Viața lui Oliver Cromwell (II)

oliver cromwellConducător militar şi politic

În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână.

El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă.

Pe tot parcursul lui 1643 a activat în provinciile estice pe care le cunoştea foarte bine. Acestea au format un centru renumit de putere parlamentară, dar, nedorind să rămână în defensivă, Cromwell era hotărât să prevină pătrunderea regaliştilor din Yorkshire în provinciile estice şi a decis să contraatace. Regrupându-şi oamenii într-un moment de criză în faţa inamicului neînvins, a câştigat Bătălia de la Gainsborough, Lincolnshire, pe 28 iulie. În aceeaşi zi a fost numit guvernator al insulei Ely, un deal asemănător cu un platou enorm ce se ridica deasupra terenurilor mlăştinoase din împrejurimi, gândit ca un posibil bastion împotriva înaintării regaliştilor. Cromwell, luptând alături de generalul parlamentar Sir Thomas Fairfax, a reuşit să stăvilească atacurile regaliştilor la Winceby, Lincolnshire, şi apoi a asediat cu succes Newark, în Nottinghamshire. Putea de-acum să convingă Camera Comunelor, mulţumită de victoriile sale, să alcătuiască o nouă armată care nu numai că avea să apere estul Angliei, dar şi să pornească în marş şi să atace duşmanul.

Această nouă armată s-a format sub comanda lui Edward Montagu, al doilea conte de Manchester, la începutul Iui 1644. Făcându-şi apariţia Ia Camera Comunelor, Cromwell l-a felicitat pe Manchester pentru preluarea comenzii, dar i-a criticat pe unii dintre ofiţeri, acuzându-i de incompetenţă sau pentru conduita lor „profană” şi „delăsătoare”. Deşi nu toţi membrii Camerei Comunelor l-au aprobat pe Cromwell pentru că-şi folosea poziţia politică pentru a-i defăima pe ceilalţi ofiţeri, prietenii l-au susţinut şi în 1644 a fost numit adjunct al lui Manchester, cu rangul de locotenent-general, plătit cu cinci lire pe zi. După ce a fost încheiată o alianţă cu scoţienii, a fost numit şi membru al Comitetului Celor Două Regate, care era responsabil cu strategia de ansamblu a războiului civil, dar, cum era pe front în timpul campaniilor, Cromwell a luat rareori parte la deliberările acestuia.

Armata lui Manchester a luat cu asalt oraşul Lincoln în mai 1644, mărşăluind apoi către nord ca să se alăture scoţienilor şi parlamentarilor din Yorkshire la asediul cetăţii York. Comandantul trupelor lui Carol I, prinţul Rupert, a cedat însă, permiţând ridicarea asediului. El fusese oricum înfrânt în Bătălia de la Marston Moor pe 2 iulie 1644, în urma căreia nordul Angliei a fost atribuit Parlamentului. Cromwell s-a distins încă o dată în luptă, iar când armata lui Manchester s-a întors în estul Angliei, culcându-se pe lauri, Cromwell l-a criticat pe comandant pentru încetineală şi trândăvie. Nu era convins că Manchester dorea cu adevărat să câştige războiul şi, la jumătatea lui septembrie, şi-a prezentat nemulţumirile în faţa Comitetului Celor Două Regate. Conflictul dintre cei doi comandanţi a fost aplanat, dar, după înfrângerea de la Newbury, cauzată în mare parte de refuzul contelui de Manchester de a susţine cu infanteria sa cavaleria lui Cromwell, conflictul a reizbucnit.

Cromwell şi-a explicat de data aceasta în detaliu plângerea referitoare la conduita militară a lui Manchester în Camera Comunelor; Manchester a replicat, atacându-l pe Cromwell în Camera Lorzilor. Plănuia chiar să-l pună sub acuzare pe Cromwell pentru „instigare”. Aceste conflicte au fost însă aplanate din nou. În decembrie 1644, Cromwell a propus ca nici unui membru al Parlamentului să nu i se permită să deţină comenzi sau funcţii în forţele armate; propunerea a fost acceptată şi s-a hotărât totodată constituirea unei noi armate, sub conducerea lui Sir Thomas Fairfax. Cromwell, admirator al lui Fairfax, i-a anunţat numele din timp şi s-a ocupat apoi personal cu organizarea noii armate, din care, ca membru al Parlamentului, era el însuşi exclus. Postul de comandant-adjunct rămăsese însă neocupat şi în vara lui 1645, când războiul era în toi, Fairfax a insistat ca Cromwell să-l preia. A luptat apoi în bătăliile de la Naseby şi Langport, unde ultimele două regimente ale lui Carol I au fost nimicite. În ianuarie 1646, Camera Comunelor l-a răsplătit pe Cromwell pentru serviciile sale cu 2 500 de lire pe an din pământurile confiscate regaliştilor şi i-a reînnoit funcţia pentru încă şase luni. El a putut astfel să se alăture lui Fairfax la asediul Oxfordului, din care Carol I a scăpat înainte ca oraşul să se predea.

Cromwell era încântat de felul în care se desfăşurase războiul de când Fairfax preluase conducerea noii armate şi de când conţii de Essex şi Manchester, prea lenţi, fuseseră înlăturaţi de la comandă. El a atribuit aceste victorii proniei cereşti şi a cerut ca oamenii care şi-au servit ţara cu atâta credinţă să primească răsplată cuvenită. După bătălia de la Naseby s-a adresat preşedintelui Camerei Comunelor, insistând ca „oamenii aceia atât de cinstiţi” să nu fie lăsaţi pradă descurajării: „cel care-şi primejduieşte viaţa pentru libertatea ţării sale trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru libertatea sa de conştiinţă şi în voi pentru libertăţile pentru care a luptat”. Dar când războiul s-a încheiat, Camera Comunelor a vrut să dizolve armata cât mai ieftin şi mai repede cu putinţă. Dezamăgit, Cromwell i-a spus lui Fairfax în martie 1647 că „parcă niciodată sufletul oamenilor n-a fost mai plin de amărăciune”.

S-a străduit să reconcilieze Parlamentul cu armata şi a făcut parte din comisia parlamentară menită să stabilească termenul de demobilizare, exceptându-i pe cei care doreau să ia parte la o campanie în Irlanda. În luna mai a apreciat că soldaţii ar putea fi de acord cu demobilizarea, dar că ar fi refuzat să lupte în Irlanda şi că se găseau „într-o stare de profundă suferinţă”. Când liderii civili din Camera Comunelor au vrut să dizolve armata fără întârziere şi să angajeze în schimb o gardă scoţiană, Cromwell, căruia nu-i plăcuseră scoţienii niciodată şi care considera că soldaţii englezi au fost trataţi cu neruşinare, a părăsit Londra pe 4 iunie 1647, laolaltă cu tovarăşii săi de arme.

Partea a treia AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 4, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: