaterii Parlamentului. În acel moment, Cromwell, care nu era un duşman al regelui, a fost impresionat de devotamentul acestuia faţă de copiii săi. Sarcina sa principală era totuşi să înlăture sentimentul general al armatei că nu se putea încrede nici în rege, nici în Parlament.
Viața lui Oliver Cromwell (II)
Conducător militar şi politic
În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână.
El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă.
Viața lui Oliver Cromwell (I)
Cromwell, Oliver (25.04.1599 , Huntingdon, Huntlngdonshire, Anglia – 3.09.1658, Londra). Soldat şi om de stat englez care a condus forţele parlamentare în timpul războaielor civile engleze; Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei între 1653 şi 1658, în timpul Commonwealthului republican. Ca general angajat în Războiul Civil Englez de partea forţelor parlamentare, împotriva regelui Carol I, Cromwell a contribuit la prăbuşirea monarhiei Casei Stuart şi, ca Lord Protector, a ridicat ţara din starea de decădere în care se afla de la moartea reginei Elisabeta I la rangul de mare putere europeană.
Om cu mari calităţi şi cu un caracter puternic, Cromwell a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători din istoria europeană modernă, căci, deşi era calvinist convins, credea profund în valoarea toleranţei religioase. Totodată, victoriile lui Cromwell din ţară şi de peste hotare au contribuit la răspândirea şi consolidarea gândirii puritane, atât în Marea Britanie cât şi în America de Nord, gândire care a exercitat o mare înrâurire asupra vieţii politice şi sociale până în epoca actuală.
Tinereţea şi începuturile
Cromwell era unicul fiu al lui Robert Cromwell şi al Elisabetei Steward. Tatăl său fusese membru al unuia dintre parlamentele reginei Elisabeta şi, ca nobil şi judecător de pace, participa activ la administrarea problemelor din Huntington, în estul ţării. Robert Cromwell a murit când fiul său avea 18 ani, dar văduva lui a atins vârsta de 89 de ani.
Spectacolul răzbunării
Când Carol al II-lea s-a întors în Anglia pentru o ocupa tronul, Oliver Cromwell şi alţi câţiva dintre cei ce luptaseră împotriva monarhiei odihneau sub lespezile de marmură ale catedralei Westminster.
La 30 ianuarie 1661 – aniversarea execuţiei lui Carol I – sicriele lui Cromwell şi a doi dintre susţinătorii săi au fost scoase din mormintele lor şi duse la Tyburn, locul de execuţie al criminalilor de rând. Acolo, cele trei cadavre au fost spânzurate, lăsate să atârne de funie până seara, apoi decapitate şi înmormântate la picioarele eşafodului.
Spectacolul a avut loc în prezenţa unui numeros public: doamnele din elita Londrei au considerat de datoria lor să se abată pe la Tyburn, pentru a se îmbogăţi cu plăcuta amintire a unei privelişti interesante. Ce nervi trebuie să fi avut femeile acelea!
Pedepsiţi după ce au murit
Cadavrele nu sînt întotdeauna lăsate să se odihnească cu demnitate şi respect. Abuzarea cadavrului este o caracteristică manifestată frecvent de-a lungul istoriei. Iată două exemple:
Cromwell si multimea
Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă.
„Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod!„, fu răspunsul.
O moarte „eroică”
Oliver Cromwell, omul care a condus Anglia ca un adevărat suveran pe la mijlocul secolului al XVII-lea; omul care a condus revoluţia ce l-a trimis la eşafod pe regele Carol I; omul care s-a luptat pe mări biruind pe olandezi; omul acesta puternic şi glorios a fost învins de… un grăunte de nisip! De micul grăunte de nisip care i s-a aşezat în uretră şi i-a provocat moartea.
Întâmplarea este consemnată de scriitorul francez Blaise Pascal în cartea sa “Cugetări”.
Cum poate lua sfârşit un Parlament
La 20 aprilie 1653, lordul-general Oliver Cromwell a intrat în Parlament şi s-a aşezat pe una din bănci.
A ascultat, şi-a pierdut răbdarea, apoi s-a ridicat şi a spus:
“Haide, hai, ne-am săturat de toate acestea. Am să pun capăt pălăvrăgelilor voastre… Spuneţi că sunteţi un Parlament; nu sunteţi. Unii dintre voi sunt beţivani, alţii curvari… Cum puteţi fi un Parlament prin graţia lui Dumnezeu? Plecaţi, vă spun…”
După ce i-a dat afară pe toţi, a poruncit să se încuie uşile.
În acest mod puţin onorabil şi-a încheiat existenţa “Parlamentul cel lung”, instituţie care avusese un rol atât de important în timpul revoluţiei engleze.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente