Viața lui Oliver Cromwell (V)

oliver cromwellConcluzie

Oliver Cromwell a fost un puritan foarte corect. Prin natura sa, nu era nici crud, nici intolerant. Se îngrijea de soldaţi şi, dacă era contrazis de generalii săi, nu-i pedepsea sever; de exemplu, când l-a dat afară pe John Lambert, i-a oferit o compensaţie generoasă. Era devotat bătrânei sale mame, soţiei şi familiei (bârfele răspândite de regalişti că ar fi fost un afemeiat nu sunt credibile). Cromwell credea că „adesea copiii marilor oameni nu ştiu de frica lui Dumnezeu” şi de aceea s-a ocupat cu precădere de educaţia spirituală a copiilor săi şi a făcut greşeala să nu-l iniţieze în sarcinile practice ale guvernării pe fiul lui cel mai mare, Richard, pe care, în ultimele zile din viaţă, l-a numit succesor la protectorat.

Muzica şi vânătoarea erau distracţiile sale preferate. Se delecta ascultând orga şi era un excelent cunoscător de cai. Fuma, bea sherry şi bere şi prefera mâncarea englezească. În tinereţe îi plăceau jocurile călare cu soldaţii săi, dar a rămas un comandant plin de demnitate. Sir Peter Lely, vestitul pictor olandez, l-a înfăţişat în perioada sa de înflorire (deşi se pare că portretul n-a fost făcut pe viu); numeroasele picturi pe viu ale lui Robert Walker datează de la începutul războiului civil şi îl arată mai degrabă ca pe un fanatic.

Ca Lord Protector, Cromwell era mult mai tolerant decât în tinereţea sa puritană. După ce episcopiile au fost abolite şi congregaţiilor li s-a permis să-şi aleagă singure preoţii, a fost mulţumit. În afara Bisericii, le permitea tuturor creştinilor să-şi practice propria religie, atâta timp cât nu provocau dezordine sau nesupunere. A permis utilizarea Cărţii Rugăciunilor Comune în casele oamenilor şi chiar şi romano-catolicii englezi au dus-o mai bine sub protectoratul său decât înainte. Deşi mulţi quakeri au fost închişi pentru tulburarea ordinii publice, Cromwell era prieten cu George Fox, fondatorul Societăţii Prietenilor, cu care discuta subiecte religioase. În iarna anului 1656, un quaker a intrat în Bristol parodiind intrarea lui Hristos în Ierusalim. Cromwell a încercat fără succes să-l salveze de furia Parlamentului, care, în ciuda opoziţiei sale, a votat pedepse grele pentru blasfemiator.

În politică, Cromwell nu avea idei fixe, cu excepţia poate a opoziţiei sale faţă de ceea ce numea guvernare arbitrară. Înaintea execuţei lui Carol I, a fost ispitit de ideea de a pune pe tron pe unul dintre fiii lui Carol. Cromwell s-a opus de asemenea desfiinţării Camerei Lorzilor. În 1647 spunea că nu era „însurat sau lipit” de nicio formă anumită de guvernare. După ce Adunarea Sfinţilor a eşuat, a convocat două parlamente alese (165-1655 şi 1656-1658), dar n-a reuşit să le controleze. Eşecul acesta a fost atribuit „lipsei de management parlamentar a puterii executive, care, în doze potrivite, este hrana esenţială pentru orice viaţă parlamentară sănătoasă” (H.R. Trevor-Roper). Între aceste două parlamente (1655-1656), a sancţionat guvernul ţării cu ajutorul generalilor Miliţiei Călare, care erau responsabili cu menţinerea ordinii în provincii. Curând a abandonat însă acest experiment, întâmpinat cu proteste, şi a revenit la metode mai normale de guvernare.

În primăvara anului 1657, considerând că regalitatea s-ar potrivi mai bine cu instituţiile existente şi cu dreptul comun englez, a fost tentat să ia coroana propusă de majoritatea parlamentară. Până la urmă a refuzat să devină rege, deoarece ştia că i-ar fi ofensat pe vechii ofiţeri republicani. Cu toate acestea, în ultimul an şi jumătate al vieţii, a condus conform unei forme de guvernare numite „petiţia şi sfatul”. Aceasta i-a conferit de fapt statutul unui monarh constituţional, cu o Cameră a Lorzilor pe ai cărei membri îi putea desemna, precum şi cu o Cameră a Comunelor cu membri aleşi. Guvernarea s-a dovedit însă la fel de dificilă, cu sau fară Parlament.

Deşi la sfârşitul sec. XVII Cromwell a fost denunţat ca un om rău, se admite că a redat ţării sale măreţia. În sec. XVIII a fost considerat un ipocrit greţos, iar în sec. XIX, sub influenţa scriitorului şi istoricului Thomas Carlyle, a fost perceput ca un reformator constituţional care a distrus absolutismul lui Carol I. Criticii moderni sunt mai discriminatori. Credinţa sa în providenţa divină este analizată în termeni psihologici. Marxiştii îl condamnă pentru trădarea cauzei revoluţiei prin suprimarea mişcării radicale din armată şi prin opoziţia faţă de politicile Nivelatorilor (Levellers).

În ansamblu, nu este privit ca dictator, decât într-un sens foarte restrâns, ci mai curând ca un conducător patriot care a readus stabilitatea politică după războaiele civile şi a contribuit la evoluţia guvernării constituţionale şi a toleranţei religioase.


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 4, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: