Cine a fost Romulus?

Romulus si Remus

Romulus. Întemeietor mitic al Romei şi protagonist al legendelor referitoare la începuturile istorice ale cetăţii.

Conform tradiţiei celei mai răspândite, Romulus şi Remus erau fiii lui Marte şi ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmaş al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese îndepărtat din tronul Albei Longa de fratele său Amulius. La naşterea gemenilor, pentru că era vestală şi făcuse deci jurământ de castitate, Rhea Silvia a fost întemniţată împreună cu pruncii sau, în versiunea mai cunoscută, a fost abandonată în apele Tibrului; plutind la voia întâmplării, coşul în care fuseseră puşi nou-născuţii s-a oprit în cele din urmă pe unul din maluri, unde cei doi au fost alăptaţi de o lupoaică şi adăpostiţi în vizuina ei (legenda menţionează aici şi prezenţa unei ciocănitori: lupul şi ciocănitoarea sunt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a găsit Faustulus, păstorul turmelor regelui Amulius; acesta i-a luat acasă şi i-a îngrijit împreună cu soţia sa Acca Larentia (care avea deja doisprezece fii).

Devenind adulţi, Romulus şi Remus, cărora Faustulus le dezvăluise obârşia regească, l-au ucis pe Amulius şi l-au reîntronat pe Numitor; au părăsit apoi Alba Longa, hotărâţi să-şi întemeieze propria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curând însă, între cei doi au apărut neînţelegeri, atât asupra locului viitoarei cetăţi, cât şi a numelui ce urma să-l poarte şi care trebuia să fie al unuia din ei. În încăierarea iscată, Remus a fost ucis de fratele său (ori de un locţiitor al acestuia, Celerus), iar Romulus a săvârşit de unul singur întemeierea.

Cea dintâi problemă pusă de cetatea nou-născută a fost popularea ei. Se spune că Romulus ar fi deschis un sanctuar pe colina Capitoliului, oferindu-le aici azil tuturor celor care, din cele mai diverse motive, doreau să-şi părăsească patria. Locul s-a umplut cu repeziciune de asasini dornici să scape de condamnare şi de sclavi fugiţi de la stăpâni. Dar, dacă în felul acesta Roma nu mai ducea lipsă de bărbaţi, femeile erau în continuare absente. Romulus a organizat atunci jocuri solemne în onoarea zeului Consus, la care i-a invitat şi pe locuitorii din regiunile vecine (sabini şi latini), bărbaţi şi femei deopotrivă; romanii au profitat de ocazie pentru a răpi toate tinerele prezente.

Sabinii şi latinii au reacţionat prompt la această ofensă, ajungându-se rapid la ciocniri violente; în timpul unei lupte crâncene femeile sabine au intervenit însă între adversari, implorându-i să lase armele şi să trăiască în pace. Rugămintea le-a fost ascultată, părţile acceptând nu doar să înceteze ostilităţile, ci chiar să fondeze împreună o singură naţiune. Ca urmare, Titus Tatius, regele sabinilor, i s-a alăturat lui Romulus la conducerea Romei.

După moartea lui Titus Tatius, guvernarea romanilor şi sabinilor i-a revenit integral lui Romulus; potrivit tradiţiei, după 37 de ani de domnie el a fost răpit în timpul unei furtuni, dintr-un loc numit Mlaştina Caprei, de Marte, tatăl său, şi dus în carul acestuia în cer. La scurt timp după miraculoasa ascensiune, Romulus i s-a arătat lui Iulius Proculus, strălucind de o frumuseţe supraomenească, şi l-a îndemnat să răspândească printre romani cultul său, al noului zeu Quirinus. Sub acest nume a fost venerat ca divinitate protectoare a cetăţii.

Mitul îi atribuia lui Romulus o soţie, Hersilia, de la care a avut doi copii, Prima şi Aollius (sau Avilius).

Dacă această versiune a mitului, încheiată prin apoteoza lui Romulus, a fost cea mai răspândită şi acceptată de tradiţia literară, există şi o relatare diferită, potrivit căreia senatorii, sătui de guvernarea tiranică a lui Romulus, l-au ucis în timpul unei furtuni şi l-au tăiat în bucăţi pe care le-au ascuns sub toge, ducându-le acasă.

Aproximativ în această formă, mitul lui Romulus şi al întemeierii Romei a fost preluat de istoricii antici, care pun totuşi uneori sub semnul întrebării veridicitatea istorică a tradiţiei. Sprijinite de cercetarea arheologică, studiile cele mai recente încep să distingă sâmburele de adevăr conţinut în legendă, clarificând treptat procesul de formare a Romei începuturilor. Primul aspect elucidat de istoriografia modernă este cel referitor la numele cetăţii: considerat de antici ca derivat de la numele lui Romulus, se pare, dimpotrivă, că el este originalul după modelul căruia a fost calchiat ulterior numele fondatorului.

Tradiţia azilului deschis de Romulus pe Capitoliu pentru a adăposti refugiaţii din alte cetăţi este, la rândul ei, redimensionată. Pare într-adevăr ciudat ca izvoarele romane să amintească atât de insistent acest detaliu, din care ar rezulta că populaţia Romei provenea în esenţă dintr-un nucleu iniţial de locuitori cu origine dubioasă, incluzând numeroşi delincvenţi de drept comun. După toate probabilităţile, legenda azilului s-a născut într-un mediu ostil romanilor; istoriografia romană însă, în loc să respingă tradiţia, a preferat să o accentueze, cu scopul de a evidenţia magnanimitatea şi generozitatea romană; aşa cum încerca să demonstreze deja Dionysos din Halicarnas, Romulus voia să opună propria deschidere şi clarviziune guvernărilor tiranice din cetăţile vecine, propunându-se astfel în postura de nobil apărător al celor oprimaţi, rol pe care adeseori, din motive propagandistice, Roma nu a ezitat să şi-l asume şi mai târziu. În plus, pentru a da mai multă credibilitate poveştii despre azil, tradiţia se străduia să-l localizeze cu precizie pe Capitoliu; dar, curios, despre zeul căruia îi era închinat templul construit în apropiere nu s-a păstrat nicio informaţie, fapt ce îndeamnă cel puţin la circumspecţie în acceptarea unei astfel de tradiţii.

La fel de neverosimil şi reconstruit a posteriori se dovedeşte şi episodul răpirii sabinelor, asociat unei recurenţe (jocuri „internaţionale”, deschise cetăţilor vecine) ce apare cu totul anacronică faţă de situaţia reală a cetăţii abia întemeiate; tradiţia jocurilor, de origine grecească şi presupunând o organizare socială şi politică destul de elaborată, este evident aplicată în mod acritic la istoria Romei primitive pentru a justifica expansiunea cetăţii, care în acea epocă, dacă originile azilului ar fi fost într-adevăr cele descrise de izvoare, trebuia să fie locuită doar de nişte bărbaţi răzleţiţi şi fără familie. De altfel, critica a evidenţiat de mult raporturile dintre mitul întemeierii Romei şi legende analoage greceşti referitoare la întemeieri de cetăţi, subliniind şi originea grecească a tradiţiei unui erou eponim de la care derivă numele aşezării.

În fine, ambele versiuni ale dispariţiei lui Romulus (cea a apoteozei şi cea a uciderii lui de către senatori) sunt legate în izvoare de un scop celebrativ precis: în primul caz Romulus i se arată, după ce a fost răpit de fulgerul ceresc, lui Iulius Proculus, strămoş al ginţii Iulia; în al doilea caz, este posibil ca legenda senatorilor ce duc fiecare acasă câte o bucată din corpul regelui să aibă la bază un străvechi ritual agrar, legat de naştere şi de fertilitatea ce derivă din posesia corpului suveranului; sau, poate, ea urmăreşte să sublinieze nobleţea celor mai vechi familii ale Romei, descendente ale acelor senatori care, intrând în posesia corpului lui Romulus, i-ar fi moştenit într-un fel puterea şi gloria.

►  Prezenţe în literatura antică. Povestea lui Romulus şi Remus şi a originilor Romei a fost elaborată în perioade şi în forme diverse de scriitori greci şi latini, precum Quintus Fabius Pictor, Cincius Alimentus, Calpurnius Piso, Cato cel Bătrân (în Origines) şi, mai detaliat, Titus Livius, Dionysos din Halicarnas, Plutarh, Cicero. Romulus este amintit şi în opere poetice, de Ennius, Naevius, Ovidiu, Vergiliu.

►  Prezenţe în literatura medievală şi modernă. Romulus apare în numeroase opere literare postclasice: la anonimul din Nevelet, autor al unei lucrări cu titlul Romulus, la Dante, Petrarca (acesta i-a dedicat un medalion în De viris illustribus), Machiavelli (în Principele), V. Malvezzi, care a scris o operă istorică, Romulo, tradusă în spaniolă de Quevedo în 1631.

Tradiţia potrivit căreia Romulus s-ar fi căsătorit cu Hersilia este evocată de P. Metastasio în Romulus şi Hersilia. Adjectivul italian derivat de la Romulus, romuleo, este folosit uneori de poeţi (Leopardi, Carducci) ca sinonim pentru „roman”.

  Iconografie. În pofida celebrităţii personajului, reprezentările lui Romulus în arta clasică nu sunt foarte frecvente. Pliniu (Naturalis historia) ne informează asupra existenţei unei statui care îl înfăţişa, aflată pe Capitoliu alături de cele ale altor regi ai Romei; mai numeroase decât statuile trebuie să fi fost însă reliefurile ce reproduceau scene ale mitului avându-l drept protagonist. Unele dintre ele s-au păstrat (Ara Casali, la Muzeul Vaticanului) ; episoade ale legendei apăreau şi în pictură (în tablouri şi fresce din Pompei, un columbar de pe Esquilin).

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: