Viața lui Oliver Cromwell (IV)

 cromwell oliverLord Protector

Înaintea convocării primului său Parlament, pe 3 septembrie 1654, Oliver Cromwell şi Consiliul de Stat au emis peste 80 de ordonanţe, ce constituiau o politică internă constructivă. Scopul lui Cromwell era să reformeze dreptul, să înfiinţeze o Biserică Puritană, să permită toleranţa în afara ei, să promoveze educaţia şi să descentralizeze administraţia.

Opoziţia avocaţilor i-a slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul referitor ia reformarea dreptului, dar a putut să numească judecători buni atât în Anglia, cât şi în Irlanda. S-a opus cu toată puterea pedepselor severe pentru infracţiuni mărunte, spunând: „să-i vezi pe oameni pierzându-şi vieţile pentru nimicuri… este un lucru pentru care Dumnezeu ne va cere socoteală”. În viziunea lui, doar crima, trădarea şi rebeliunea justificau pedeapsa capitală.

În timpul Protectoratului său, comitetele numite Triers şi Ejectors au fost înfiinţate cu scopul de a menţine un standard înalt de conduită al clerului şi al educatorilor. În ciuda opoziţiei unor membri ai consiliului, Cromwell i-a primit înapoi pe evrei în ţară. S-a interesat mult de educaţie, a fost un cancelar excelent al Universităţii Oxford, a înfiinţat un colegiu în Durham şi a avut grijă ca şcolile de gramatică să se dezvolte ca niciodată până atunci.

Politica externă şi economică

În 1654, Cromwell a pus capăt mulţumitor războiului anglo-olandez, pe care, fiind un conflict între protestanţi, l-a urât mereu. S-a pus atunci problema cum să se folosească mai bine de armată şi de marină. Consiliul de Stat era împărţit, dar în cele din urmă s-a încheiat o alianţă cu Franţa împotriva Spaniei. Cromwell a trimis o expediţie în Indiile de Vest spaniole şi în mai 1655 a cucerit Jamaica. Ca răsplată pentru trimitea unei forţe expediţionare în Flandra spaniolă, care a luptat alături de francezi, a primit portul Dunkerque. Pe Cromwell îl preocupau şi problemele scandinave; deşi îl admira pe regele Carol X al Suediei, primul său gând în încercarea de mediere din Baltica avea în vedere avantajele pe care ţara sa le-ar fi putut obţine. În ciuda accentului pe care Cromwell l-a pus în discursurile sale pe interesele protestante, scopul principal al politicii sale externe era bunăstarea naţională şi nu cea a Bisericii sale.

Politicile sale economice şi industriale urmau în mare linia tradiţională, dar s-a opus monopolurilor care provocaseră nemulţumire în ţară şi de pe urma cărora au profitat numai nobilimea de la curtea reginei Elisabeta şi primii doi regi din dinastia Stuart. Din acest motiv, comerţul cu Indiile de Est a fost deschis tuturor timp de trei ani, dar, în final, Cromwell a oferit companiei o nouă atestare (octombrie 1657) în schimbul unui ajutor financiar. Nu se descoperiseră încă metode mai bune de împrumut, astfel că finanţele publice ale lui Cromwell, ca şi cele din aproape toate celelalte guverne europene ale vremii, nu erau câtuşi de puţin la adăpost de probleme.

Relaţiile cu Parlamentul

Cu ocazia primei convocări a Parlamentului lui Cromwell, el a justificat înfiinţarea Protectoratului prin nevoia de a „vindeca şi reaşeza” naţiunea după războaiele civile. Susţinând că guvernul său prevenise anarhia şi revolta socială, s-a arătat deosebit de critic la adresa acelor levellers care, spunea el, doreau să distrugă instituţiile îndelung verificate şi „prin care Anglia s-a făcut cunoscută de sute de ani”. El considera că aceştia voiau să submineze „magistratura «naturală» a naţiunii” şi „să-l aducă pe arendaş la acelaşi nivel cu moşierul”. Era şi de părere că anarhia spirituală care a urmat distrugerii Bisericii Anglicane mersese prea departe, ajungându-se ca predicatorii să fie adesea întrerupţi sau chiar huliţi în amvoane. Radical în unele privinţe, de pildă în realizarea reformei dreptului, Cromwell adopta de data aceasta o atitutinde conservatoare, temându-se că prăbuşirea monarhiei ar putea duce la un colaps politic.

Republicanii gălăgioşi, deveniţi lideri ai noului Parlament ales, nu doreau să se ocupe de legislaţie, punând în schimb îndiscuţie întregul fundament al guvernului lui Cromwell. Acesta a insistat ca ei să acceptate „cele patru fundamente” ale noii constituţii care, afirma el, fuseseră aprobate „atât de Dumnezeu, cât şi de oamenii acestor naţiuni”. Cele patru fundamente erau: guvernarea de către o singură persoană şi un Parlament, convocarea regulată a parlamentelor care nu aveau voie să devină permanente, menţinerea libertăţii de conştiinţă şi împărţirea controlului forţelor armate între Lordul Protector şi Parlament. Cromwell spunea că ar prefera „să fie aruncat în mormânt şi îngropat acoperit de ruşine decât să-şi dea consimţământul la înlăturarea cu bună ştiinţă a acestui guvern,… care aparţine Domnului şi e pe placul oamenilor”.

Aşa se face că a cerut tuturor membrilor Parlamentului, dacă doreau să-şi păstreze funcţiile, să semneze un angajament de credinţă faţă de Lordul Protector şi Parlament şi să promită că nu-i vor modifica caracterul iniţial. Cu excepţia a o sută de republicani convinşi, ceilalţi membri au semnat, dar păreau mult mai preocupaţi de rescrierea Constituţiei decât de reformarea legilor, aşa cum ar fi dorit Lordul Protector. Îndată ce a avut posibilitatea legitimă să facă acest lucru (în 22 ianuarie 1655), Cromwell a dizolvat Parlamentul.

În consecinţă, a trebuit să se confrunte cu o revoltă regalistă, care a eşuat – prea mulţi dintre cei care i-au acordat susţinere în secret regelui au aşteptat să vadă ce vor face ceilalţi. Cromwell era conştient că magistraţii locali şi reprezentanţii miliţiei ţineau situaţia sub control. Se putea baza pe consimţământul nobilimii, dar nu şi pe vreo implicare din partea ei. Prin urmare, a hotărât să sporească siguranţa statului trimiţând ofiţeri vechi ai armatei (generalii cei mai buni) să recruteze veterani din războaiele civile pentru o miliţie eficientă, ale cărei costuri aveau să fie acoperite din taxe luate de la toţi cei care fuseseră condamnaţi ca regalişti în anii 1640. Generalii au fost îndemnaţi totodată să promoveze o „reformă a moravurilor”, un program de resurecţie morală. Au avut probleme serioase atunci când următorul Parlament s-a întrunit cu un an mai devreme (în 1656, ca să voteze taxele de plătit pentru un război pe pământ şi pe mare împotriva spaniolilor).

În acel Parlament, politica lui Cromwell de largă toleranţă religioasă a fost pusă în discuţie, mai ales cu referire la relaţia cu quakerii. În primăvara lui 1657, Parlamentul a votat propunerea ca Oliver Cromwell să devină rege, de vreme ce regalitatea era o funcţie care se împletea cu legile fundamentale ale naţiunii, aşa cum însuşi Cromwell afirmase, punându-se astfel capăt tuturor inovaţiilor. Sfâşiat între dorinţa sa de aranjament democratic şi aspiraţia sa continuă către o reformă de inspiraţie divină, a ezitat săptămâni la rândul, refuzând în final propunerea. Cromwell a fost de acord totuşi cu un nou aranjament constituţional ce reintroducea multe dintre capcanele monarhiei, precum reinstaurarea Camerei Lorzilor. Această decizie a provocat o puternică reacţie republicană, ultima sesiune parlamentară a lui Cromwell (ianuarie-februarie 1658) încheindu-se cu reproşuri amare şi cu acuzaţia de a fi „o nouă mumie egipteană”.

Moartea lui Cromwell

Încă de pe vremea campaniei din Irlanda, Cromwell avea probleme de sănătate. În august 1658, după ce fiica lui preferată, Elizabeth, a murit de cancer, s-a îmbolnăvit de malarie şi a fost transportat la Londra cu intenţia de a fi instalat în palatul St. James, dar a murit la Whitehall la ora trei, pe data de 3 septembrie, chiar în ziua în care aniversa două mari victorii repurtate în timpul vieţii. Cei care l-au îmbălsămat au făcut o treabă de mântuială, încât corpul său în putrefacţie a fost îngropat în secret cu câteva săptămâni înaintea funeraliilor oficiale şi a punerii în mormânt a unui sicriu, probabil gol, la catedrala Westminster, pe 23 noiembrie 1658. În 1661, după Restauraţia lui Carol II, la comemorarea regicidului, un cadavru care poate să fi fost sau nu al lui Cromwell a fost exhumat şi spânzurat la Tyburn, locul unde se executau criminalii. Acel cadavru a fost apoi îngropat sub spânzurătoare, iar capul a fost înfipt într-o ţepuşă pe acoperişul palatului Westminster unde se pare că a rămas până la sfârşitul domniei lui Carol II.

Ultima parte AICI


sursa: Enciclopedia Universală Britannica, vol. 4, D-E, Bucureşti, Editura Litera, 2010

One response

  1. Din nou imi permit o corectura marunta: „şcolile de gramatică” (Grammar Schools) erau de fapt scolile primare de tara, unde se preda la nivel elementar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: